joi, 13 septembrie 2018

Yuval Noah Harari - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii




Țara autorului : Israel

Titlul original : Kitzur Toldot Ha'enoshut

Anul publicării  : 2011

Ediția în limba română : Editura Polirom, Historia

Număr de pagini : 365

Nota Nopți și Zile Blog : 4/5





Blogerul Petrov mi-a recomandat această carte. O incursiune prin istoria oamenilor de la vânătorii culegători de acum 70000 de ani și până la oamenii cyborg care vor popula planeta cât de curând. Scrisă simplu, ca pentru cineva care a fost certat cu școala și a pierdut orele de istorie, cartea conține o grămadă de lucruri știute, însă foarte interesante sunt concluzile pe care autorul le trage. De exemplu, de ce atunci când suntem față în față cu un leu nouă ne este frică, dar leului nu? Pentru că sapiens, până să aibă acces la știința care l-a propulsat în fruntea lanțului trofic, era un animal lipsit de apărare, mai prostănac așa, fără prea multe calități. Eram mult sub lei. Istoria spune că ne hrăneam cu resturile de la masa animalelor mai puternice. S-au găsit unelte pentru spargerea oaselor. Ne hrăneam cu măduva oaselor lăsate de la ospețele altora. În rest cu rădăcini sălbatice. Agricultura nu se cunoștea. Așa erau oamenii la început. Pe urmă au devenit vicleni și ușor-ușor au subjugat toate celelalte specii, pe unele exterminându-le. Și-au construit case și palate, distrugând planeta. Dar în genele noastre a rămas nimitnicia din trecut. Autorul ne subliniază ca omul din prezent nu este mai fericit ca omul din trecut și justifică foarte bine asta. Cartea ne arată cum am evoluat și nu-și pune absolut deloc problema divinității. Suntem doar maimuțe norocoase. Îl putem contrazice pe autor? E bine documentat și are un mod frumos de a expune totul. Nu este o carte care să vă ofere cunoștințe academice, însă dacă o citiți e posibil să fiți cel mai documentat din cercul vostru de prieteni. Eu zic că merită. Ca și pe blogerul Petrov, m-au întristat veștile că peste ceva vreme vom fi amortali. Vom avea în corpul nostru nano-roboți care vor elimina orice maladie. Am fi vrut să trăim și noi în acele timpuri.

I-auzi ce zice Yuval Noah Harari: "Nimic din viața confortabilă a clasei de mijloc urbane nu se poate apropia de plăcerea năvalnică și bucuria pură pe care le încercă o ceată de vânători-culegători după o vânătoare reușită de mamuți. Fiecare nouă invenție nu face decât să ne îndepărteze și mai mult de grădina Edenului."

sâmbătă, 8 septembrie 2018

Zakynthos

Am ajuns pe insula Zakynthos în ziua finalei Campionatului Mondial de Fotbal, Franța-Croația. Am urmărit meciul până la scorul 1-1, după care nu am mai rezistat, mi-am pus un prosop de gât și am plecat repede să fac o baie în mare. Am mers la plaja din localitatea Argassi, unde am și dormit 6 nopți, la Villa Georgia, cotată cu 8,7 pe booking. Am stat 60 de minute cu toții în apă și nici nu ne-a mai păsat de finala Campionatului Mondial de Fotbal, care ni s-a părut un eveniment mic comparativ cu bucuria noastră. Apă foarte bună, nisip fin pe jos.

Iar după baie ni s-a făcut foame, afară era deja seară, așa că am mers să luăm cina. De fiecare dată când intrăm la o tavernă în Grecia eu și nevasta spunem că ne vom limita la maxim două feluri de mâncare din care vom mânca toți patru, dar niciodată nu se întâmplă așa și mereu ajungem să comandăm de fapt câte două feluri pentru fiecare, plus 2 halbe de bere mari de căciulă, sucuri pentru copii, iar apoi ne mirăm de ce vine 60-70 euro nota de plată și  întotdeauna numărăm banii rămași și spunem că data viitoare vom fi mai cumpătați, ceea ce nu se va întâmpla.

Am mâncat la vreo 5-6 taverne în Zakynthos, dar nicăieri nu a fost mai bine ca la Peppermint. Mâncăruri preparate de chefi, nu doar banalele gyrosuri ce sunt întâlnite pretutindeni. Servicii ireproșabile cu ospătari școliți și deosebit de atenți, fețe de masă albe, o terasă aflată sub beculețe prinse prin pomi. Ca în filme. Toți ospătarii la cămașă albă se mișcau iute și cu dibăcie, iar pentru deserturi aveau singura ospătar femeie, care m-a surprins prin vestimentație. Pantaloni 3/4 și bustieră care-i scotea în evidență țâțele. Înainte de sosirea comenzii îți aduceau tot felul de gustări, bruschete din partea casei. Totul a fost perfect la acest restaurant, unde am mâncat în două seri: un miel foarte bun, o friptură de vită de 18 euro însoțită de un sos extrem de gustos, nevasta a mâncat o grămadă de scoici, creveți și pești, iar copiii s-au delectat cu mâncăruri mai ușoare, tipice vârstei lor. De dragul ospătăriței cu țâțe frumoase am comandat banana split și torturi de casă. Am mâncat și în alte locuri, dar aici ni s-a părut de top. Cel mai bun restaurant din străinătate în care am mâncat, după Konoba Boka Bay, din Crna Gora. Pe locul 3 se află autoservirea gării din Riga. Dar destul despre restaurante și mâncare.


Miel la cuptor. Dumnezeiesc.

În prima dimineață am zis să mergem la Dafne Beach, pentru că citisem pe un blog că e cea mai mișto plajă din Zakynthos. Frumos, nu am ce zice, dar a fost singura plajă care a avut intrarea în apă cu pietre, ceea ce pentru mine o clasează ca fiind cea mai proastă plajă din Zakynthos. Restul plajelor pe care am fost (vreo 9-10) au avut intrarea în apă fară pietre.

