Vladimir Sorokin – Viscolul

Personajul principal al acestei cărți este Platon Ilici Garin, medic de provincie. Unde profesează? Într-o Rusie fantastică, absurdă, infernală, apocaliptică (post apocaliptică?). Romanul intră repede în acțiune, e foarte condensat, fără vorbe inutile. Garin trebuie să ajungă într-un sat unde este epidemie, pentru a vaccina lumea. Afară e viscol, la stația de plecare nu se mai găsesc cai, pentru cinci ruble tocmește un căruțaș și pornește la drum. O călătorie suprarealistă pe parcursul căreia au parte de întâmplări senzaționale, întâlnind personaje ieșite din comun, descrisă în stilul lui Gogol în Suflete moarte, dar combinată cu Zâtul Tatianei Tolstoia, ceea ce pentru mine a fost minunat. Literatură pură, cum se scria odată, de care doar rușii sunt capabili. Recomand citirea cărții pe o vreme friguroasă, în timp ce se bea un păhărel de vodcă și se mănâncă varză murată. Carte de nota 10, nu trebuie ratată.

Sabina Yamamoto - Nu mai e nimeni acasă

Recenzile literare ale lui R.Ionescu de pe acest blog nu rămân fără ecou, iar cititorii dau fuga la librărie (ori din două click-uri trimit cărțile la un easybox) și cumpără recomandările sale. Recunosc, m-a atras foarte mult numele autoarei, această combinație de prenume românesc și nume japonez. Probabil dacă autoarea se numea Ioana Matei nu aș fi cumpărat cartea. O carte care mi-a plăcut foarte mult. În primul rând prin felul foarte sincer al autoarei de a-și povesti viața. Cred că avem de-a face cu un roman autobiografic, dar chiar și de e ficțiune tot îl consider excelent, prin felul simplu dar în același timp emoționant de a pune gândurile pe hârtie, despre viața alături de doi părinți alcoolici, pe strada Cpt. Nicolae Licăreț, o zonă pe care o cunosc foarte bine. Povestea unui copil care încearcă să răzbată prin viață, cu necazuri dar și lucruri bune, un bildungsroman cum ar spune specialiștii. În capitolele din a doua parte a cărții ni se va explica și de ce autoarea are nume japonez și de asemenea vom fi părtași la o incursiune dură în societatea niponă, dezvăluind mentalitatea aspră a locuitorilor din Țara Soarelui Răsare. Foarte interesant de analizat și comparat cele două familii ale personajului principal, familia din Licăreț și familia dintr-un oraș de provincie al Japoniei. O autoare tânără, născută în 1984, al cărei debut literar l-am citit pe nerăsuflate. Coperta cărții, mărturisesc, nu am înțeles-o. 

BAR

În anii ’80 românii aveau o adevărată fascinație pentru a-și face bar în biblioteca din sufragerie. Piesele de mobilier aveau un compartiment special cu ușă care se rabata în jos, iar pe rafturile din acel compartiment oamenii își puneau sticle cu băutură mai sofisticată gen Johnnie Walker Red Label sau Martini, pachete de cafea, cutii de nes, dulciuri, pachete de Kent, toate fiind considerate produse de lux în acele vremuri. Când deschideai ușa, întreaga încăpere era cuprinsă de un miros plăcut, capitalist, care te făcea să uiți de neajunsurile vremurilor. Unii își mai puneau pahare sau cești de cafea, iar atunci când aveau musafiri, deschideau plini de mândrie “barul” servindu-i pe cei prezenți cu produse obținute cu greu, poate luate pe sub mână. Eu aveam un prieten, coleg de școală, domnu' Dan cum îi spuneam noi, ai cărui părinți erau mari mahări. În barul lui de acasă se găseau toate dulciurile râvnite din acei ani: bomboane cubaneze cu aromă fină de portocală, caramele vietnameze învelite în foiță de orez, arahide învelite în glazură de zahăr, gume de mestecat sub formă de biluțe colorate. Dar pe lângă toate astea avea și dulciuri capitaliste, care în acele vremuri nu erau accesibile omului de rând: ciocolată Toblerone sau Milka (o cu totul altă savoare față de Milka din prezent), pachete de gumă Wrigley Spearmint, batoane Mars, napolitane și biscuiți înveliți în ciocolată. Când îl vizitam, întotdeauna mă ducea la bar și mă servea cu ceva bun. Pentru un copil de atunci însemna enorm. L-am copiat și eu pe domnu' Dan și mi-am făcut în biblioteca părinților un locșor care să țină loc de bar. Din păcate barul meu nu era la fel de dotat, fiind umplut mai mult cu ambalaje (la acea vreme colecționam pachete goale de țigări și cutii goale de bere străină, o practică la mare modă printre copiii de 8-12 ani), cutii cu compot de ananas (de această data pline, acestea găsindu-se câteodată în comerțul socialist), ciocolată chinezească (nu era rea, dar nu se compara cu una din Germania sau Elveția), ori diverse bomboane comuniste. Eram foarte încântat de barul meu și îl deschideam de mai multe ori pe zi pentru a mă uita înăuntru. Eram și eu în trendurile vremii. Bucuria mea nu a durat foarte mult, pentru că într-o zi mama mi-a aruncat tot ce aveam în bar, spunând că în bibliotecă se țin cărți, nu gunoaie. Obiceiul barului din sufragerie a ținut și în anii ’90, dar după anii 2000 s-a pierdut. Acum nimeni nu mai ține de bună o ciocolată Toblerone, o cutie de nes Amigo sau un pachet de Marlboro. Nici bibliotecile nu mai au forma de odinioară, care să permită amenajarea unui bar.

