top lecturi 2024

 de Ionescu

a fost un an, din nou, cu multe recitiri. am ajuns și eu la o vârstă. am recitit bunăoară cireșarii (ca să nu fiți voi nevoiți să o faceți)- inexplicabil succesul acestei cărți. am citit și o carte -în premieră- a probabil celui mai citit autor de către mine- jules verne. nu voi băga recitirile în top, doar să spun ceea ce cred că am mai spus pe undeva- floating opera a lui barth și regele arinilor de tournier nu mi s-au mai părut chiar atât de formidabile ca la prima lectură, în frumoșii ani 90, în schimb lolita, care nu mă lovise foarte tare atunci, de astă dată m-a impresionat. 

dar iată lista: ordinea e una oarecare.

percival everett- copacii. litera 2023. trad. by bogdan perdivară. s-a scris despre această carte aici, pe 29 mai.

jonathan franzen- crossroads. polirom 2023. trad. by alexandra coliban. îl cam știm pe franzen. îi știm stilul și temele. povestea familiei unui preot reformat, cu cei 4 copii ai lui, fel de fel de întâmplări cu droguri, sex și boli psihice. mi-a părut teribil de rău de bietul perry, dar se pare că e doar primul volum al unei trilogii. sper să o scoată la capăt perry. 

jonathan coe- bournville. polirom 2024. trad. by radu paraschivescu. îl știm foarte bine și pe coe. vechea poveste cu istoria unei familii suprapuse pe istoria omenirii. sau mă rog, a marii britanii, în epoca postbelică. romanul acoperă câteva zeci de ani. coe a fost foarte marcat de felul în care i-a murit mama, în timpul lockdownului, pare-se că episodul e redat în carte foarte exact. săraca doamnă este un personaj important al romanului. îmi amintesc (dar poate doar inventez) că vedeam meciul anglia-germania de la mondialul 2010 cu un preten, iar la golul lui lampard, pe care doar domnul arbitru nu l-a văzut, am spus- vom citi despre acest gol fantomă peste ani de zile într-un roman de jonathan coe. 

lampard

ian mcewan- lecții. polirom 2024. trad. by dan croitoru. ghici? și pe mcewan îl știm. și din nou e o istorie personală brodată pe istoria europei postbelice. din nou ajungem la pandemie. dar și la cernobîl, și la căderea zidului berlinului. o profesoară de pian abuzatoare sexual. din astea. 

tudor ganea- vreau să aud numai de bine.  polirom 2024. ce să vezi, și pe tudor ganea îl cam știm. în roman își zice ionescu, toma ionescu. dar el e, sper totuși că partea cu boala nu e un element autobiografic. realismul magic din romanele trecute s-a cam dus. aici e un realism prea puțin magic. oare epilogul să fie cheia cărții, rațiunea pentru care a fost scrisă? 

adrian g. romila- acasă, departe. tot polirom, 2023. pe autor nu îl știam, de această dată. 3 părți- țările române, în preajma revoluției de la 48, constanța (iar constanța, ca și în cartea precedentă) contemporană și constanța antică. adică tomis. unde dăm de ovidiu, cel al cărui mormânt a fost descoperit de cireșari, uite cum se leagă lucrurile. 

jon fosse- septologie, părțile 3-5. editura trei 2024. trad. by ovio olaru. probabil am scris despre primul volum al ciclului acum vreo 2 ani, n-așea? între timp s-a dat și nobelul. se continuă povestea lui asle, în același ritm foarte frumos.

james mcbride- diaconul king-kong. editura trei 2024. trad. by dana crăciun. l-aș compara cu alte două cărți citite în ultimii ani, poate le-am pomenit dacă oi fi făcut topul în anii respectivi- telegraph avenue și inherent vice. sigur, nu e california, precum în cele 2, ci new york, dar e tot așa, un amestec de personaje pitorești, traficanți, bețivi, doamne cucernice, polițai etc, fel de fel de încurcături și rezolvături, în general comice. 

vladimir sorokin- viscolul, urmat de doctorul garin. curtea veche 2021, 2024. trad. by antoaneta olteanu.  poate cele mai frumoase cărți ale anului. o imaginație demnă de m. bulgakov. sau putem merge cu comparații cu gogol. sau cu zâtul tatianei tolstaia. comparați cu cine vreți, dar nu omiteți lectura aventurilor dr garin, plecat să vaccineze niște săteni împotriva unei molime misterioase, iar apoi rătăcind printr-o rusie distopică. (în imagini- mașina lui perhușa și o scenă din finalul dr garin).

garin

viscol

mențiuni- sabina yamamoto- nu mai e nimeni acasă; ana blandiana- mai mult ca trecutul; ilja leonard pfeijffer: grand hotel europa; mihai mateiu: în creștere.

la mulți ani!

Whisky, music & smart casual dining (5)

Fiul meu cel mare a avut turneu de 3x3 la basket și pentru că la ultimele astfel de competiții nu se evidențiase în mod special, ba chiar fusese ținut pe banca rezervelor, pentru a-l motiva, i-am zis: “Băi, dacă faci și tu ceva util azi, când ne întoarcem acasă desfac sticla de Blue Label.”. Surprinzător dar a început titular și BAM! înscrie primul coș din turneu. Soarta whisky-ului a fost hotărâtă inca din primele secunde. Mai târziu, în cursul serii, fiul meu cel mare mi-a spus: “Pentru tine am dat coșul, poftă bună la whisky!”. Johnnie Walker Blue Label, flagship-ul whisky-urilor blended din întreaga lume, cu un amestec secret pe care entuziaștii doar încearcă să-l intuiască. Producătorii ne asigură că Blue Label are în componență și whisky-uri cu o vechime de 30 de ani, iar fanii recunosc gustul afumat al Islay-ului, dulceața din Speyside, ori complexitatea provenită din Highlands. Cert este că avem de a face cu un whisky de lux, exclusiv și asta se vede încă de la ambalaj, o sticlă foarte grea, păstrând designul obișnuit Johnnie Walker și o cutie de prezentare foarte frumoasă, de colecție.

În copilărie, în preajma Crăciunului, stăteam cu bunicii în singura cameră încălzită a casei. Aveau ei o sobă care pentru combustie folosea lemn și cărbune. Atunci iernile erau geroase. Din când în când bunicul mai deschidea geamul, avea el socotelile sale, așa trebuia făcut. Dinspre bucătărie venea miros de cozonac și prăjituri, care se combina cu mirosul de ger de afară și mirosul de lemn ars. Cam așa mi-a mirosit mie Blue Labelul și m-a dus, plin de melancolie, cu gândul către copilărie. L-am mirosit îndelung amintindu-mi de bunici și de viața bună de odinioară, apoi l-am băut cu înghițituri mici, savurând fiecare aromă: dulce, afumată, condimentată. Este greu de spus ce am simțit pentru că Blue Labelul te trece prin toate, asemenea meniului unui restaurant cu stele Michelin. Categoric este un whisky excepțional, dar parcă este prea scump. Am băut whisky-uri de 3 ori mai ieftine care m-au impresionat mai mult. Johnnie Walker Blue Label este un whisky complex, sofisticat, luxos, probabil destinat unor persoane precum Titina. Este bun pentru făcut cadouri fine, îți ia ochii, este grozav ca băutură, dar rămân la părerea că este vândut la suprapreț. Probabil că 80-90 € este prețul corect.

Am băut Blue Label-ul ascultând un album absolut fabulos. Kind of Blue al legendarului Miles Davis. Lansat în anul 1959, o adevărată pledoarie pentru muzica jazz și pentru muzică în general. E de ajuns să ne uităm pe componența sextetului care a lucrat la acest album, sunt numai legende:

• Miles Davis – trompetă
• John Coltrane – saxofon
• Julian "Cannonball" Adderley – saxofon
• Bill Evans – pian (înlocuit de Wynton Kelly la piesa "Freddie Freeloader")
• Paul Chambers – contrabas
• Jimmy Cobb – tobe

Știți ce înseamnă numele astea în muzică? Adunătura asta este un fel de All Star Game. Un sunet din alte timpuri, majoritatea sunt duși demult. Au murit prin anii ’60, ’70, Miles Davis în 1991, doar toboșarul s-a ținut până în 2020, dincolo de 90 de ani. All Blues e preferata mea de pe album, are o melodicitate nemaipomenită. M-am simțit foarte stilat ascultând acest album și sorbind din whisky-ul pus în pahare de cristal.

Desigur, nu puteam bea whisky și asculta muzică fără să gătesc. De această dată n-a fost să fie ceva atât de rafinat, care să mențină tiparul serii, dar asta nu înseamnă că nu a fost plin de savoare. Pentru că ne aflăm în perioada anului în care noi, românii, preferăm porcul, am cumpărat 1,2 kg de ceafă de porc românească, 300 de grame de cârnați de Poiana Mărului, 3-4 ardei kapia. Am o cratiță de fontă adevărată, am încălzit-o bine de tot, după care am tapetat-o cu untură de porc, sfidând sfatul medicilor care nu recomandă folosirea acestui produs la prăjire. Am tăiat carnea de porc în fâșii subțiri și am aruncat-o în cratiță, punând capacul și lăsând-o să se prepare la foc mic. După vreo 15 minute am pus și cârnații și după încă vreo 5 minute am pus ardeii tăiați. Am presărat sare de Himalaya și piper proaspăt măcinat și am lăsat totul la slow cook, până când bucățele au căpătat o frăgezime aparte. Cu vreo 3 minute înainte de opri focul am sfărâmat 6-7 căței de usturoi peste toată compoziția. Acestă mâncare eu o numesc pomana porcului. Este deosebită, chiar dacă nu foarte stilată. Servită alături cu murături de casă și cartofi prăjiți la airfryer. În patru persoane am terminat imediat cratița. Dacă ați citit de la început cu siguranță vă dați seama că eram înfometați, unul dintre noi fiind pe teren, iar ceilalți susținând din tribună. Un turneu de 3x3 este destul de lung.