În fiecare dimineață alegeam o altă plajă. Banana Beach, Porto Zoro, Porto Roxa, Gerakas, Keri, Psarou. Apă limpede, nisip fin, valuri, peisaje care îți taie răsuflarea. După trei ore de stat în apă fugeam cu gâtul uscat la prima tavernă și dădeam peste cap două halbe de bere. Fără aglomerație, fără miros de mici, fără să aud pe cineva vorbind în română. După cum se știe, nouă românilor, ne pute când întâlnim alți români în concediu prin țări străine. Tocmai de aceea când auzim despre cineva că e în Thassos, strâmbăm din nas. Acolo merge toată lumea, nu noi, care suntem super speciali. În Zakynthos majoritatea celor întâlniți au fost polonezi sau italieni, însă am văzut chiar și turiști americani și chinezi. Lumea de bun simț peste tot, prietenoși și relaxați, așa cum și trebuie să fim în vacanțe.

Panoramă în drumul spre Daphne Beach.

Când mergi în Zakynthos nu ai voie să ratezi croaziera la Navagio și Blue Caves. 50 euro pentru doi adulți și doi copii, o plimbare pe mare de cam 5 ore dus-întors. Am ales să călătorim cu un vas mic pentru a spori plăcerea. Este un sentiment de nedescris să stai pe prova ambarcațiunii cu toată marea în față. Stropii sărați sar pe tine, senzația de libertate e deplină, întreaga lume parcă a fost făcuta pentru tine. În apa mării l-am văzut pe Dumnezeu care a pogorât asupra mea o liniște ca de începutul lumii. La Navagio apa are culoarea turcoaz, iar stâncile ce mărginesc plaja se termină în cer. Până și copiii mei care nu sunt foarte sensibili la frumusețile naturii au rămas cu gura căscată când am ajuns la Navagio și au spus în cor: "Nu îmi vine să cred!". Pe această plajă se află epava unei nave naufragiată în 1982. Transporta țigări de contrabandă. La întoarcere, stăteam la provă iar picioarele îmi erau udate de valuri. Lângă mine stătea un marocan care bea dintr-o sticlă de Bud. Din când în când îmi arăta câte o plajă virgină printre stâncile de pe țărm și spunea: "Look, brother, it's Paradise!". Vine și copilul meu cel mic și se așează lânga noi. "How old is he?" mă întreabă marocanul, dupa care îl mângâie pe cap și îi spune : "God bless you!". Atmosfera asta mă unge eminamente la suflet. Vântul de după-amiază începe să bată cu putere, iar apa mării ne stropește cu totul, sporind starea de beatitudine în care am căzut cu toții. Peșterile albastre sunt rupte parcă din filmele de la National Geografic. Mă împrietenesc cu aproape toată lumea de pe nava. Ghidul italian care îmi povestește că a fost în Maramureș, tânărul polonez care mă și adaugă pe facebook și îmi spune că îi place foarte mult să bea, afaceristul chinez care și-a permis o vacanță atât de îndepărtată și a cărui nevastă spune că în China nu există Instagram, căpitanul vasului care îmi spune că doi copii are și el. A doua zi mergem să vedem Navagio de sus, de pe stânci. Cea mai reprezentativă imagine a Zakynthosului.

Navagio

Plaja de la Porto Roxa este de asemenea impresionantă. Țărmul este plin de stânci de care valurile mării se lovesc cu putere. În stânci s-au format în timp gropi, iar valurile aruncă apa mării în ele. Așa au luat naștere adevărate piscine naturale, un deliciu pentru turist. De la Porto Roxa ne deplasăm spre centrul insulei către sate pitorești. Dealuri, serpentine, viță de vie, livezi de măslini, Grecia rurală este aparte. Tradiția cere să ne oprim într-un astfel de sat pentru a cumpăra ulei de măsline la bidon de 5 litri.

Piscinele naturale de la Porto Roxa.

Psarou este un sătuc cu ieșire la mare. Lași mașina chiar lângă plajă, mergi 5 metri și intri în apă. Noi și câțiva macedoneni din Skopje pe o suprafață destul de mare. Fericire fără limite și libertate.

Psarou. Ne-am simțit aici ca primii oameni la începuturile lumii.

Simbolul insulei este caretta-caretta, o specie de broască țestoasă. Pe unele plaje am văzut cuiburi cu ouă, protejate cu niște bețe. Broaște pe viu nu am văzut niciunde și nu pot spune dacă există aievea, ori sunt doar un prilej de marketing. În sutele de magazine de pe tot cuprinsul insulei se găsesc magneți, căni, jucării și multe altele cu broasca caretta-caretta. Consumatorismul ne-a amăgit și pe noi, astfel încît am cumpărat două țestoase mari de pluș pentru copii, la 15 euro/bucată, contribuind astfel la bunăstarea locului și desigur la bunăstarea producătorilor, P.R.C.

Cam astea sunt bucuriile Greciei. Mergi cu mașina pe drumuri libere și asculți muzică grecească la radio. Oprești oriunde și chiar lași mașina în orice pădure sau pe orice plajă pentru că este loc pentru toată lumea. Aici nimeni nu îți cere bani de parcare. Stai liniștit pe plajă și în apă, iar copiii aleargă voioși peste tot și nu ți-e teamă că-i vei pierde în mulțime, pentru că aici nu sunt mulțimi. Mănânci chestii grozave la taverne pe malul mării sau sub maslini. Bei bere din halbe înghețate și simți o permanentă fericire interioară. Am străbătut insula de la Sud la Nord și de la Est la Vest. Am fost chiar și la Lidl, unde am făcut cumpărături. Am fost în Laganas cel plin de tineri britanici, am fost în capitala Zante. Ne-am oprit în vărful munților și am privit spre mare, iar din apa mării am privit spre munți și ne-am minunat.

