miercuri, 28 august 2013

Trapiche - Malbec 2011

Dă-mi un vin la trei sferturi de 10 lei şi am să ştiu acest lucru doar apropiindu-mi-l de buze. Am mai învăţat ceva despre vinuri în ultima perioadă. Nu mai sunt ca acum 10 ani când beam Busuioacă de Bohotin la Cârciuma Segarcea din Titan şi apoi vomitam în drum spre casă. Beau doar vinuri la peste 20 lei sticla, pentru că da, garanţia calităţii se găseşte şi în preţ. Beau vinul doar din pahare cu picior făcute din cristal de Bohemia. Mă dezgustă cei care beau vinul în pahar fără picior. Drojdieri ordinari. Beau vinul acasă pentru a nu-i îmbogăţi pe proprietarii de restaurante care-l vând la preţ dublu faţă de magazine.

Trapiche. Acest nume ne duce cu gândul la berile mânăstireşti, dar este un vin argentinian. Chile, Argentina, Australia, USA prin California, Africa de Sud, aceste ţări au ajuns să bată Franţa la vinuri. Nu mai încercasem un vin din Argentina. Şi nici Malbec. Pe etichetă spune producătorul că are gust de prune şi mure. Nu am sesizat, însă am simţit un gust funerar, foarte grav, menit să te trimită pe lumea cealaltă. Un vin de o sobrietate aparte. Un gust care mi-a umplut gura apoi s-a revărsat în întreg corpul. Un vin foarte bun, care se bea încet de tot pentru a fi savurat la maxim. În anii '90 am avut un calendar din acela de perete la care se rupe zilnic pagina, un calendar umoristic care cuprindea şi numeroase epigrame. Îmi amintesc de una cu un maestru căruia i se recomandă un vin roşu sub pretextul că face sexul ca osul. După ce bea vinul, respectivul maestru constată că i s-au făcut oasele ca sexul. La asta mă gândeam după ce am băut vinul, dar surpriza imensă a venit după 20 de minute. Parcă luasem trei pastile de Viagra. 35 lei sticla la Cora.


vineri, 23 august 2013

Emma Donoghue - Camera

O carte tipică pentru Editura Trei, Fiction Connection. Groasă, se citeşte uşor, antrenantă şi fără figuri de stil, potrivită pentru oameni care nu caută neapărat literatura ca pe o artă. Prezentul roman are un subiect interesant dar extrem de trist. O fată de 19 ani este răpită şi ţinută captivă într-o cameră izolată. Timp de 7 ani. Violată şi ţinută ostatică în acel loc care are doar o fereastră spre cer, naşte un băieţel care în prezentul cărţii are 5 ani. Cartea debutează cu a cincea aniversare a lui Jack, iar întreaga acţiune este povestită de acesta. Deci avem o altă carte ce are narator un copil, o adevărată modă printre scriitorii anilor 2000. (doar eu am citit cel puţin 4 astfel de cărţi). Mama îl face pe Jack să creadă că întreg universul este doar camera respectivă, iar acesta este cât se poate de mulţumit. Asta deşi doarme în dulap noaptea, pentru că mama este vizitată de răpitor în principal pentru sex. Spoiler! La un moment dat cei doi scapă, iar din punctul meu de vedere partea interesantă a cărţii este cu ei în libertate, încercarea lor de integrare în societate. Cu această ocazie am aflat şi eu despre sindromul Stockholm. Se aminteşte de el în carte. Este foarte greu afară pentru un băiat de 5 ani care nu a ştiut niciodată despre lumea reală, dar şi pentru o mamă traumatizată timp de 7 ani. La fel de mare drama ca drama răpirii şi izolării.

La ce film ne duce cu gândul cartea? Păi da. La vita e bella. Doar că scriitoarea irlandeză Emma Donoghue nu are poezia lui Roberto Benigni, deşi cartea ei impresionează mult şi este chiar una foarte bună. Roman nominalizat la Man Booker Prize. N-am ştiut că această distincţie se adresează şi femeilor.