Politically correct în filmele pentru cei mici (2)

Am primit invitația din partea fiilor mei de a urmări împreună un film având tematica Crăciunul. Pe postul pay per view SkyShowtime. Filmul se intitulează Dear Santa (Dragă Moș Crăciun Eroare Diabolică). Este vorba despre un băiețel de 9 ani care trimite o scrisoare Moșului, dar în loc de Santa scrie Satan, iar dorințele copilului ajung la draci, în iad. Ok, interesantă idee, amuzant filmul pe alocuri, bun de urmărit pentru copii. Câteva lucruri pe care le-am observat eu ca adult:

• copilul personaj principal este gras
• cel mai bun prieten al personajului principal (caucazian) este un afro american
• fata de care se îndrăgostește personajul principal este asiatico-americană

Au fost corecți cu persoanele supraponderale, cu afro americanii, cu asiatico americanii, dar din păcate i-au uitat pe gay. Eu aș fi modificat scenariul, iar personajul principal ar fi fost îndrăgostit de un chinez. Era cel mai corect.

Să mai amintim că în această peliculă își face apariția, interpretându-se pe sine, celebrul muzician Post Malone. Eu nu am auzit de el, fiii mei da. Însă eu am auzit de mult mai celebrul Karl „The Mail Man” Malone.

Da, avem și prima parte a acestui subiect. Aici!

Whisky, music & smart casual dining (4)

Chat GPT ne indică Statele Unite ale Americii ca fiind principalul producător mondial de whisky, doar că la ei, la fel ca și în Irlanda, se scrie whiskey. Cu siguranță ca popularitate sunt pe locul 2, după Scoția, dar e posibil să producă o cantitate mai mare decât scoțienii. Noi, românii, suntem foarte familiarizați cu Jack Daniel's, un whiskey produs în statul Tennessee. Recunosc, îmi place Jack Daniel's, un whiskey de buget, care reprezintă principala opțiune pentru mine când sunt într-un restaurant și am chef de o tărie bună la un preț decent. În pofida popularității de care se bucură Jack Daniel's sau a celebrei piese muzicale Tennessee Whiskey, nu acest stat este principalul producător din USA, ci vecinul de la Nord, Kentucky, statul care se află pe harta culinară a multora dintre noi datorită invenției colonelului Sanders. De acum, pentru mine, Kentucky va fi cunoscut și ca un barometru al băuturii de calitate. Sâmbătă seara. Am destupat o sticlă de Michter's, Kentucky Straight, Rye Whiskey (Rye Whiskey, adică un whiskey ce are cel puțin 50% în componență secară). Produs la distileria din orașul Louisville. N-am mai stat să-l miros, ca marii cunoscători de pe internet, ci am băut direct, voinicește. Vă puteți imagina gustul scorțișoarei combinat cu gustul piperului? Cam asta mi-a lăsat în gură acest Michter's US-1 Rye Whiskey, ceea ce mi-a plăcut nespus. De această dată nu am folosit paharul  Glencairn Copita și nici paharul de cristal de Bohemia, ci un pahar tipic pentru barurile americane, un pahar fără pretenții de lux, pentru că am dorit să mă simt cât mai aproape de țărănoii americani care beau acest whiskey prin cârciumile lor, hillbilly boy cum ar spune Marsellus Wallace.

Nu puteam să nu aleg o muzică americană pentru a acompania acest whiskey american. Așa cum m-am obișnuit la destuparea unei noi sticle, un album complet, de această dată Prince and the Revolution - Purple Rain. Apărut în 1984, considerat de critici un hibrid între rock, pop și soul, albumul m-a încântat efectiv, atât prin ritmul energic, erotismul dezlănțuit cât și prin sensibilitatea copleșitoare. Nouă piese, din care toate mi s-au părut hituri. Știam doar "When doves cry" și desigur "Purple Rain", piesa pe care dansam la petreceri cu fetele în liceu, așa zisele "blues-uri". Dar ce surprize piesele "Darling Nikki" (I knew a girl named Nikki...I guess you could say she was a sex fiend...I met her in a hotel lobby...Masturbating with a magazine) sau The Beautiful Ones. Am ascultat de trei ori albumul cap-coadă, atât de mult mi-a plăcut. Am înțeles că a fost făcut pentru a servi ca soundtrack unui film, dar nu am văzut acest film. M-am îndrăgostit efectiv de vocea lui Prince și de aranjamentele muzicale ale acestuia. Muzicianul perfect, așa cum este considerat de cunoscătorii în domeniu. "If I told you baby...That I was in love with you...Oh baby, baby, baby...If we got married...Would that be cool?". Superb!

Nu puteam să beau ceva fin și să ascult o muzică excepțională fără să gătesc nimic. Știți cum să serviți o masă foarte scumpă dar și foarte ușor de pregătit? Cumpărați antricoate de vită, maturate! Nu aveți de făcut decât să le aruncați într-o tigaie, iar în 10 minute ați preparat o masă cu care efectiv vă veți uimi asistența. Am cumpărat antricoate de vită din Argentina. Prețul este unul prohibitiv, 180 lei/kg. Orice ar spune prietenul blogului, Low Cost, nici chiar Titina nu își permite să mănânce antricoate de vită mai mult de trei ori într-un an calendaristic. Cei trei membri ai familiei mele, în speță nevasta și fiii, sunt foarte sensibili când văd o carne de vită preparată rare sau medium, spunând că le dau carne crudă și vreau să-i otrăvesc, așa că sunt nevoit să fac vita well done, lăsând-o 7-8 minute pe fiecare parte, dar îmi place și mie așa, nu mă deranjează. Asezonată exclusiv cu sare de Himalaya și piper proaspăt măcinat adus special din sudul Indiei. O garnitură de cartofi prăjiți ar fi fost desuetă, probabil doar prietenul meu Ciuc ar pune lângă antricotul de vită așa ceva, drept pentru care am preparat un orez Basmati cu legume, iar farfuria a fost completată cu salată verde, asezonată cu ulei de măsline adus de mine, personal, din Thassos și cu lămâie. Cu toții am mâncat întâi salata, așa cum ne-a învățat un italian bătrân, apoi am atacat carnea de vită, iar la final orezul. Fripturile, de aproximativ 300 grame/bucata, s-au topit efectiv. Fiul meu cel mare m-a întrebat de ce nu mâncăm antricoate de vită mai des, iar eu i-am spus că o asemenea întebare nu își are rostul, ținând cont de faptul că la supermarket lumea s-a uitat urât la mine văzând că am în coș patru bucăți de vită argentiniană. 

Așadar la reușita serii și-au adus contribuția fenomenalul muzician Prince, whiskeyul Michter's, produs în orașul Louisville, statul Kentucky și desigur finețea vitei din Argentina.

Whisky, music & smart casual dining (3)

Bunnahabhain este un single malt whisky produs în Insula Islay din Scoția. Inițiații single malt-urilor din Islay știu că whisky-urile din această regiune se remarcă în primul rând prin caracterul lor afumat. Eu sunt un mare fan al lor, am încercat mai multe sortimente de Laphroaig, Caol Ila, Lagavulin, Smokehead, chiar și sortimente blended gen Big Peat, toate fiind afumate. Bunnahabhain este excepția de la regulă, deși provine din Islay seamănă mai degrabă cu un whisky din regiunea Speyside, fiind mai dulceag. Eu toate aceste caracteristici le citisem pe siteurile de specialitate și așteptam cu nerăbdare momentul degustării, pentru a-mi face propria părere. Ultima perioadă fusese dominată de o tristețe incomensurabilă, provenită cu siguranță și din imposibilitatea consumului de produse alcoolice, cauzată de infecția unei măsele ce a necesitat antibiotic. Dar cum nici bucuria și nici tristețea nu durează la nesfârșit, a venit momentul mult așteptat, am scos paharul Glencairn Copita, am dat drumul la muzică, am turnat Bunnahabhain și am băut. Plăcerea gustului m-a cucerit din prima clipă. Dulceag, cum spun reviewurile de specialitate, dar combinat cu sărat, de ca și cum whisky-ul ar fi făcut cu apă de mare. Iar pe final o mică nuanță de fum, dar extrem de mică, ori poate a fost doar ceva subliminal, iar eu am simțit asta pentru că știam că ar trebui să mă aștept la așa ceva. E ca la pelicula Fight Club, am văzut penisul pentru că am citit că trebuie să apară, altfel nu l-aș fi văzut. Cuvântul Bunnahabhain în limba gaelic înseamnă “gura râului”, deci practic obârșia. Sticla de Bunnahabhain este opacă, nu poți vedea cât ai băut. Eu mi-am turnat de vreo 8-10 ori în paharul Glencairn Copita, poate câte 25-30 ml, chiar nu știu cât am băut. Mult de tot mi-a plăcut. Îi spusesem nevestei să vină acasă la ora 20:15 pentru a mânca împreună, iar ea la ora 20:17 a băgat capul pe ușa de la bucătărie și a zâmbit, sau poate așa mi s-a părut mie pentru că la acel moment umplusem de cel puțin 6 ori paharul. Iar eu i-am spus: „Iubito, gustă și tu din acest single malt splendid!”, iar ea a luat o gură din paharul meu și s-a scuturat toată, nefiind inițiată probabil trăznind-o direct tăria alcoolica de 46,3%. Dar mai târziu la masă a băut cu plăcere un pahar întreg.