Drumurile noastre prin insulă.

Nu înțelegeam în urmă cu 3 ani cât de frumoasă este Grecia. Nici nu doream să pun piciorul aici. Dar într-un final mi-am dat seama și am corectat greșeala. Am realizat că mersul în Grecia e o stare de spirit, nu o simplă călătorie în concediu. Încerc să propovăduiesc acest lucru. În birou la noi la Institut mă lovesc de ziduri.
- Andra, voi de ce nu mergeți în Grecia?
- A, în Grecia o să merg când o să fiu mai bătrână, când o să am copii. Mie îmi place să vizitez locuri, nu am ce să fac în Grecia.
Supervizorul Marcelino se bagă și el în vorbă: "Grecia e de căcat. O țară de căcat și oameni de căcat. Nu mai îmi spune mie de Grecia".
Oameni și oameni. După cum bine remarca prietenul Yo3: "Oamenii sunt diferiți. Gândește-te, Gabriel, ce ar fi să fim toți la fel? E foarte bine că suntem diferiți."

Cât despre noi, am mai fost și prin alte țări străine, dar cu Grecia avem o relație specială. Deja plănuim să revenim. Iar și iar.

Agios Nikolaos

miercuri, 5 septembrie 2018

ce am citit în august

de Ionescu

motto:  please, take me away, far from this place (genesis)

în august m-am apucat să citesc o carte groasă, care e departe de final. așa că am încheiat doar lincoln între vieți, a lui george saunders, scriitor despre care am mai povestit prin primăvară. marele abe lincoln a avut patru băieți. unul a trăit pâna în anii 20 ai sec. 20, ceilalți însă au murit la 3, 11 și 18 ani, cam la interval de 10 ani între decese. micul willie a încetat din viață la 11 ani, în vremea când lincoln era prezident și când începuse războiul civil. despre el e vorba în această carte, scrisă aparent numai din citate (probabil false) din presa vremii, din corespondențe, cărți (imaginare? cred) și mai ales dialoguri ale vecinilor de cimitir ai lui willie. 3 indivizi sunt mai prezenți- un homosexual care și-a tăiat venele din amor  un tipograf căsătorit cu o doamnă mult mai jună, cu care întârzie să întrețină relații sexuale și peste care pică o bârnă (peste el, nu peste ea!) taman când tânăra se hotărâse să își înceapă viața sexuală și un reverend. reverendul ăsta e singurul care își dă seama că e mort. ceilalți se amăgesc cu tot felul de povești despre boli. până la urmă se prinde și willie cum stă treaba și îi cam lămurește și pe restul unde se află ei de fapt. asta este o încercare de a expune pe scurt subiectul romanului. este o recomandare absolută, e o carte senzațională. și un sit care ne ajută să mai pătrundem înțelesurile- https://www.litcharts.com/lit/lincoln-in-the-bardo

sâmbătă, 1 septembrie 2018

Cazare intermediară spre Zakynthos

După ce jumătate de an m-am rugat de Șeful Constantin, Supervizorul Marcelino și alți șefi să-mi aprobe concediul, după ce m-am văzut cu cererea vizată, a venit și dimineața plecării spre Zakynthos. Pentru a patra oara în Grecia, spre a treia insulă din viața noastră. Părăsim Bucureștiul la 6:15. Jilava-1 Decembrie-Călugăreni-Daia etc. Eu, nevasta și băieții de 3 și 6 ani. Aproximativ 1250 km în fața noastră până la portul Kyllini, de unde pleacă ferry-boat-uri către Zakynthos. Lumea ne întreabă tot timpul dacă nu ne este greu să călătorim cu copiii atâta drum, dacă stau liniștiți, dacă nu este drumul obositor. Nu ne este greu, pentru că noi avem călătoriile în sânge. Mie îmi place să conduc, iar ceilalți trei pot dormi, admira peisajul sau se pot juca ghicitori de genul: "Cine este mare și are corn?". (răspunsul este rinocerul, nu unicornul).

Mijlocul lui iulie, pentru prima oară în plin sezon. Suntem puțin speriați, dar vom vedea ce urmează. Nu prea ne place aglomerația și avem crezul complet greșit că numai nouă ni se cuvine totul, trebuie să fim singuri pe șosea, în mare, pe plajă, în restaurant. Ceilalți sunt niște idioți dacă fac aceleași lucri ca noi. Doar noi suntem șmecheri. Cred că așa sunt oamenii în general.

Scăpăm la vama Giurgiu-Ruse în 20 minute cu tot cu achiziționare vigneta (8 euro). La orele 8 deja alergam prin Bulgaria, cu 100-110 km/h, fără teamă de polițiști. La Biala dreapta spre Sofia. După Plevna și încă doua-trei orășele începe autostrada și îi dăm goarnă, 140. După ieșirea din munți, aproape de Sofia, al doilea pod, facem iar dreapta la indicatorul Kulata, asta pentru a nu intra prin Sofia pe care o știm ca pe proprile buzunare. Ce salbă de autostrăzi au făcut bulgarii în jurul capitalei. Numai noi, românii, suntem un popor de hoți și idioți. Autostrada merge în continuare către Blagoevgrad și ușor-ușor ajungem la vama bulgaro-greacă, unde de asemenea stăm vreo 20 de minute. În Grecia urmează numai drum de autostradă până la Patras, adică 600 km. Iar de la Patras la Kylinni mai sunt vreo 60 km pe drum național de o bandă jumătate. Până la Patras, pe un sens, plătești cam 20 euro la autostradă, în circa 8-10 puncte de încasare.