duminică, 18 august 2013

Pupături

Mă plimb cu Bella, ciobănescul german, prin parcul IOR. Acest parc este de departe cel mai frumos şi bine întreţinut parc din capitală. La un moment dat ne întâlnim cu doi ţigănuşi, pe la 9-10 ani.
- Nenea, nenea, pot să o mângâi?, zice unul dintre ei.
- Da, mângâi-o.
- Pot să o mângâi şi eu?, întreabă celălalt.
- Sigur.
- Nu muşcă?
- Ba da.
Cei doi o mângâie momente bune. Îi vorbesc câinelui ca unui om.
- Nenea, putem să o şi pupăm?
Nu ştiu ce răspuns să-i dau. Sunt blocat de această întrebare. Unul dintre copii o pupă pe bot. Celălalt o îmbrăţişează şi o pupă de asemenea pe bot. Bella e foarte fericită şi îi linge pe faţă. Copiii sunt foarte fericiţi şi ei. Continuă să o pupe de multe ori. Zâmbesc din toată inima, iar câinele dă din coadă.

Câteva momente mai devreme un român şi-a tras copilul din calea câinelui.
- Nu-i face nimic. Avem şi noi un copil mic, îi zic.
- Cum nu-i face nimic? Nu vedeţi că linge copilul pe mână?, îmi răspunde acru o femeie româncă cam pe la 50 de ani.

miercuri, 14 august 2013

John Barth - Varieteu pe apă

Prezentul cărţii este anul 1954. Protagonistul romanului este Todd Andrews, avocat, 54 de ani, 1,83 înălţime şi o greutate sub 66 kg. Omul descrie ziua de 21 (sau 22, nu-şi mai aminteşte exact) iunie 1937, o zi foarte importantă pentru el, ziua când a hotărât să nu se sinucidă. John Barth face pur şi simplu spectacol în această carte. N-am mai întâlnit aşa ceva în literatură. Pe coperta romanului este descris ca fiind un mozaic postmodern, wikipedia de asemenea îl situează în cadrul curentul postmodernist. Sincer nu înţeleg ce înseamnă postmodern şi nu am alte repere. Sunt un cititor umil fără prea multă şcoală şi pot spune doar că John Barth este senzaţional. Mi s-a părut o combinaţie între Kafka şi Ilf & Petrov, dar desigur este doar părerea mea. Varieteul pe apă trebuie recitit pentru a fi înţeles pe deplin, fiind labirintic, alambicat, cu toată bunăvoinţa autorului care se adresează extrem de prietenos cititorului, chiar amintindu-i unele chestii, încercând să-i facă cât mai lesnicioasă şi plăcută lectura.


Pe lângă descrierea zilei de 21 (sau 22) iunie 1937, de dimineaţă până seara, zi decisivă pentru Todd, autorul prezintă aspecte foarte importante din viaţa personajului, aspecte care vor ajuta la decizia finală, la răzgândire. Vom fi părtaşi la anii de colegiu ai viitorului avocat, la relaţia sa cu tatăl (găsit spânzurat), la întâmplările din interiorul unui deosebit de ciudat triunghi amoros, poate unic în literatură, la o grămadă de cazuri tipice mai mult sau mai puţin pentru un avocat. Vom fi purtaţi chiar şi la bordul vasului unde se desfăşoară celebrul Varieteu pe apă al lui Jacob R. Adam. E o carte care pare uşoară, accesibilă, plină de umor în unele cazuri, dar de fapt este foarte grea. Mi-a plăcut în mod special capitolul în care personajul nostru dăruieşte cei 5000 de dolari lăsaţi moştenire de taică'su. Cui îi dă? Celui mai bogat om din oraş, fără să-i ceară nimic în schimb. Iese o situaţie grozavă din toată chestia asta.

Închei prin a face o precizare referitor la cartea "1001 de cărţi de citit într-o viaţă". E un compendiu pe care eu îl studiez destul de des şi în care se află şi prezenta carte, Varieteu pe apă (The Floating Opera, titlul original). În acest compendiu se spune că personajul nostru are "un apetit tot mai mare pentru berea Sherbrook rye and ginger". Eu nu am găsit în roman aşa ceva. Personajul bea doar whisky, nicidecum bere. Ori e traducerea proastă în una din cele două cărţi, ori se înşală cei de la 1001 de cărţi. Nici pe net nu am găsit vreo bere cu acest nume. La finalul cărţii, Todd bea alături de un nonagenar o sticlă de Southern Comfort. Aşa ceva există. Wikipedia explică ce este şi arată şi poze. Totuşi mai puţin contează aceste aspecte. Citiţi cartea. Este de nota 10+.

luni, 12 august 2013

Şase ani şi două zile (V)