Înainte de a destupa sticla am dat drumul la muzică. Copiii erau plecați la sport, nevasta la serviciu, aveam o după amiază întreagă de petrecut în propria intimitate. Deoarece am dorit ca muzica să dureze cât mai mult pentru aceasta seară specială în care am destupat sticla de Bunnahabhain 12 ani, am ales un dublu album. În jur de 80 de minute de muzică. Led Zeppelin - Physical Graffiti, lansat în anul 1975. Precizez cu sinceritate, știam o singură piesă de pe acest album, Kashmir, tema muzicală a acestei piese fiind preluată la finele anilor '90 de Puff Daddy într-o melodie ce a servit ca soundtrack filmului Godzilla.  M-a impresionat într-un mod foarte plăcut albumul, m-am simțit excelent bând whisky, ascultând muzica și gătind. Nu este un album ușor de înțeles, piesele de pe  Physical Graffiti nu se aud la Rock FM sau oricare alt radio, nu avem de-a face cu Stairway to Heaven sau Whole Lotta Love. Ce piesă mi-a plăcut cel mai mult? Houses of the Holy. Ce frumos începe: „Let me take you to the movies...Can I take you to the show... Let me be yours ever truly... Can I make your garden grow”. Păi dansam de unul singur prin bucătărie de atâta fericire. Următoarea piesă, Trampled Under Foot, îmi pare foarte cunoscută, ceva ritmuri de anii '80, dar nu știu de unde să o iau. Parcă e dintr-un film polițist al anilor '80. Am căutat pe net, dar chiar nu găsesc nimic, poate că știu chiar piesa asta și am impresia că era altă formație. Mi-a plăcut mult și piesa In My Time of Dying, un cover după un bluesman legendar, Blind Willie Johnson. Un cover, dar interpretarea este senzațională, artă pură. Ten Years Gone mi s-a părut o altă piesă superbă, foarte profundă, extraordinar de sensibilă și foarte complexă.  Muzica m-a transpus cu totul într-o altă lume, bucătăria mea devenind un univers îndepărtat de mizeria cotidiană din lumea reală. Am programat totul ca audiția albumului să se termine la orele 20, când copiii ajung acasă și mă întreabă: „Ce mâncăm în seara asta?”. 

Ascultând Physical Graffiti, al șaselea album al formației Led Zeppelin, bând whisky Bunnahabhain de 12 ani din pahar Glencairn Copita, am început să pregătesc masa de seară. Am tras la tigaie creveți din Guatemala, un calibru mai mărișor, foarte cărnoși. Asezonați cu piper, usturoi și lămâie. Am făcut un orez basmati cu legume și somon afumat. Este pentru prima oară când pun somon afumat în orez și pot spune că se potrivesc la fix. Uitându-mă peste ingrediente am constatat următoarele: creveții din Guatemala, orezul din Pakistan dar cumpărat din Grecia, somonul afumat din Norvegia, lămâi din Italia, usturoi din China, mix mexican de legume dar produs la Tulcea. Băutură din Scoția, muzică din Anglia. Globalizare. O singură lume, ca în romanul 1984. Nu mai zic că la desert am avut tradiționala prăjitură Melomakarona, provenită din îndepărtata Grecie. Nevasta nu m-ar fi iertat dacă la masă nu am fi avut salată, ea spune întotdeauna că trebuie să mâncăm și ceva viu. O salată eisberg la pungă, cumpărată de la Mega unde m-a servit o asiatică ce m-a salutat cu multă naturalețe: „Bună!”.  Masa a decurs firesc, nu au fost reproșuri, dar nici cineva care să mă laude. Au luat-o ca pe o normalitate, de ca și cum am fi mâncat crenwursti cu muștar. Am terminat cu masa, iar apoi fiecare și-a văzut de treabă. Copiii și nevasta s-au relaxat după o zi istovitoare, iar eu am rămas la spălatul vaselor.

Șaorma

M-am împrietenit definitiv cu Eufrosin Potecă în mașina 336. Era cam pe la începuturile noului mileniu. El susține și acum, după mulți ani, că atunci în autobuz m-am dus la el cu agresivitate și am afirmat (nu am întrebat!): “Tu ești cu PSD-ul!”. Ne pregăteam de alegeri prezidențiale în acel an. Mă știam cu Eufrosin Potecă din facultate, dar nu avusesem ocazia să vorbim pe îndelete. În mașina 336, pe care o luam de la Leu și coboram la capătul dinspre centru, ni s-a ivit această oportunitate. Prietenia noastră începută în autobuz a rezistat timpului. A dăinuit. Eufrosin Potecă a fost un student mai serios decât am fost eu, așa că a terminat înaintea mea studiile universitare, prilej de sărbătoare. Am fost poftit la el acasă, unde a pregătit șaorma home made și am băut bere Ciucaș la pet. În analele mele personale acea șaormă a rămas cea mai bună din toate timpurile. Ulterior am cunoscut-o pe nevastă’mea și a fost și ea invitată acasă la Eufrosin Potecă care se însurase și el și avea nevastă de asemenea. Și nevasta mea a apreciat în mod deosebit șaorma făcută de Eufrosin și de câte ori mâncăm o șaorma, mai mereu spune: “Ce șaorme făcea Eufrosin!”. Am încercat și noi acasă să pregătim șaorma, dar niciodată nu ne-a ieșit apropiată calitativ de ceea ce prepara Eufrosin.

M-am gândit la o metodă nouă de abordare, să încerc o reinterpretare a rețetei. Am cumpărat 1,4 kg de pulpe de pui dezosate și fără piele, o pungă de cartofi congelați, varză albă, sos în stil turcesc cu usturoi, iar în loc de lipii libaneze clasice am cumpărat un fel de lipii italienești, care se prăjesc puțin în tigaie înainte de consum. Zilele trecute nevasta mi-a reproșat că nu are loc de mine în bucătărie (nu se referea la faptul că sunt foarte mare), așa că i-am dat prilejul de a lucra alături de mine. A fost foarte bucuroasă să lucreze sub îndrumarea mea. A tras la tigaie pulpele de pui, după care le-a tăiat în fâșii. Eu am pus cartofii la airfryer pentru 22 minute la o temperatură de 200 °C. A tocat varza și de asemenea a tăiat rondele o ceapă. Eu am amestecat totul într-un bowl uriaș, presărând din plin sos de usturoi. Nevasta a prăjit lipiile, câte 30 de secunde pe fiecare parte, așa cum scrie pe ambalaj. Am pus conținutul în lipie, dar nu am roluit lipia, fiind mai crocantă s-ar fi rupt. Am ambalat totul ca pentru taco. A fost delicios, ne-am lins cu toții pe degete. Pentru că au fost 6 lipii au ieșit 6 șaorma (sau tacos), așa că noi, adulții, am mâncat câte două. Nu, n-a egalat șaorma lui Eufrosin, dar ceea ce am făcut noi a fost un regal, mai mult nu se putea. 

șaorma de la Eufrosin Potecă, in urmă cu 20 de ani

șaorma taco din prezent

On the radio

Mai glumesc cititorii mei referitor la recomandările literare făcute de Radio Guerrilla, dar iată, cei de la radio nu se limitează doar la a recomanda cărți. Nu am gustat din această pizza, măncasem deja altceva. Dar fiii mei au concluzionat la unison: "A fost delicioasă!".

Bowluri pentru paste

Am fost încă o dată păcălit de marchetingul capitalist și am achiziționat "pe puncte" de la Mega Image patru bowluri pentru paste. Am folosit ghilimelele pentru că pe lângă cele 10 puncte strânse în urma cumpărăturilor am plătit și suma de 37,99 lei/2 castroane. 75,98 lei pentru 4 castroane. Un pliant al magazinului informează cititorul credul că fără puncte prețul lor ar fi fost 130,99 lei/2 castroane, respectiv 261,98 lei pentru 4 castroane. Desigur, un preț enorm pentru o veselă banală, ordinară. Sunt niște castroane frumoase, dar nici pe departe nu sunt farfuriile nazi care apar în pelicula American Beauty. Ajuns acasă cu ele, m-am gândit că am plătit mult 75,98 lei. Dar asta e, prostia se plătește. Societatea de consum ne ia și ultimul ban. Castroane de paste, cauciucuri de iarnă, pahare de vin roșu, mașină pentru oraș, geacă de tranziție, casă de vacanță. Așa funcționează economia.

Am dorit să testez castroanele nou cumpărate. Nevasta nu le-a privit cu ochi buni de la început, spunând că nu sunt de paste (deși scrie pe cutia lor) ci de salată, din ăla care se pune la mijlocul mesei când mănânci salata la comun. La momentul servirii mesei a boicotat în totalitate noile castroane, iar sieși și-a pus mâncarea într-o farfurie mai veche. Eu, fiul cel mare și fiul cel mic am mâncat în noile castroane și am fost încântați, deși pastele ar fi avut același gust mâncate de oriunde. Asta și datorită noii mele inovații de a adăuga 4 căței de usturoi presați în sosul de smântână și gorgonzola.

Am făcut poze cu noile castroane pentru a judeca și cititorii blogului dacă sunt pentru paste sau pentru salată sau pentru altceva.