În prima zi am parcurs 750 km din distanța până la Zakynthos. Am făcut oprire intermediară la o cabană aflată la 8 km de orașul Veria. În munți. Liniște, foarte plăcut, pitoresc. Unitatea de cazare se numește Agroktima Kapsali și este cotată cu 9,3 pe booking. În jurul cabanei, pe o rază de 6-7 km nu veți găsi altă așezare umană. Munți înverziți și împăduriți. Prin cabană sunt expuse icoane pictate pe lemn. O întreb, în engleză, pe fata de acolo ce e cu ele și îmi spune că sunt făcute de un cerc de tineri cu dizabilități. Cumpăr și eu o icoană cu Domnul Iisus. 10 euro. Chiar e frumoasă și am pus-o în sufragerie, acasă. Icoană de la Agroktima Kapsali. Dacă opriți în drum spre Zakynthos aici, merită să cumpărați o icoană. Pentru că era abia ora 17, iar în iulie soarele apune după orele 21, am pornit cu mașina să explorăm împrejurimile. Ne-am oprit într-un sat și am băut o Coca Cola la sticlă de sticlă pentru 1 euro/sticla. Apoi am mers pe vârful muntelui unde am găsit un pui de iepure viu. Ne-am întors la hotel mai spre lăsatul serii și am găsit aici, pe firele electrice, sute de rândunele. Doar în filme am mai văzut așa ceva. Ne-am culcat de noapte, iar dimineață am avut parte de un mic dejun excepțional, format din vreo 20 de feluri diferite. Toate aduse la masă special pentru noi, pentru că noi eram singurii clienți.

După ce am mâncat și ne-am făcut semnul sfintei cruci, am plecat mai departe către Zakynthos. Autostrada foarte spectaculoasă prin munți, cu opriri pe la benzinării Shell pentru odihnă, pipi și băut o răcoritoare. La podul din Patras se plătesc 13 euro pe sens, pe lângă cei 20 euro deja plătiți la punctele de taxare de pe autostradă. Un pod futurist, frumos, un pod ce trece peste mare.

În sfârșit pe ferry-boat către Zakynthos, cu vantul bătându-ne în față și cu inimile pline de fericire. 85 euro dus-întors la ferry. Dar despre insulă în episodul viitor. Acum câteva poze de la oprirea intermediară de lângă orașul Veria. Este recomandat ca până în Zakynthos să mai dormiți o noapte pe drum, atunci când călătoriți cu autoturismul. După 700-800 km atât șoferul cât și pasagerii sunt obosiți și nu mai apreciază frumusețea drumului. Plus că puteți vedea locuri noi și interesante pe lângă care ar fi păcat să treceți ca fulgerul.






Agroktima Kapsali

Vedere spre Veria din vârful muntelui

Mori de vânt pe munte

Sat pitoresc

Păsărele

Păsărele pe fir

Terasa cabanei unde am servit (cui?) masa

Autostradă grecească





joi, 2 august 2018

ce am citit în iulie

de Ionescu


motto: happiness is a warm gun (john lennon)

am citit o carte pe care am luat-o pentru că a câștigat un important premiu- booker international. rătăcitorii, de olga tokarkzuc. e un roman atipic, constituit din vreo sută de texte ce se întind de la mai puțin de o pagină până la vreo 30-40 de pagini. tema comună ar fi călătoriile. scriitoarea poloneză, au nu ukrainiană- cum s-ar putea crede- pare a fi unul dintre acei oameni pentru care nu destinația e importantă, ci drumul. cititorii blogului știu foarte bine despre ce vorbesc. sunt câteva texte mai lungi care au oarece miez epic. o poveste, ce ocupă vreo 3 capitole din carte, despre o familie aflată in excursie pe o insulă croată; mama și copilul dispar fără urmă. către finalul cărții avem încheierea, nu ne lămurim unde au dispărut cei 2, dar cel puțin știm că au fost găsiți. apoi, o frumoasă istorisire despre un anatomist flamand  (atenție la diacritice!) de prin secolul 17, cel care a descris primul tendonul lui ahile (poate că studiind propriul lui picior amputat). o alta despre un emigrant polonez într-o țară nordică, unde este manevrant de bac. călătoria surorii lui chopin, având în bagaj inima compozitorului, pe care a dorit să o înmormânteze în polonia natală. zic eu: un binemeritat premiu. totodată surprinzător, e o carte destul de necomercială.

am mai citit și o antologie humanitas, cum să fii fericit în românia. da, ok, patapievici e fericit pentru că e deștept și a avut prieteni la fel. liiceanu și monica pillat sunt fericiți că i-au cunoscut pe noica și steinhardt. adriana bittel nu știu de ce e fericită, dar textul ei cred că e cel mai bun, e o ficțiune scurtă, cam fără legătură cu titlul volumului. clotilde armand e fericită fiindcă așa o fi fiind natura ei, altfel, din ce spune acolo despre viața în bucurești nu prea vezi motive de bucurie. dan tăpălagă povestește despre naveta cu maxi taxiul în suburbii. motiv de fericire? și așa mai departe. dar noi, noi cum putem fi fericiți? care cum, vezi bine. partea cea mai bună vine la final. răspunsurile la o ancheta din dilema de acum mai bine de 10 ani. chestionarul lui proust- care este ideea dvs de fericire? radu cosașu a zis- să scriu o carte semnată oscar rohrlich. faptul că a realizat asta, acum vreo 3 ani, mă face, iată! și pe mine fericit. în românia. dar numai un pic, până văd ce zicea alex leo șerban- să am tot timpul din lume.

vineri, 27 iulie 2018

Concediu

Cea mai dificilă zi de muncă nu e prima după concediu, cum ar spune majoritatea, ci ultima dinaintea concediului. Cu toate emoțile și așteptările și faptul că timpul nu mai trece odată, când ți se dau tot felul de sarcini și toată lumea a uitat că e ultima ta zi și ești cu gândul deja în altă parte. La noi la Institut problema este chiar mai gravă ca prin alte părți. Se acordă concedii foarte rar. Șeful Constantin, cel care conduce destinele noastre cu mână de fier, nu vrea să audă de așa ceva, pentru că în viziunea lui concediul nu se justifică. De ce să ai nevoie de concediu? La muncă! Strămoșii noștri lucrau câte 14 ore/zi în mină, 7 zile din 7, 365 de zile pe an. Și nu se mai plângeau atâta.