A.J. Finn - Femeia de la fereastră

O carte de citit în tren, așa cum îmi place mie să spun. Genul de roman ușor, narațiune pură, ca un scenariu de film, fără procedee artistice sau filozofii inutile, o plăcere ușor de obținut pentru cititor și care se evaporă repede. E ca și cum ai merge la prostituate. E ca și cum ai asculta un cd cu selecții eurodance. E ca și cum ai petrece cu vin ieftin. Literatură de consum, o carte de peste 500 de pagini care se citește în jumătate de zi, fără să te doară capul.

Anna Fox, personajul principal, este o psiholoagă care suferă de agorafobie, adică îi este frică să iasă în spații deschise. Stă doar în casă, ia pastile, bea Merlot pe rupte, se uită la filme vechi, discută pe internet cu diverși și mai ales își spionează vecinii, cam ca James Stewart în pelicula Rear Window. La un moment dat vede ceva ciudat, ori doar i se pare, în casa nou mutaților vecini. O carte plină de suspans și întorsături, adică un thriller. Nu mi-a displăcut, din când în când mai citesc și așa ceva.

La 10 minute după ce am terminat cartea, m-am apucat să văd și ecranizarea care rulează pe Netflix și are câțiva actori cunoscuți în distribuție. 5,7 imdb și 41 metascore. Dacă romanului îi dau nota 7, filmului îi dau 4. Foarte slabă realizare, un joc artificial al actorilor, mi-a dat senzația unui proiect făcut de studenții de la UNATC. Dacă nu citeam cartea, nu cred că înțelegeam despre ce este vorba.

Ultima zi din an

31 decembrie. Ultima zi din an. Pustiu pe străzi. Au plecat “bucureștenii” acasă, cum îmi place mie să spun. Azi muncesc, dar trebuie să mă ocup și de pregătirea Revelionului. Nevasta nu concepe să nu pună pește pe masă la cumpăna dintre ani, așa că la ora 7:00 sunt la magazinul alimentar. Au de toate. Cumpăr patru bucăți de somon, creveți din Vietnam (creveți din carne, nu chipsuri ca pe vremea lui nea Nicu), sushi. Ajung acasă, las târguielile și plec la muncă, la o intervenție spre periferia orașului. E atât de multă liniște în jur, autobuzul este gol și străbate cu repeziciune cartierele cenușii. Rezolv treaba și nu e nici măcar ora 10. Îmi este foame, nu am mâncat nimic pe ziua de azi. Intru la McDonald’s, unde încă se servește micul dejun. Am puncte și iau pe gratis un McMuffin Fresh Dublu, iar pentru 8,5 lei o porție medie de cartofi. Fiul meu cel mic mi-a spus că a văzut într-o reclamă la televizor că la Mc acum cartofii sunt făcuți din cartofi. E pustiu și în local, mă simt foarte bine. Cu troleibuzul, în care sunt doar eu, mă îndrept către birou, unde mă așteaptă domnul Petru Șerban, superiorul meu de la Fundație, care mă întreabă: “Unde ai fost, Gabi?”, iar eu îi răspund: “La o intervenție.”, iar el spune: “Ai fost o pulă la intervenție, acolo ai fost!”. Ajung acasă și sunt deja obosit. Copiii și nevasta îmi spun că pleacă să cumpere artificii și petarde. Îmi pare bine, nu pentru că iau petarde, ci pentru că pleacă de acasă și pot sta în liniște. Citesc 20 de pagini dintr-un roman polițist best seller, iar apoi sună nevasta și îmi spune că a băgat Ararat de 7 ani la Berezka, dacă vreau să îmi cumpere. Îi zic: “Da, cumpără-mi, dar să nu mai spui că beau prea mult, din moment ce tu mă îndemni!”. Apoi mă culc fix 120 de minute, iar când mă trezesc, ei încă nu veniseră. Era deja seară și m-am îngrijorat, l-am sunat pe fiul meu cel mare și l-am întrebat: “Unde sunteți?”, iar el mi-a zis: “Bună, tată! Noi suntem la Mall și am mâncat la Noodle Pack, iar fratele meu mai mic la Spartan. Tu vrei ceva?” și pentru că mi se făcuse foame am zis: “Ia-mi un Whopper de la Burger King!”.  Iar apoi am urmărit episodul numit “001”  din serialul Squid Game.  Au ajuns, mi-au dat Whopper-ul și sticla de Ararat, iar eu m-am pus să mănânc, dar nu am desfăcut sticla, ci mi-am turnat din una deja începută, whisky Johnnie Walker Blue Label, despre care iubitorii blogului deja au aflat. Am continuat să beau și în timp ce pregăteam masa pentru Revelion, dar am pus și muzică. Am ascultat formația belarusă Molceat Doma (Молчат Дома). Un sound plin de tristețe, care parcă aduce un pic cu The Smiths. Am schimbat mesaje cu Ciuc, care mi-a arătat ce whisky bea, dar îl voi lăsa pe el să povestească despre asta. Masa a fost gata, iar pe la 22:30 am stat toți patru (eu, nevasta, fiul cel mare, fiul cel mic) și am mâncat. Nevasta și anul ăsta a fost nemulțumită că stăm acasă și nu am plecat undeva în aglomerație pe Valea Prahovei să dăm 3000 de euro pe nimic. La 23:50 am ieșit pe străzi să dăm cu petarde și să desfacem o sticlă de vin spumant. La mulți ani!