Cover

Eram mic, mergeam la mare cu ai mei. Serile, pe la grădinile restaurant, erau formații care interpretau melodii renumite ale vremii din repertoriul ABBA, Boney M, Toto Cutugno, ori acea celebră piesă "Comment Ca Va", ce făcea furori pe atunci. La radio o ascultam pe Eva Kiss - Puterea Dragostei, o preluare după Jennifer Rush (tinerii de atunci o numeau Geni Făraș), ori pe Gil Dobrică cu preluări după legendarul Ray Charles sau John Denver. În muzica românească de atunci s-au făcut multe preluări, adaptate cu versuri în limba noastră, dar păstrată linia melodică. Erau un fel de coveruri. Însă prima oară am fost conștient de ce înseamnă un cover de calitate prin anul 2000, când am ascultat piesa "Cortez The Killer" în varianta Built To Spill, originalul aparținând lui Neil Young. Prietenul meu Aliosha mi-a pus la dispoziție ambele versiuni. Mi-am spus atunci că un cover trebuie să aducă ceva special în plus față de original. Am tot căutat să ascult piese în altă interpretare decât a artistului original. Sunt unele coveruri mai bune decât originalul? Tot ce se poate. De exemplu unii iubitori de muzică consideră piesa "All Along the Watchtower" mai bună în varianta The Jimi Hendrix Experience decât varianta originală, Bob Dylan. Sunt unele coveruri care pur și simplu m-au mirat. Cum au ajuns Tatu, trupa aceea din Rusia cu două fete preadolescente să facă cover după o melodie de la The Smiths?  

Câteva dintre cover-urile mele preferate:

• Creedence Clearwater Revival - I Put a Spell on You (Screamin' Jay Hawkins)
• Johnny Cash - One (U2)
• The Cranberries- There is A Light That Never Goes Out (The Smiths)
• Lily Kershaw - Forever Young (Alphaville)
• Placebo - Bigmouth Strikes Again (The Smiths)
• Ane Brun - Big in Japan (Alphaville)
• Beth Hart - I'd Rather Go Blind (Etta James)
• Nick Cave - Suzanne (Leonard Cohen)
• Nirvana - The Man Who Sold the World (David Bowie)
• Joe Cocker - With A Little Help From My Friends (The Beatles)
• Johnny Cash - Hurt (Nine Inch Nails)
• Coolio - Gangsta's Paradise (Stevie Wonder)
• Boney NEM - Voyage, voyage (Desireless) - și orice altă piesă cover de la Boney NEM, toate sunt excepționale
• The Rolling Stones - Shake Your Hips (Slim Harpo)
• Sonic Youth - Superstar (Delaney and Bonnie)
• REM - First We Take Manhatan (Leonard Cohen)
• Placebo - Running Up That Hill (Kate Bush)

Whisky, music & smart casual dining (2)

Iubitorii cinematografiei cu siguranță își amintesc de excepționalul film "Lost in Translation" (7,7 imdb, 91 metascore), unde personajul interpretat de Bill Murray este un actor care sosește la Tokyo pentru a filma o reclamă la whisky, iar în Japonia dă peste absolut minunata și mult mai tânăra Charlotte, jucată de Scarlett Johansson. În peliculă se face reclamă la whisky-ul Suntory.  "For relaxing times, make it Suntory time.".  Astăzi am decis să încerc și eu un whisky produs de Suntory, în speță The Chita. Single grain Japanese Whisky. Google ne explică ce înseamnă single grain: "A whisky that is made of whisky from one single distillery using different grains such as wheat, rye or corn.". Pentru degustarea acestui whisky Suntory am avut un invitat special, pe tatăl meu. Deunăzi vorbisem cu el la telefon și mi-a spus: "Vezi că a băgat whisky J&B în Kaufland redus cu 30%, e 45 de lei la 0,7. Mergi să iei, eu am luat două sticle.", iar eu i-am spus: "Ăla este un whisky foarte prost, e posibil să fie alcool etilic cu apă. De ce cumperi așa ceva?", iar el mi-a spus: "Băi Gabi, tu ești foarte snob. Faci tu diferența între whisky-uri?". Da, desigur că fac, dar l-am lăsat să creadă ce vrea el și să bea chestii ieftine, crezând că sunt whisky-urile de pe vremea comunismului care se găseau doar la Shop și nu avea acces la ele omul de rând. Însă l-am poftit alături de mine la un whisky de calitate și i-a râs mustața când a văzut sticla pe care scria "Product of Japan". Am turnat în pahare și am băut. Un whisky dulceag, diferit de cele scoțiene, probabil de la porumb. Arome de miere și mentă. Îi dau și nevestei să guste, iar ea a simțit arome de piersică și înghețată de vanilie. După cum spuneam, whiskyul este poezie și fiecare îl interpretează după cum îi dictează propriul suflet. Tata doar plescăie fericit și spune că îi place. Da, este un whisky bun, ușor de băut, plăcut. Intră foarte bine și nu te amețește. 43% tărie alcool. 

Aleg să beau acest whisky japonez în compania albumului Made in Japan al trupei Deep Purple, considerat unul dintre cele mai bune albume live din toate timpurile. A fost înregistrat în anul 1972 în timpul concertelor din luna august pe care trupa le-a susținut la Osaka și Tokyo. Sunt un fan Deep Purple, iar piesele live parcă aduc un plus audiției, la care desigur contribuie și gurile mici de whisky pe care le sorb. Albumul conține trei dintre piesele mele preferate ale trupei: Highway Star, Child in time și Strange kind of woman, dar și o interpretare excepțională de circa 20 de minute, piesa Space Truckin'. Absolut fantastici Ritchie Blackmore la chitară, John Lord la orgă și Ian Paice la tobe, toți trei au niște solouri de mare spectacol, pur și simplu incredibile, iar Ian Gillan, despre care presa vremii a scris că suferea de o afecțiunea a gâtului în acea perioadă, a fost fabulos. Cred că au fost în extaz japonezii în 1972 cu asemenea concerte, nu mai văzuseră și auziseră așa ceva. La fel și eu, am fost în extaz în umila mea bucătărie, ascultându-i pe acești vrăjitori și bând whisky din Țara Soarelui Răsare. Critica muzicală situează albumul live Made in Japan pe locuri fruntașe în topul albumelor live alături de The Allman Brothers Band, ‘At Fillmore East’ (1971), Johnny Cash, ‘At Folsom Prison’ (1968) și desigur Nirvana, ‘MTV Unplugged in New York’ (1994) pe care ni-l amintim cu toții și cu care am fost contemporani.

Nu puteam să beau whisky, să ascult muzică bună și să nu gătesc nimic. Aveam în frigider un borș extraordinar de porc, dar fiul meu cel mic, înainte de a pleca la sala de sport, mi-a spus foarte tăios: "Să nu crezi că voi mânca ciorbă când mă întorc de la sală!". Copiii ăștia moderni, crescuți în puf, care nu mănâncă de două ori aceeași mâncare. OK. La treabă. O cititoare fidelă a blogului mi-a recomandat să fac somon cu miere și lămâie pentru episodul de azi, dar nu aveam la îndemână asemenea ingrediente, așa că am făcut ce m-am priceput mai bine, din ingredientele pe care le-am avut la îndemână. Tagliatelle cu șunculiță afumată de porc, cheddar britanic (este acesta un pleonasm?) și sos de parmegiano regiano. O trufanda. Nevasta și-a cumpărat o tigaie pe puncte de la Mega și mi-a zis: "Am dat 65 de lei pe ea la reducere, să nu o folosești, să mi-o strici și pe asta!". Dar eu fix pe asta am luat-o pentru prăjitul șunculiței și preparatul sosului. Doar nu a luat tigaie să ne uităm la ea! Pastele au ieșit de milioane, s-a mâncat toată oala direct, nici n-am mai avut ce să pun pentru pachet a doua zi la serviciu. 

For relaxing times, make it Suntory time.

Minunata tigaie a nevestei cu sosul la făcut.

Rezultat final.

Două filme cu Paul Giamatti

Am văzut două filme excelente cu Paul Giamatti. Sideways (7,5 imdb, 94 metascore) și The Holdovers (7,9 imdb, 82 metascore). Ambele au câte un Oscar câștigat și multiple nominalizări. Mi-au plăcut foarte, foarte mult, dar ce vreau să remarc acum este faptul că în fiecare din cele două filme, personajul jucat de Paul Giamatti la final consumă o băutură extrem de rafinată și scumpă într-un loc total nepotrivit.

În Sideways un vin din 1961, Chateau Cheval Blanc St. Emilion Grand Cru (pe net îl găsim cam la 1000 euro sticla, din producția de după 2010). Îl bea într-un fast food sordid, alături de junk food. 

În The Holdovers un coniac Remy Martin Louis XIII (se comercializează și în România, pentru 17.500 lei la 0,7 litri). Îl bea în mașină, la o intersecție. De fapt doar îl plimbă prin gură, apoi îl scuipă pe geam.

O întrebare pentru cititori: care a fost cea mai scumpă băutură pe care ați consumat-o? Eu am băut un whisky japonez, Kujira Ryukyu 10 Ani Single Grain. 550 lei sticla de 0,7 litri. Trecând peste partea cu băutura, să urmăriți cele două filme. Merită!

Piesa numărul 2

Nu e nimic mai trist ca locul 2. Să știi că mai aveai puțin și erai câștigător. La Jocurile Olimpice se spune că e mai nasol să iei argintul decât bronzul. Vorbim despre muzică acum. În timp ce gătesc vreau să ascult o compilație de piese de la diverși artiști, dar nu cele mai cunoscute piese ale lor, cele mai emblematice, cele mai difuzate, cele mai populare ci piesa imediat următoare. A doua cea mai cunoscută piesă a respectivilor. Sunt mulți cunoscători de muzică care citesc acest superblog, aștept să-mi spuneți care este a doua cea mai cunoscută piesă de la artiștii din lista de mai jos. Eu în paranteză voi trece piesa lor number 1 (IMHO. Ma puteti corecta, daca gresesc). 