Eu sunt un iubitor al călătoriilor, nu concep viața fără ele. Îi transmit asta Șefului Constantin, dar acesta nici nu vrea să audă. "Anul ăsta nu vei avea concediu!". Îl implor cu lacrimi în ochi, îl ameninț că-l dau în judecată, Șeful Constantin rămâne de neclintit. Stâncă. Democrația se termină la tocul ușii. Vara se apropie cu pași repezi.
- Șefu Constantin, îmi semnați și mie cererea de concediu? Am și eu familie, copii, vreau să mergem la mare.
- Nu ți-e rușine? Vrei să mergi la mare? Când te-am cunoscut mâncai pâine cu salam, te-am adunat de pe străzi, iar acum mare îți trebuie ție?

În tot Institutul nostru parerile referitoare la concediu se asemuiesc cu cele ale Șefului Constantin. Alex, colegul meu care are ceva din veselia măgărușului Eeyore, întreabă: "Dar nu ai avut și anul trecut concediu?". Andra, colega care m-ar suplini dacă aș pleca în concediu, îmi spune glacial: "Eu ce fac dacă pleci tu? Intru deja în panică. Chiar vrei să pleci?". Dar nimic nu se compară cu ideile Tânărului Stăpân privitoare la concediu. În această privință Tânărul Stăpân îl întrece cu mult pe Șeful Constantin. Tânărul Stăpân spune: "Băi, cât timp poți să ai, de vrei să mergi în concediu. N-ai realizat nimic în viața asta. Câștigi bani degeaba și nu ști ce să faci cu ei. Ești un păduche, băi! Ești o lepră de om! Eu nu-mi văd capul de treburi, muncesc zilnic de la 6 la 22 și tu te lăfăi. Cât noroc ai! Lasă că se întoarce roata. Mai vorbim noi peste 3 ani!".

A venit vara. Copilul Șefului Constantin a intrat la un liceu de top din oraș. Șeful Constantin a fost atât de fericit încât a cinstit întregul nostru Departament cu parizer, muștar și pâine proaspătă. Fericirea se citea cu lejeritate pe chipul său, dar și pe chipurile noastre, ale tuturor, care mâncam o masă pe gratis. Cu toții mâncam în tăcere și nimeni nu îndrăznea să spună ceva, pentru că dispoziția Șefului Constantin este ca largul unui Ocean, unde vremea se poate schimba de la o secundă la alta. Mi-am spus că e momentul potrivit și i-am întins Șefului Constantin cererea de concediu. Cu bucățele de parizer printre dinți, acesta a semnat-o. A fost una dintre cele mai fericite zile ale vieții mele.

Căutări pe booking, planuri de vacanță, făcut bagaje, consultat hărți, citit articole de călătorie. Pregătire pentru cele câteva zile de bucurie și de evadare din cotidian pe care orice om normal și le dorește.

Numărat săptămâni, zile și apoi secunde până la momentul plecării. Vinerea de dinaintea plecării. "Încearcă să lași toate lucrurile în ordine! Te vom suna! Să ai telefonul cu tine și în apă! Nu ne interesează!". Pâna la urmă trece totul, se face ora de plecare și dau să ies pe ușă, după ce îmi salut colegii cu jumătate de gură, spunându-le că ne vedem peste o săptămână.

- Dar unde pleci? Doar nu ai concediu?, se interesează Supervizorul Marcelino, cu o figură extrem de mirată.
Supervizorul Marcelino, așa cum îi spune și numele, supervizează. În afară de munca la Institutul nostru, pentru a-și rotunji veniturile și așa foarte mari, Supervizorul Marcelino mai are cel puțin cinci joburi. Supervizorul Marcelino este un om putred de bogat. Vine la noi la Institut doar pentru a-și face fond de pensii, printre altele mai lucrând fără carte de muncă: dresor de câini, cântăreț la acordeon pe la nunți, botezuri și petreceri, spălător auto, parcagiu în serile de duminică la Piața Lahovari, iar uneori a fost văzut în societate, însoțind femei destul de în vârstă.
- Ba da, am concediu dat de Șeful Constantin.
- Nu ai niciun concediu, nu pleci nicăieri, spune Supervizorul Marcelino.

Inima mi se oprește. Aerul nu îmi mai ajunge la creier. Întreg Universul încremenește. Dar pe Supervizorul Marcelino îl trădează fața de copil care a făcut o poznă. Doar glumește.  Ies pe ușă și începe concediul. Domnul fie lăudat!