La capătul unui hol lung se aflau wc-urile. O încăpere pentru femei şi cealaltă pentru bărbaţi, fiecare cu câte o chiuvetă şi un closet. Două toalete care deserveau zilnic aproximativ 50 de oameni. Erau momente când aşteptai ceva vreme pentru a putea intra. Wc-ul băieţilor avea geam, cel al fetelor nu. Majoritatea oamenilor consideră că bărbaţii au urina şi fecalele mai urât mirositoare decât cele ale femeilor, aşa că se subînţelegea că wc-ul nostru trebuie să aibă geam. Eu nu cred chestia asta. Căcatul de bărbat pute la fel ca şi căcatul de femeie. De cinci ori în şase ani şi două zile am folosit toaleta fetelor. Era mai murdară şi mai urât mirositoare faţă de cea a băieţilor. Şi faţă de noi aveau şi un coş plin cu tampoane şi absorbante folosite.

Am să vorbesc despre un sentiment de penibil pe care l-am încercat de multe ori la companie. Intram în toaletă, dar simţind un puternic miros de fecale ieşeam imediat, moment în care mă întâlneam cu un alt coleg pe hol, care intrând după mine cu siguranţă credea că mi-am făcut treaba mare şi am împuţit wc-ul. Sau intram în wc şi pe jos era urină, iar eu deşi ţinteam bine vasul, următorul care intra după mine se gândea probabil că sunt un nesimţit care urinează pe jos. Chestiuni pe care nu aveai cum să le lămureşti şi deşi practic nu aveam nicio vină mă simţeam cumva vinovat.

Eu sunt un om gras. Lumea are impresia că graşii fac treaba mare mai des ca cei slabi şi că le pute mai tare. Nu, nu. Complet greşit. Aveam colegi mai slabi ca mine, care petreceau mai mult timp la wc ca mine. Şi nu cred că se masturbau. Oricum wc-ul companiei a fost un loc tare neplăcut. Foarte strâmt, extrem de canicular şi urât mirositor vara. Te treceau transpiraţiile doar stând 10 secunde, dar să te mai doară şi burta şi să stai 10 minute?

În încheiere o chestie interactivă pentru cititorii blogului. Voi la serviciu staţi pe colac dacă vă apucă treaba mare?

luni, 5 august 2013

Cantonul Schiel

Nu sunt un obişnuit al drumeţiilor pe munte din două motive. În primul rând sunt foarte leneş, iar în al doilea rând taică'miu mă lua cu forţa pe munte când eram mic, lui plăcându-i foarte mult acest tip de activitate. Unui om nu-i poţi băga pe gât chestii, aşteptându-te să-i fie pe plac. Totuşi iubesc mult natura, îmi place să fac poze, merg cu picioarele pe teren plat, mă mai ajut de autoturism, dar niciodată n-am să plec în expediţii cu cortul pe creste de munte. Sunt prea comod pentru aşa ceva.

În vremurile noastre şoseaua asfaltată merge până la Cabana Piatra Arsă, la o altitudine de 1950 metri. După cum spunea şi Eufrosin Potecă, asta nu e prea bine. Se va maneliza locul cât de curând. Dar asta este capitalismul, manelizarea locului aducând profit investitorilor. Turismul pentru toţi.

Am lăsat maşina la Piatra Arsă şi împreună cu tatăl despre care vorbeam mai sus şi bineînţeles alături de câinele lup Bella am pornit spre Cantonul Schiel, în prezent doar un aşezământ părăsit plin de gunoaie ori alte murdării. Un drum în care mergi printre jnepeniş şi iarbă grasă, singurele plante care cresc aici în jurul valorii de 2000 metri deasupra mării. Traseul se parcurge în maxim 30 de minute de mers uşor, admirat peisajul, făcut poze, jucat cu câinele. Acest Canton Schiel a aparţinut fraţilor cu acelaşi nume, care au fost proprietarii Fabricii de Hârtie Buşteni, undeva pe la 1880. Lemnul pentru hârtie se aducea din munte, de la Boloboci şi se transporta cu funiculare până jos, în Buşteni. Priveliştea de la canton este pur şi simplu superbă. O privire de ansamblu a Buşteniului. Voi pune doar câteva poze şi am să închei aici povestea. Poze alb-negru, aşa cum făcea taică'miu în tinereţile sale cu aparatul Praktica, folosind filme Azo Mures Târgu Mureş. Pe acest site se pot citi mai multe.