• U2 (One)
• The Cranberries (Zombie)
• Led Zeppelin (Stairway to Heaven)
• Prince (Purple Rain)
• Nirvana (Smells Like Teen Spirit)
• Queen (Bohemian Rhapsody)
• Oasis (Wonderwall)
• The Police (Every Breath You Take)
• Pink Floyd (Another Brick in the Wall, part 2)
• Creedence Clearwater Revival (Have you ever seen the rain?)
• Radiohead (Creep)
• R.E.M. (Loosing my religion)
• AC DC (Thunderstruck)
• Scorpions (Wind of change)
• Depche Mode (Enjoy the silence)
• Nick Cave & Bad Seeds (Where The Wild Roses Grow. Sunteți de acord sau nu, dar majoritatea indică drept cea mai cunoscută piesa aceasta, interpretată alături de conaționala sa, Kylie)
• The Doors (Light my fire)
• The Smiths (There Is A Light That Never Goes Out)
• The Rolling Stones ( (I Can't Get No) Satisfaction)
• Stevie Wonder (I Just Called To Say I Love You)

Desigur sunt și artiști la care nu putem indica cu siguranță un number 1 hit. Nu aș știi ce să aleg la The Beatles, Bob Dylan, Elton John sau David Bowie.

Ce mâncăm în seara asta? (3)

Delia, activista de la Cluj, m-a admonestat într-o postare publică, subliniind faptul că în timpul cinei nu le-am cerut copiilor părerea referitoare la preferințele muzicale, ci doar am pus o muzică despre care am crezut eu că le va fi pe plac, iar asta nu mă va ajuta în relația cu ei. Pentru a îndrepta lucrurile, la cina din această seară i-am lăsat pe copii să aleagă muzica. A început fiul cel mare, care a ales piesa Teddy Swims - The Door, iar apoi a urmat fiul cel mic care a ales Harry Styles - As It Was. Iată, doi cantautori născuți după anul 1990, de care eu nu auzisem, dar se pare că sunt în topul preferințelor celor tineri. Urmând sfaturile Deliei, activista de la Cluj, m-am simțit mai apropiat de copii și am descoperit și o muzică nouă, care nu este deloc rea. Dar să vedem ce am gătit în seara asta. Fiul meu cel mic, plecând spre sala de sport, în loc de la revedere, a rostit: "Ce mâncăm în seara asta?". 

Am luat un întăritor și m-am apucat de treabă. Am bătut ca pentru șnițel niște cotlete de porc, iar după bătaie le-am tăiat în fâșii subțiri. Am pus ulei de wok în wokul de fontă și l-am încins la foc puternic, apoi am pus la fript carnea tăiată, alături de o ceapă și o pungă de legume în stil mexican (nu e nimic mexican în ele, doar fasole verde, morcovi, porumb etc). Le-am asezonat cu piper, sare și sos de soia. Într-o cratiță am pus la făcut tăiței chinezești, care sunt gata după 4 minute de ținut în apă fierbinte. Am amestecat tăițeii cu preparatele din wok și asta a fost cina, o improvizație de tăiței chinezești cu legume în stil mexican și cu carne de porc. Am pus peste întregul preparat 4-5 căței de usturoi tăiați mărunt, pentru un plus de savoare.

Fiul cel mare, fiul cel mic, nevasta și eu am mâncat de ne-au trosnit fălcile și am făcut-o foarte zgomotos, pentru că mâncarea chinezească așa se mănâncă. Plescăi, râgâi, faci gălăgie. Iar în timp ce mâncam ascultam muzica modernă a copiilor.

Ca și în alte seri copiii nu au dorit să spele vasele. Oare Delia, activista de la Cluj, are copii? Dacă are, copiii ei spală vase?  Cât despre muzică, este ok să le cultivăm noi gusturile, sau îi lăsăm pe ei să descopere propria muzică?

Cina din ziua cu ciclonul

Ne-au speriat avertizările de ciclon și n-am mai ieșit din casă, duminică seara găsindu-ne în imposibilitatea de a prepara o cină decentă. Nevasta chiar m-a întrebat ostentativ, știind că nu avem de niciunele: "Ce pregătești copiilor în seara asta?". La televizor se transmitea în direct Man United cu Tottenham, așa că am făcut un castron de floricele la microunde și ne-am uitat la meci, potolindu-ne puțin foamea. Nu a fost chiar ciclon în București, dar probabil Oculta Mondială a ținut să răspândească panică în rândul populației, ținând lumea în casă cu un motiv întemeiat, doar de ei știut. Panica adevărată în rândul familiei mele a venit în momentul în care au observat că nu vom mânca cina. Eu nu m-am panicat, pentru că am trăit și pe vremea Tovarășului Nicolae Ceaușescu, când aveam cu mult mai puține decât la momentul prezentului, pentru că nu am descins în hypermarket pentru obișnuitele cumpărături de la sfârșit de săptămână. În frigider am găsit o roșie, un castravete și jumătate de ardei, iar în cămară aveam ceapă berechet. Am făcut o salată, pe care am împărțit-o la trei. Nevasta nu a dorit să mănânce, spunând că ori mănâncă ceva luxos ori moare de foame. Am mai găsit puțină telemea de vacă pe care am pus-o la salată și un șnițăl lăsat de la masa din ziua precedentă, pe care l-am tăiat feliuțe și l-am împărțit de asemenea în trei. În congelator am găsit o pungă cu bulete de cartofi de la săptămâna franceză de la Lidl și o pungă cu pateuri congelate de la săptămâna grecească a aceluiași magazin. Buletele le-am pus la airfryer 10 minute la 200 grade, iar pateurile la cuptorul electric 15 minute la 220 grade. Mâncare semipreparată. I-am chemat pe copii la masă, iar aceștia au fost uimiți de câtă mâncare avem. Am luat o cină decentă, am pus chiar și muzică (ceva trist, pentru că afară ploua. Purple Rain a binecunoscutului Prince s-a potrivit perfect). 
La sfârșitul cinei i-am spus fiului meu cel mare, pentru a-l responsabiliza:
- Eu am pregătit masa, tu speli vasele.
- Nu le spăl, nu am chef!, mi-a spus acesta.
- Vai câte lene ai! O să ajungi pe străzi când om muri eu și mă-ta!
- Nu o să ajung pe străzi. Eu o să fiu bilionar.
- Da? De unde? O să inventezi călătoria pe Saturn sau ce?
- Nu! O să mă căsătoresc cu fata lui Titina și o să fiu bilionar.
- Dar de unde știi tu de Titina?
- De la tine de pe blog.
Am spălat tot eu vasele, apoi ne-am dus să ne uităm la derbyul de pe Metropolitano. La televizor.

Whisky, music & smart casual dining

Big Peat este un blended malt whisky, adică un amestec de mai multe single malt-uri provenite de la diferite distilerii. Pentru crearea whisky-ului Big Peat s-au folosit doar sortimente din Insula Islay, cunoscută pentru mirosul și gustul afumat al băuturii produsă aici. Producătorul ne informează că au fost combinate malturi de la distileriile Ardbeg, Port Ellen, Bowmore și Caol Ila. Desigur, pentru profani aceste nume nu spun prea mult, însă pentru cei care au cât de cât cunoștințe în domeniu, sunt deja nume consacrate. Pe eticheta sticlei este înfățișat un bărbat cu barbă mare care stă în bătaia vântului, probabil Insula Islay fiind cunoscută pentru o vreme mai neprietenoasă. Peat (Pit) nu este un alint al numelui Peter așa cum am crede, mai ales văzându-l pe bărbatul de pe label, ci provine de la cuvântul englezesc care în română se traduce "turbă", peated fiind whisky-urile afumate. Internetul ne explică: "Peated whisky is given a smoky flavour by compounds which are released by the peat fires used to dry malted barley. Peated whisky is often seen as a premium whisky because of the additional steps and care required to add in the smokey qualities." 

Am ales pentru astăzi sortimentul Big Peat 12, îmbuteliat la o tărie alcoolică de 46%, din whisky-uri învechite minim 12 ani. Când am cumpărat această sticlă de la un mic magazin aflat în zona Foișorului de Foc (Whisky & More se numește), am discutat puțin despre băuturi cu proprietarul, iar acesta mi-a făcut cadou un pahar de gustat whisky cu sigla Big Peat, spunându-mi că mi-l oferă pentru a face degustarea cât mai plăcută. 

Înainte de a bea, miros whisky-ul. Miroase a ocean și a fum de toamnă. Îi dau și fiului meu cel mare să miroasă, iar acesta spune că miroase a kaiser "din ăla bun" și a șampanie. Whisky-ul este poezie, fiecare simte altceva, trezește sentimente diferite în oameni. Gust din el și milioane de arome mi se propagă în sinapsele creierului. Îl plescăi, așa cum am văzut la marii degustători pe youtube. Un whisky foarte bun, dar trebuie mare atenție la cele 46 grade ale sale. 

Am ales să beau whisky-ul Big Peat 12 în compania albumului "The Piper at the Gates of Dawn", pe care l-am ascultat cap-coadă. Este primul album al formației Pink Floyd și totodată singurul realizat de trupă cu Syd Barrett în postura de lider. A apărut în 1967. Ulterior se pare că Syd a înnebunit, fiind dat afară din formație. La mijlocul anilor '70, piesa Shine On You Crazy Diamond de pe albumul Wish You Were Here îi este dedicată lui Syd Barrett. Știu toate astea pentru că Eufrosin Potecă mi le-a spus cu ani în urmă. La acest moment, e prima oară când ascult integral albumul "The Piper at the Gates of Dawn".