miercuri, 4 iulie 2018

Stieg Larsson - Fata care s-a jucat cu focul



Țara autorului : Suedia

Titlul original : Flickan Som Lekte med Elden

Anul publicării  : 2006

Ediția în limba română : Editura Trei

Număr de pagini : 757

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5






Continuarea primului volum din Trilogia Millennium. Debutează într-o țară pe care cei mai mulți dintre noi habar nu avem să o localizăm pe hartă. Grenada. Lisbeth Salander a devenit foarte bogată și trăiește bine merci la un hotel de lux. Chiar și-a făcut un iubit de 16-17 ani. Uraganul Mathilda este în apropiere, Lisbeth se ocupă cu investigarea unui caz de violență domestică descoperit în camera de hotel de alături. În acest timp, în Suedia, avocatul Bjurman plănuiește să scape de Lisbeth, pentru ceea ce aceasta i-a făcut în primul volum al trilogiei. Pe de altă parte personajul principal masculin al poveștii, celebrul ziarist Mikael Blomkvist investighează cazuri de trafic de carne vie, prostituție cu minore, o practică se pare foarte întâlnită în Suedia. Lisbeth se întoarce în țara natală și își cumpără un apartament de super lux, pe care îl mobilează în întregime de la ...... (vă las pe voi să ghiciți). Apoi se petrec o serie de crime, iar toată lumea o bănuiește pe biata Lisbeth Salander. Toată lumea în afară de Mikael Blomkvist, care ca deobicei se lansează în propria-i anchetă. Cam așa începe acest roman, unul deosebit de lung. Cred că este cea mai lungă carte citită de mine vreodată. Bună cartea, nu mi-a plăcut mai mult ca primul volum, dar e pe aproape. Thriller polițist de mare calitate. 
Despre primul volum al trilogiei, aici.

luni, 2 iulie 2018

ce am citit în iunie

de Ionescu

 ali smithera să fiu eu. din nou ali smith, la fel de jucăușă. un om cu nume de miles e invitat de un tip (pe care abia ce îl cunoscuse) la o cină în casa unor cetățeni și după un timp pleaca la baie și se încuie într-un dormitor al gazdelor, de unde refuză să mai iasă vrme îndelungată. în cele 4 capitole ale cărții cunoaștem câte un personaj care a jucat un rol în viața acestui miles garth- o doamnă pe care o cunoscuse în adolescență, într-o excursie, tipul care l-a invitat la cină (un homosexual, fiul unei mari artiste- fictivă), o doamnă în vârstă (frumoase pagini despre bătrânețe și demență) a cărei fiică, decedată de mult, îl cunoscuse pe miles și o fetiță din cartier, foarte isteață- singura care comunică cu miles. ce l-a făcut însă pe individ să se comporte așa rămâne în bună parte la aprecierea cititorilor.

eric vouillard- ordinea de zi. cu un stil amintind de saramago (sau filip florian), acest roman (pe care l-am luat atras de faptul ca a câștigat goncourt 2017) ne povestește cum a fost cu ascensiunea nazismului, mai ales cu anschlussul. o serie de mici închideri de ochi, de trădări și gata dezastrul. orice asemănare cu evenimente contemporane este neîntâmplătoare. 

haruki murakami- uciderea comandorului. un pictor suferind de schizofrenie încearcă să se recupereze după despărțirea de soție. se împrietenește cu un vecin de-acolo din munții unde se retrăsese, cu domnul menshiki. un tip relativ misterios, care îl plătește cu mare generozitate pentru un portret. nu aș spune mai multe, se știe ca șeful de la blog e mare fan haruki și nu dorește spoilere. să spunem doar câteva vorbe- anschlussul apare și în acest roman, interesantă coincidență luna asta. haruki murakami nu se dezminte- povestește în sute de pagini ceea ce putea spune lejer în câteva zeci. știți dvs- aflăm cu lux de amănunte ce mănâncă, ce muzică ascultă etc. nu lipsesc scenele de sex oral. o noua candidatură la premiul ăla? (în imagine, portretul domnului menshiki așa cum l-a picat eroul cărții, imaginat de un cititor, desigur. cartea nu are poze, vă dați seama. sursa-  https://komyushou.com/mennshiki-wataru)


luni, 25 iunie 2018

Bere ukraineană de la Tânărul Stăpân, cârnați suedezi de miel, tigaie picantă și vin din Uruguay

Acesta nu este un blog gastronomic. Nu sunt specialist și nici să nu gătiți ce vedeți aici. Doar spun povești despre mâncare și băutură. Cu toate astea una dintre colegele mele de la Resurse Umane a citit blogul, a făcut cheese cake după cele scrise de mine și a fost deosebit de încântată.

Tânărul Stăpân este foarte bolnav. A fost la doctor și acesta i-a spus că are metabolismul unui om de 55 de ani. Tânărul Stăpân se stinge încet încet. Deunăzi a primit două beri speciale (una din Moldova, una din Ukraina). Tânărul Stăpân a fost un mare băutor de bere la viața lui, dar acum totul s-a sfârșit. Mi le-a dat mie: "Bea-le tu sănătos, Gabi, că eu nu mai pot. Adu-mi doar cutiile când le termini.". Tânărul Stăpân colecționează cutii goale de bere, amintindu-și astfel de vremurile când era sănătos.

Berea din Ukraina se numește Obolon. Am cumpărat de la Lidl cârnați din carne de miel, 43 lei/kg. Surprinzător, dar sunt produși în Suedia. Pentru că sunt cârnați suedezi, îi pun la prăjit într-o tigaie de la Ikea. Perfect match. Nu am ulei de floarea soarelui, deci nu pot prepara tradiționalii cartofi prăjiți, așa că pun cartofi la cuptor cu ulei de măsline, sare, piper și rozmarin. Când sunt gata presar peste ei usturoi. Fac și o salată de castraveți. Bună masa, cârnați suedezi de miel, cartofi la cuptor cu rozmarin și usturoi și bere ukraineană. Bună berea, chiar excelentă. Mai bune ca berile românești, ori poate e doar o chestiune de psihic, gândindu-mă că e o bere dintr-o țară străină.


În ziua următoare am avut poftă de tigaie picantă și un vin bun. Tigaia picantă este un fel de mâncare foarte apreciat de mine și numit poate greșit așa. Se prepară foarte simplu. Carne de porc (cotlet îmi place mie) tăiată în cubulețe. Cam 800 grame-1 kg. Pusă în wok la prăjit, fără ulei, fără nimic, până se duce toată apa din carne. După aia o mai rumenim puțin și eventual adăugăm o lingură de ulei de măsline. Până nu e făcuta carnea de tot adaug cam 300 grame de cârnat afumat tăiați în felii și 4-5 ardei capia feliați de asemenea. Și ingredientul surpriză, fulgi de ardei jalapeno. Garnitură de cartofi prăjiți pentru că între timp am cumpărat ulei de floarea soarelui. Salată de varză albă, preferata românilor, cea mai populară salată din țara noastră. Gusturile ingredientelor se combină fericit în wok, produsul final va avea o nuanță foarte suavă de iuțeală.

Am pregătit tigaia picantă pentru a putea pune în evidență mai bine un vin deosebit de fin. Un Tannat din Uruguay. Din 2015, distins cu 93 de puncte. Nu mă pricep prea mult la punctajul vinurilor, dar iată ce spun specialiștii:
50-74 Not recommended   
75-79 Mediocre: a drinkable wine that may have minor flaws
80-84 Good: a solid, well-made wine
85-89 Very good: a wine with special qualities
90-94 Outstanding: a wine of superior character and style
95-100 Classic: a great wine

Bun vinul. Chiar foarte bun. Îmi pare bine că nevasta bea bere și pot bea eu toți cei 0,75 litri. Vin din Uruguay. De fiecare dată când vine vorba despre Uruguay, mă gândesc la Apolodor, la cum l-au găsit pescarii din Uruguay. Beau vinul in pahare cu picior ieftine de la Pepco Oltenița. 7,99 lei un set de 3 pahare. Vinul e suprem si imi provoaca o stare de bine totala.



Astea au fost mesele dintr-un week end. Nimic fancy, dar mai gustos ca în multe restaurante, cu ingredinte mai de calitate, preparate în condiții mai sigure.

sâmbătă, 16 iunie 2018

La Lidl, în dimineața zilei cu 4 meciuri la Mondiale

Nu obișnuiesc să stau sâmbetele prin București, dar acum e cea mai mare sărbătoare a omenirii, Campionatul Mondial de Fotbal. Sâmbăta dimineață la Lidl. Ora 8:15, parchez mașina. Magazinul este deja plin. Oamenii au bani. De la partid, de la statul paralel, nu știu de unde. Toți își umplu coșurile, chiar și cei fără dare de mână. Magazinul este bine aprovizionat, ca în vremurile bune. Vizez un vin neo-zeelandez (două sticle la 3/4), ceva carne, piersici carioca și o pijama cadou pentru nevastă, ca să nu aibe motiv să întrebe de ce am cumpărat două sticle de vin. Realizez tot ce îmi propun și mă îndrept către casele de marcat. Sunt deschise 4 din cele 8 ale magazinului, însă cozile sunt uriașe. Cam 8-10 persoane la fiecare casă, șirul de oameni și coșuri așteptând ajungând până aproape de jumătatea magazinului. Foarte mulți pensionari, dar și tineri și oameni între două vârste, așa ca mine. Pensionarii sunt cei mai nemulțumiți. Unii comentează în barbă, alții vociferează virulent. Un bărbat la vreo 70 de ani care a cumpărat două pet-uri de bere ieftină și ceva salamuri:
- De ce nu mai deschideți o casă?
- Nu mai avem disponibile.
- Atunci luați-vă cu prima casă.
Un alt pensionar în papuci și pantaloni scurți de fâș:
- Ia să vedeți ce vă filmez eu pe voi și vă pun pe internet.
La noi la români, asta e o chestie supremă. Filmăm și dăm pe internet, astfel rezolvând lucrurile, astfel trăind într-o țară mai bună.

Un om cam la 40 de ani face ordine printre pensionari:
- Dar cum vă permiteți să faceți asemenea glume cu doamnele casiere care sunt aici de la 6 dimineața? Cum vă permiteți să vorbiți așa?  Nu vă convine, lăsați marfa și plecați acasă. Ce? Pe vremea lui Ceaușescu la fel făceați?
(Cred că oamenii care acum au în jur de 40 de ani, sunt cam ultima generație care face referire la "vremea lui Ceaușescu". Generațile ulterioare nu vor ști despre această perioadă).

Mă gândesc că are dreptate omul asta. A vorbit cu înțelepciune. Simt nevoia să mă bag și eu în seamă și zic: "Lasă-i, domne, că le-a mărit partidul pensia și au bani de cumpărături.".
Cât am mai stat la coadă, circa 12 minute, nimeni nu a mai zis nimic. Cred că mi-au dat dreptate la chestia cu partidul și au stat liniștiți.