Nu e un album ușor, nu se dezvăluie ascultătorului de la prima audiție. Așa că îl ascult de două ori, având doar 41 de minute am timp până pregătesc toate cele. Syd probabil era nebun și la momentul când a compus albumul. Dar e un album excelent. A doua oară îl percep mult mai bine, poate ajutat și de efectul alcoolului din whisky. Pow R. Toc. H este piesa mea preferată. Trebuie reluată audiția albumului zilele următoare. Chiar merită.

Bautura fină și muzica de calitate merg mână în mână cu o mâncare delicioasă, așa că m-am apucat să reconstitui felul pe care fiului meu cel mic l-a mâncat deunăzi la Restaurantul DaVinci din Brașov. Pui cu gorgonzola și cartofi cu rozmarin. E un fel de mâncare foarte ușor de făcut, dar extrem de gustos. Tragem pieptul la tigaie în puțin ulei de măsline, asezonându-l cu sare și piper proaspăt măcinate, după care îl tăiem fâșii sau cubulețe. Sosul se prepară din 200 grame de gorgonzola puse într-o crăticioară la fiert alături de 400 ml de smântână pentru gătit, iar apoi se toarnă cald peste pieptul de pui. Cartofii la cuptor cu rozmarin și usturoi nu mai au nevoie de nicio prezentare, fiind un element basic al oricărei mese ce nu dorește să cadă în banalul cartofilor prăjiți. 

Copiii au rămas uimiți de calitatea acestei mese și probabil ne aflăm undeva între smart casual dining și fine dining. Au lins cu limba farfuriile și la fel am făcut și eu. Asta pentru că nevasta nu a fost acasă ca să ne reamintească de bunele maniere. Însă atunci când a venit, gănsindu-mă la încă un pahar de Big Peat pentru digestie, a ținut să spună: " Așa miroase la țară, la tăiatul porcului, când se mai încălzesc oamenii cu o țuică.". Syd ar fi fost prea mult pentru copii, așa că în timpul mâncatului am optat pentru un playlist mai pe gustul lor cu piese din repertoriul unor artiști precum Sabrina Carpenter, Chappell Roan sau Dua Lipa.

Să îmi lăsați în comentarii ce băuturi să mai încerc, ce albume să mai ascult și ce să mai gătesc pentru următoarea postare.

Muzică și mici

Piese ce se aud în timp ce stau la coadă la mici la Obor, de la boxa terasei:

- Clarence Garlow - New Bon Ton Roulay
- Bobby Charles - Take It Easy Greasy
- Louisiana Red - Alabama Train
- Slim Harpo - I'm a King Bee

Le descopăr cu aplicația Shazam. Excelentă muzica. Vă dați seama ce zic străinii care vin aici despre noi, că suntem cel mai cult popor din lume, dacă într-o piață cu lume pestriță se ascultă asemenea muzică de calitate. Plus că micii sunt foarte buni. Pentru ei e nimic. Cu 6 € mănâncă 4 mici și beau o bere la draft.

Ce mâncăm în seara asta? (2)

M-a ambiționat răspunsul fiului meu cel mare la întrebarea: "Cine gătește mai bine? Eu sau mumă'ta?", acesta spunând: "Mami. Ea gătește mai variat!". Fiul meu cel mic nu a zis nimic, dar am simțit că-i ține isonul. "Bine!", mi-am zis, "Lasă că vă arăt eu vouă!". O săptămână întreagă, când copiii mă asaltau cu clasica întrebare: "Ce mâncăm în seara asta?", le răspundeam: "Mergeți la mă-ta, că vă gătește ea variat!". Dar în timpul ăsta nu am stat degeaba, am căutat o nouă rețetă de paste și am adaptat-o pentru a-i impresiona pe copii. Dar și pentru plăcerea mea, desigur.

Paste cu sos de gorgonzola și cârnați. Cârnați proaspeți în maț. Am observat că unii bucătari scot carnea din maț și o pun la paste, dar eu nu am făcut asta. Dacă cineva s-a chinuit să bage carnea în maț, de ce să o scot eu? Nu pot găti dacă nu îmi torn un pahar de băutură și nu dau drumul la muzică. Am ales să beau un shot (chupito, cum zic spaniolii) de tequila, iar inteligența artificială a ales o melodie cu Nina Simone. I Wish I Knew How It Would Feel to Be Free. Vă place Nina Simone? Mie foarte mult, dar am auzit că era nebună. Bătea copiii vecinilor, într-un copil chiar a tras cu un pistol cu aer comprimat. Tequila pe care o beau se numește Casamigos și a fost inițial deținută de celebrul actor George Clooney. O tequila foarte bună, aromată. Merge cu muzica, mă apuc de gătit numaidecât.

Prăjesc cârnații la o tigaie cu capac, după care îi tai feliuțe de 1 cm. Prepar un sos din două cutii de smântână de gătit 20% peste care pun 200 grame de gorgonzola picantă și las la foc până se omogenizează. Fierb 500 grame de tagliatelle, peste care rad 200 grame de cheddar britanic, apoi torn sosul de gorgonzola, iar la final pun feliuțele de cârnat. Piper și oregano după gust. La boxa portabilă din bucătărie, inteligența artificială a pus All Things Must Pass, o excelentă piesă a lui George Harrison, care cu siguranță nu bătea copiii.

Pun pastele cu cârnați și sos gorgonzola în farfurii și-i invit la masă pe copii și pe nevastă. Nevasta pretinde că nu îi este foame, dar cu siguranță va mânca mai târziu pe ascuns, acum doar nu vrea să recunoască supremația mea în bucătărie. Copiii sunt absolut încântați de noile paste. Chiar au ieșit foarte bune. După ce termin mai bag un shot de tequila, pentru a arde grăsimile. 

Voi, ca părinți, ce ați fi făcut dacă ar fi venit copilul vostru acasă și v-ar spune că a fost bătut de Nina Simone?

fără puțin combustibil nu pornește treaba

cârnați proaspeți de porc în maț

produsul final

Haruki Murakami - Kafka pe malul mării

Am recitit această carte după 15 ani, dar pot spune că m-am lenevit mult în privința cititului, luându-mi două luni să o termin. Am început-o în Grecia, în vacanță. Mă trezeam înainte de 7 AM, din obișnuință, și pentru a nu-i deranja pe ceilalți ieșeam în gradină și citeam câte un capitol. La 5 minute de mers pe jos de noi era marea, iar când intram în apă alături de copii le povesteam mai înainte de toate capitolul citit puțin mai devreme, abia apoi ne uitam după pești și ne făceam activitatea obișnuită în apă. Cartea este foarte interesantă și te ține în suspans, copiii erau numai ochi și urechi, iar totul era mai plăcut când povesteam datorită faptului că stăteam în apă și eram lipsiți de griji. Am încetat să le mai povestesc copiilor la momentul în care unuia dintre personajele principale, un băiat în etate de 15 ani, îi este frecat penisul de către o fată cu vreo 5 ani mai în vârstă.

Romanul alternează două povești diferite. În capitolele impare îl avem pe tânărul Kafka Tamura care la 15 ani se hotărăște să fugă de acasă. Pleacă către un oraș îndepărtat cu ceva bani furați de la tatăl său și un rucsac cu minimul necesar. Mama sa îl părăsise la 4 ani, plecând împreună cu celălalt copil, o fată. De atunci nu îi mai văzuse. Kafka Tamura mai are câteodată blackout-uri, iar acum se trezește în acest oraș îndepărtat plin de sânge și nu știe ce se întâmplă cu el. În capitolele pare avem o poveste chiar mai interesantă. Anii '40, Japonia rurală. O tânără învățătoare pleacă cu copiii pe un deal, în căutare de ciuperci. Văd un fel de bombardier pe cer. În vârful dealului copiii cad ca secerați, inerți, nu mai au nicio reacție. Nu se știe de ce. Toți își revin după câteva ore, mai puțin unul, care este preluat de organele secrete. Peste ani și ani, copilul respectiv e un bătrân, înapoiat mintal, dar poate vorbi cu pisicile. Cam astea sunt premisele unuia dintre cele mai lăudate și cunoscute romane ale lui Haruki Murakami.

O poveste agreabilă, deși pe la final o cam dă puțin în SF-urile cu care autorul nipon ne-a obișnuit. N-am citit-o în două luni pentru că e o carte rea. Gândiți-vă că au fost EURO, Jocuri Olimpice, au fost călduri de 45°C la umbră etc. După 15 ani nu îmi aminteam mare lucru din roman, doar că la un moment dat apar Johnnie Walker și Colonelul Sanders. Mi-e cam ciudă, sute de romane citite degeaba, nu mai îmi aduc aminte nimic din ele. Memoria omului este deficitară. Pledez pentru inserarea unui cip de memorie în creier.

În grădina din Grecia, la 5 minute de mers pe jos de mare, îmi începeam ziua cu Haruki Murakami.

Restaurant vs. gătit la domiciliu (25) - Paste cu sos pesto, creveți și burrata

Mulți dintre voi au citit despre localul Dei Frati din Brașov, pe acest blog, în anul 2019. Spuneam atunci că voi reveni cândva cu trenul și voi bea o sticlă întreagă de chardonnay. Cinci ani mai târziu am revenit cu trenul, a fost la fel ca în trecut, foarte aproape de a nu prinde o masă, în ultima secundă ivindu-se oportunitatea de a mânca aici și doar pentru 50 de minute, dar nu am băut sticla de vin promisă, ci două pahare de prosecco, mergând mai bine spumantul frapat la vremea caniculară ce se pare că a ajuns și în orașul de la poalele Tâmpei. M-am lăsat în voia servitoarei de la restaurant și i-am spus: "Dați-mi ce aveți de mâncare, eu nu mă pricep.". Mai fac astfel de încercări prin restaurantele bune, unde nu sunt hotărât ce să mănânc. Servitoarea mi-a recomandat o porție de paste, al cărui nume l-am uitat, dar conțineau: creveți, burrata, roșii uscate, sos pesto. 58 lei o porție. Foarte bune. Mi-am zis să fac și eu acasă.

farfuria de la Dei Frati, Brașov

Pentru două persoane: 250 grame tagliatelle scurte (la restaurant au fost folosite paste făcute în casă, dar eu nu știu să fac), un borcănel de 200 grame sos pesto, 200 grame burrata, câteva roșii uscate, 125 grame cheddar, 10 creveți king fără carapace. Am încercat să reconstitui pastele mâncate la Dei Frati. Am pus 5-6 roșioare uscate tăiate feliuțe într-un castronel în care am turnat ulei de măsline și am presărat puțin oregano, lăsându-le așa până au fiert pastele. Am tras creveții la tigaie separat, în puțin ulei de măsline și i-am asezonat cu sare și piper, ca și cum i-aș fi consumat ca fel singur. După ce pastele au fiert, am pus cheddarul ras, sosul pesto și roșile peste ele și am amestecat bine. Apoi am pus compoziția în farfurie, ornând cu câte 5 creveți per porție din loc în loc pe margine, iar în mijloc punând burrata. Nu a arătat chiar ca platingul de la Dei Frati, dar a fost foarte gustos. Nevasta, un barometru al bunului gust în domeniul culinar și nu numai, a lăudat acest fel de mâncare.  Pentru prima oara după multă vreme. Însă nu este meritul meu, doar am  reconstituit un fel mâncat într-un restaurant. Și pentru a fi cât mai aproape de original am cumpărat prosecco și am băut în compania pastelor.

Costul acasă: 70 lei pastele + 20 lei două sticluțe de 200 ml prosecco = 90 lei, deci 45 lei persoană. La Dei Frati o porție de paste 58 lei, un pahar de prosecco 23 lei = 81 lei. Nu e o diferență așa de mare, deși porția de acasă a fost un pic mai consistentă. Merită să încercați acest fel.

ingrediente

farfuria de acasă

Aventuri în pustie

De Marian mă leagă o prietenie de peste 30 de ani. Am petrecut întotdeauna timp de calitate alături de el, când eram copii, când eram tineri, sau acum, când avem neveste și copii, mulți copii în cazul lui. În tinerețile noastre, pe când aveam vreo 17-18 ani, plecam împreună la munte, mergeam cu trenul și apoi cu rucsacul în spate prin tot felul de excursii, dormeam la diverse cabane sordide pe care nu le percepeam defel așa cu mintea de atunci, mâncam salam cu pâine și ne bucuram de lumea înconjurătoare. El provenea dintr-o familie de oameni bogați. Întotdeauna vizitele la el acasă erau o binecuvântare pentru mine. Mama lui Marian mereu așternea mese bogate când mergeam pe la el, iar tatăl său, întotdeauna proaspăt întors dintr-o delegație peste hotare, avea grijă să ne ofere câte o sticlă de vin extraordinar. Însemna foarte mult pentru mine, adolescentul de atunci. Ne aflam pe la mijlocul anilor '90.

Prietenia noastră a dăinuit peste ani, iar deunăzi Marian m-a sunat să-mi spună că și-a cumpărat mașină de teren și că vrea să o testeze off-road alături de mine. Am fost de acord, aveam timp liber berechet, aflându-mă în timpul vacanței de Sf. Maria. Dimineața devreme am fost acasă la Marian, mi-am lăsat mașina la el în curte, am mâncat o porție de tiramisu oferit de frumoasa lui nevastă, apoi am pornit în aventura noastră, să testăm mașina lui, pe care tocmai o cumpărase. Nouă. Doar noi doi și automobilul care mânca cu lăcomie din asfalt, către pustietate, unde avea să fie testat la adevăratul său potențial.

Am intrat pe teren accidentat, dealuri, pietre, pante abrupte. Eu eram neîncrezător în puterile mașinii, dar aceasta mereu trecea cu brio peste obstacole, iar Marian era tot un surâs, bucurându-se de noua sa achiziție. Am filmat, am fotografiat, ne-am bucurat de ziua frumoasă de vară și de timpul liber petrecut împreună. Ne-am oprit pe culmile unui deal și am cuprins cu vederea tot spațiul aflat la picioarele noastre. Eram regi, eu și cu Marian.

Ne-am continuat drumul. La un moment dat, într-un șanț, mașina a rămas cu roțile din față împotmolite în noroi. Oricâte manevre a încercat să facă Marian, mașina nu a dorit să mai asculte, insubordonându-se cu obrăznicie. Am încercat să împing, nimic. 
- Mariane, dar de ce roțile din spate nu împing? Nu e 4x4?
- Păi nu.
- Păi ce mașină de teren ți-ai luat?
- 2x4. Dar nu e de teren. E overland.
- Ce e aia?
- Îți explic altă dată.

Am stat minute bune și ne-am gândit împreună cum să scoatem mașina din noroi. Eram singuri în mijlocul pustietății, în jur nici țipenie de om. Am strâns pietre din împrejurimi și le-am pus sub roți, în noroi. Nu a mers. La un moment dat, aflat în disperare de cauză, Marian a pus covorașele mașinii sub roți, în noroi. Fără niciun rezultat. Am lăsat mașina împotmolită și am plecat în căutare de ajutor.

Soarele bătea necruțător. Vară. Mijlocul zilei. Noi eram derutați, dintr-o dată speriați și îngrijorați, după ce cu câteva momente înainte nu ne mai încăpeam în piele de atâta fericire. Mergem și mergem până ajungem lângă un râu, iar în depărtare zărim o dubiță galbenă. Ne gândim că poate este un pescar și ne va ajuta. Încrezători, grăbim pasul. Ajungem în proximitatea dubei, coborâm spre râu, iar în fața ochilor ni se arată un peisaj incredibil. Nu ne vine să credem. Două fete absolut goale stau pe malul apei, privind la cursul râului. Ne simt prezența, se întorc către noi, ducându-și mâinile în dreptul zonelor intime: "Auleo! Auleo!....Stați că suntem dezbrăcate!".  Marian le spune: "Păi îmbrăcați-vă și vorbim pe urmă!". Ne întoarcem și le așteptăm, iar după o vreme cele două apar, de această dată acoperite cu câteva straie sumare. Sunt tinere, foarte tinere. 20 și 23 de ani. Au plecat să exploreze zona. Marian le povestește prin ce am trecut, cerându-le ajutorul. Cooperează imediat. Vin cu noi la locul împotmolirii. Una dintre fete este foarte dezinvoltă, dând dovadă de multă pricepere în probleme de mecanică, de supraviețuire și nu în ultimul rând de artă a conversației. Nu au chipuri ieșite din comun, dar tinerețea răzbate prin tot corpul lor, pe care cu câteva momente înainte îl văzuserăm gol, în toată splendoarea. Cealaltă fată se mărginește la a zâmbi din toată inima, nerostind foarte multe vorbe.

Nu avem șufă, nici ele nu au. Evaluăm ce putem face. Fata mai dezinvoltă împreună cu Marian exprimă păreri cu voce tare, eu cu cealaltă fată aprobăm spusele lor. Mergem cu duba lor către cea mai apropiată stație de benzină, în speranța că vom găsi șufă. Marian e o persoană foarte vorbăreață. În tinerețile noastre era pasionat de psihanaliză. Pe la bairamurile de atunci strângea fetele în jurul lui, povestindu-le despre ce descoperiseră cândva Freud și Jung. Avea un succes incredibil și mi se pare că vremurile de atunci se repetă cu cele două fete din dubă. Nu-i tace gura până la benzinărie, acaparând cu totul discuția, făcându-le pe cele două noi prietene ale noastre numai ochi și urechi. Găsim șufă, ne întoarcem la mașina afundată în noroi. Suntem deja apropiați cu fetele, parcă ne cunoaștem de multă vreme cu ele. Marian se urcă la volanul dubiței, iar fata dezinvoltă la volanul mașinii lui Marian. Operațiunea de tractare reușește de minune și suntem salvați. Fetele nu ne cer nimic pentru ajutor, dar Marian le oferă o hârtie de 100 de lei și câteva sticle cu suc. Fiecare pleacă la treaba lui. Noi mai departe cu mașina cea nouă și plină de noroi a lui Marian, fetele către noi aventuri, ca orice tânăr. Marian le spune la despărțire: "Să aveți reușite în viață, dar cu asemenea atitudine sigur o să aveți!".

Mergem pe drum și ieșim pe asfalt, în siguranță. Suntem tăcuți, dar cumva o undă de fericire ne inundă inima. Deschid discuția eu:
- Băi Mariane, nu crezi că fetele astea sunt gay?
- Nu cred. De ce să fie?
- Păi noi doi, dacă ieșim așa, stăm în pula goală?
- Păi la femei e altceva. Ele sunt mai intime decât bărbații, asta nu înseamnă că sunt gay. 
Mai mergem o vreme, găsim și o spălătorie unde Marian curăță mașina în amănunt, apoi deschide el vorba:
- Dacă aveam 20 de ani mai puțin, nu le iertam. Le futeam direct.
- Nu le futeai, mă. Dacă sunt gay, nu futeai nimic.
- Gay, negay, le futeam. Ce dacă erau gay? Le futeam pe amândouă!, spune Marian cu ciudă, dar și cu oarecare siguranță de sine și își continuă drumul cu atenție, la volanul mașinii sale proaspăt salvate.

Asta e. Nu mai suntem tineri. Mergem către casă, la neveste, la copii. Fuți, nu fuți, vremea pulii trece.

Paris 2024

Paris 2024, o ediție la care m-am uitat foarte mult, poate cel mai mult de la Beijing 2008, când cititorii blogului meu știu dintr-o postare că mi-am luat concediu special pentru Olimpiadă. De această dată am urmărit Jocurile Olimpice alături de fiii mei și câteodată chiar și de nevastă. Pentru mine și nu numai sportul rege la Olimpiadă este atletismul. În fiecare seară am fost pe Eurosport alături de legendarul Cosmin Cernat, care nu doar este un comentator priceput la atletism, dar are și un stil foarte plăcut, apropiat cu telespectatorul, comentează ca pentru prieteni. Pentru mine cel mai frumos moment al JO a fost cel al ștafetei de 4x400 mixt, cu absolut fabuloasa Femke Bol pe ultimul schimb, aducând aurul pentru Țările de Jos. Nu am văzut niciodată o asemenea revenire. M-am bucurat foarte mult și pentru Sifan Hassan, cu tripla ei de la 5000, 10000, maraton, chiar dacă nu l-a egalat pe Emil Zatopek, care în '52 la Helsinki a luat aur la toate cele trei probe. Mai țineți minte reclama din anii '90  la Adidas cu Emil Zatopek de pe Eurosportul de limbă engleză? M-am bucurat mult și de aurul de la 100 femei cucerit de o atletă din Santa Lucia, la fel și de aurul la 200 al lui Tebogo, favoritul fiului meu cel mic. Au fost foarte multe surprize în concursul atletic, la fel ca și în cel de gimnastică artistică. Două medalii de aur pentru Philipine, medalie de aur pentru Algeria, medalii pentru Italia, erau de neconceput pe vremea când eu mă uitam la gimnastică an de an. Am urmărit finala de la sol fete alături de nevastă, iar după exercițiul Sabrinei Voinea, amândoi eram siguri că va lua aur. Absolut ireal cum au pierdut chinezii medalia de aur la echipe băieți, cu ultimul chinez căzând de două ori de la bara fixă. Un fapt inedit pe care l-am observat în concursul de gimnastică fete este că în prezent gimnastele nu mai sunt niște copii ca pe vremuri, ci femei în toată firea, unele trecute bine de 20 de ani. Înaintate în vârstă, mari la corp, s-au schimbat multe.

Ne-am bucurat o țară întreagă pentru David Popovici, care a oferit două finale absolut superbe, dar la înot mi-a plăcut foarte mult și de irlandezul care a câștigat 800 liber. La festivitatea de premiere părea un băiat simplu, un tocilar, cu ochelarii ăia pe nas. L-am ascultat cu drag pe Narcis Șelaru la competiția de haltere, se comporta de parcă comenta finala Campionatului Mondial de Fotbal. Bună performanță a avut Mihaela Cambei. M-am uitat la canotaj în comentariul lui Sorin Hobana, care probabil comenteza Olimpiade începând cu Barcelona '92. M-am uitat la basket, doar la meciurile Team USA, în comentariul extraordinarului Emil Hossu Longin. Singura victorie americană care m-a bucurat. KD de 4 ori campion olimpic. Pentru Chef Curry niciun epitet nu este de ajuns. Mi-a părut rău pentru pugilista noastră, Lacrămioara Perijoc. Așteptam o medalie de la ea, dar a fost greu cu mongola. Am urmărit, datorită aplicației Max, câteva meciuri de badminton pur și simplu galactice. Nu aveți idee cum se joacă acest sport la nivel înalt, noi suntem obișnuiți cu schimburile de fluturași atunci când mai mergem pe la pădure. Nu, ăla nu este badminton. La Paris am descoperit un sport superb, rugby în 7. Minunat!

Mi-a părut rău că nu am urmărit foarte mult voley, mai mult box (cum să ia Cuba doar două medalii, iar Uzbekistan 5 medalii de aur?) și deloc lupte (unde l-am avut pe cubanezul de la 130 kg cu a 5 a medalie la a 5 a Olimpiadă). Mi-au plăcut mult ceremoniile, atât deschiderea (mai puțin fazele cu gay) cât și închiderea (foarte reușit concertul de la Pacific cu RHCP, Snoop Dogg, Dr. Dre, Billie Eilish). 

Frumoasă Olimpiada. Ne-a mai scos puțin din mizeria cotidiană, parcă a fost și puțin mai răcoare pe timpul jocurilor. Deja îi simt lipsa. 

Restaurant vs. gătit la domiciliu (24) - Ieftin, practic, gustos

Să arunci cu banii, să te boierești prin restaurante, nu este o problemă. Să mănânci la suprapreț produse cu adaos comercial de 500% iar nu este o problemă. Prost e cine dă, nu cine cere. Capitalismul te încurajează să consumi, să arunci cu banii până rămăi fără ei. Este mare lucru în ziua de azi să fi un om chibzuit. Ce cusur are această masă principală a zilei care a costat mai puțin de 10 lei? Da, cu mai puțin de 10 lei am mâncat pe săturate. 

- mâncare de cartofi
- salată de castraveți cu usturoi
- conservă de scoici 
- două felii de pâine prăjită
- griș cu lapte ornat cu dulceață de vișine

Restaurant vs. gătit la domiciliu (23) - Restaurantul coreean

Într-o seară, pe grupul nostru de whatsapp, băiatul numit Dorobanțu a pus poze de la un restaurant coreean, făcându-mi o poftă uriașă, deși nu mai mâncasem niciodată bucatele acestui popor. Imediat i-am spus vechiului meu prieten Piskeshu să mergem împreună la un local coreean, iar acesta s-a ocupat, rezervând o masă de doi la Jeonjuu, pe Str. Sfântul Dumitru nr. 3. În ziua stabilită, chiar în momentul plecării mele de acasă a început ploaia torențială, forțându-mă să comand o mașină cu șofer de la o cunoscută companie de ridesharing. Pe tot drumul se făcuseră lacuri, iar eu priveam cu îngrijorare de pe bancheta din spate a Skodei Octavia cum norii se rup deasupra Bucureștiului. Am ajuns mai devreme de ora stabilită cu Piskeshu, iar el cum mai întârzia puțin, am decis să intru singur în restaurant, unde deja aveam masa rezervată, și să beau o bere.

Un prim lucru inedit pe care Piskeshu mi-l adusese la cunoștință, rezervarea s-a putut face pentru maxim 120 de minute, așa impunând rigorile locului. La expirarea timpului aveam să fim dați afară. Dar mai era până atunci. Am comandat un Carslberg la draft de 400 ml pentru prețul de 24 de lei. Nu m-a deranjat, dacă în Dublin, Madrid sau Berlin am dat 6 € pe o bere, nici Bucureștiul nu trebuie să fie mai prejos. Am băut patru beri pe parcursul serii, pentru că patru beau și la domiciliu (desigur nu contra sumei de 1 milion de lei. 100 de lei adică, Piskeshu admonestându-mă pentru că în 2024 încă mă mai exprim în banii vechi). Piskeshu, care purta un tricou cu Sarajevo '84,  a băut Guinness la 500 ml pentru 36 de lei paharul, dar a consumat doar două beri. 

Ospătarii de un bun simț exagerat, foarte atenți, foarte frumoși, unii dintre ei străini, nevorbitori de limba română. De culoare, tatuați, cu piercinguri în nas (cazul unei ospătărițe de care pur și simplu te puteai îndrăgosti imediat), asiatici, sunt sigur că unii și gay. English or Spanish? Toți cei 4-5 chelnări care s-au perindat pe la masa noastră ne-au fost de un real ajutor, îndrumându-ne printre tainele bucătăriei coreene. Masa avea în mijlocul său o plită, pe care oaspeții își frigeau singuri mâncarea, după propria preferință. Am convenit cu Piskeshu să luăm o porție de aperitive la comun, în speță clătite cu fructe de mare, care au fost delicioase, iar la felul principal am luat patru tipuri de carne pe care urma să o frigem la plita din mijlocul mesei, și anume: calamar, burtă de porc (samgyeopsal), antricoate de vită (LA Galbi) și încă o carne de vită (numită beef bulgogi). Am luat și două castronașe cu orez și am mâncat totul împreună, fiind mai mult decât suficient. Din partea casei ne-au adus tradiționalul kimchi, niște ridichi ciudate și ceva rădăcină de dovleac,  pe care le-am mâncat alături de carne, pe post de salată. Foarte interesante toate preparatele. Deși era doar o carne prăjită pe o plită, avea o altă savoare decât ceea ce obișnuim noi să mâncăm. Era altceva. 

Atmosfera din local foarte plăcută, multă lume tânără. Servire ireproșabilă, mâncare inedită. Am mâncat, am băut, am glumit, ne-am uitat pe geam la ploaia de afară și la oamenii pentru care capitalismul nu a fost atât de darnic precum a fost cu noi. Piskeshu mi-a adus și un mic cadou format din două flacoane cu parfum fin, despre care a specificat că sunt pentru seară. 

Și pentru că a mânca în oraș nu este totuna cu gătitul la domiciliu, a venit și nota de plată, care cu tot cu tips s-a ridicat la 520 de lei. A meritat? Desigur. Pentru chestii pe care nu le poți prepara acasă, pentru ospătari cum trebuie, pentru o atmosferă plăcută, mai ieșim și în oraș. Nu a fost o masă de cinci stele, dar a fost o experiență nouă.

clătite cu fructe de mare

burtă de porc crudă

burta de porc pusă pe plită

probabil cea mai bună bere din lume