vineri, 15 iunie 2018

Cevapcici, pâine și mămaligă

de Ciuc


În Germania a fost așa cum mă așteptam și a fost altfel. Totul este diferit acolo. Societatea germană funcționează după alte reguli decât cele pe care le știm noi aici. Nu sunt mai bune sau mai rele, dar sunt altfel. Nemții trăiesc după niște șabloane împământenite de mult timp. Sunt foarte reticenți la schimbare și acceptă foarte greu intruși. De aceea sunt percepuți ca fiind foarte reci. Au și ei familie și prieteni și se distrează și ei in felul lor și suferă și ei, la fel ca orice om. Desigur, nu petrec la grătare până dimineața, dar oare putem spune că ăsta e cel mai bun mod de a trăi? Știm noi cu siguranță că suntem mai fericiți pentru că “știm să ne distrăm”? Desigur nu putem spune asta. Noi așa am fost învățați, ei nu. E greu de dat un verdict și nici nu pretind că știu adevărul. Cert e că pentru a avea o emigrare ușoară trebuie să pleci de la o vârstă mai fragedă și, ideal, împreună cu o familie “self-sufficient” și job pentru amândoi. Astfel fiecare se va integra la un loc de muncă și, cu puțină răbdare, își vor face prieteni și chiar o viață socială decentă. Trebuie, însă să fie pregătiți să sufere doi-trei ani. Și să știe că nu e ca în România – lucru care scapă foarte multor oameni. Mai ales trebuie să accepte că nu există telemea la raionul cu vreo 50 de feluri de brânză. Poți trece mai ușor peste lipsa brânzei telemea dacă realizezi de la început că absolut tot ce vei cumpăra de la supermarket (mai ales dacă acesta este Edeka) este mai bun decât echivalentul din România. Eu nu mă duc în piață, deci mie inclusiv roșiile mi se păreau mai bune decât cele din Mega Image (am luat recent din Mega niște roșii turcești pe care le-am aruncat de nu s-au văzut). Mezelurile sunt excelente, carne găsești de toate felurile, cât despre cârnați – făceam eforturi disperate să mănânc de mai puțin de 4 ori pe săptămână. Și nu erau de Pleșcoi. În afară de telemea, mai lipseau micii- era un echivalent, numit cevapcici (de fapt varianta balcanică, slavă a micilor) care aveau totuși alt gust. Ok, nu erau la fel de buni dar erau acceptabili și, în plus, găseai mici congelați la magazinul est european – dacă țineai neapărat sa intri în comuniune cu țara. Acolo mai găseai pufuleți, semințe și murături in saramură – și alte bazaconii de proastă calitate de care aici nu m-aș atinge neam. În treacăt fie spus că mi-am făcut inclusiv mămăligă. Dacică, firește. Ah, și aș mai aminti de delicioasa friptură din carnea de vită de 40 de euro kilogramul din care am luat odată din greșeală (crezând ca e 4 euro kilogramul) – apoi am repetat greșeala de mai multe ori. 

Personal, cele mai mari probleme le-am avut cu pâinea, eu fiind un mare mâncător de pâine. Pâine “ca la noi” se găsea doar la magazinul turcesc, care nu era aproape. Mai luam de acolo din când in când, dar doar pentru a-mi face damblaua. În rest aveam vreo două pâini recomandate de tanti româncă de la brutăria din Edeka.

La restaurante găseai de toate pentru toți și, și la ei hamburgerul era “o chestie”.
La muncă, din punct de vedere al mâncării era mai problematic. Nu aveai foarte multe alegeri. Un “soup place” – un loc unde aveau supe și puține alte chestii, Subway, un sandwich place italienesc, niște turci în gară unde miercuri aveau cevapcici (și in orice zi un kebab decent – sub Calif, să ne-nțelegem), un pizza place decent, un loc ok-ish numit “Quattro cani” și încă un restaurant italienesc pe care îl tot lăudau colegii italieni dar la care nu am fost niciodată. Par multe, dar parca niciodată nu puteai zice “Băi, am chef de 4cani, sau subway”. Toate păreau o alternativă la ceva ce nu exista. Până când s-a deschis o cantină unde mâncam destul de des. Ieftin și, în general, bun. Cam 6 euro, 7 joi la Schnitzel-Tag.

Ca un fel de concluzie la situația mâncării in Germania, acasă puteai mânca cam ca la noi, cu un plus de calitate a ingredientelor, iar în deplasare aveai destule alegeri, chiar și in Darmstadt. Per total, cine se plânge de mâncare e destul de obtuz sau are alte probleme.

luni, 11 iunie 2018

Doua autobiografii

de Sânziana Ionescu

De fel, autobiografiile sunt cartile mele preferate. Imi place tare mult sa citesc despre viata altor persoane si sa inteleg ce le face sa fie asa de bune in ceea ce fac.
Open, autobiografia lui Andre Agassi am citit-o intr-un timp record si mi-a placut in proportie de 87%, adica foarte foarte mult. Chiar daca la un moment dat nu am mai avut acelasi elan ca la inceput, as reciti-o cu placere si cred ca mi-ar ridica moralul si nivelul de energie la fel de mult. La probabil sutele de mii de euro date sa fie scrisa, este o carte excelenta din foarte multe puncte de vedere. Ma face uneori sa ma simt foarte aproape de omul din spatele biografiei, sa am impresia ca il cunosc si ca, intr-un fel, l-am integrat si pe el in stilul meu de viata.
 27 de pasi, a lui Tibi Useriu, mi s-a parut la fel de bine scrisa si am citit-o pana in momentul in care am pierdut-o cu la fel de mult entuziasm. Am ajuns pe la jumatate si sper din tot sufletul sa o regasesc, desi probabil ca multe din lucrurile din carte le-am ascultat si le-am vazut in multele interviuri luate dupa si inaintea lansarii cartii. Am aflat de ea din mult prea multe surse sa nu fie chiar o carte spectaculoasa. Cel mai probabil ca cei 4 ani de singuratate absoluta care ar fi putut sa il innebuneasca de tot l-au ajutat sa fie mult mai mult acum decat cat ar fi putut fi daca ar fi dus o viata lina si cumva «normala ».
Mi-au venit in minte cele doua carti ca fiind similare prin, cel mai probabil, paginile de inceput in care fiecare isi povesteste minunatiile din copilarie. Si prin modul in care se raporteaza la varsta adulta la parintii pe care ii urau in copilarie. Mi-a adus aminte cumva de o poza de pe facebook cu o fata care il mangaia pe cap pe tatal ei mort de beat pe o scara.
Copiii au o capacitate inimaginabila de a iubi, pe care o uit uneori in momentele in care supapele mele de rezistenta la stress se slabesc. Cred ca stressul de a fi parinte este unul din cele mai mari din cate exista, si numarul imens de variabile implicate in cresterea unui OM te poate transforma intr-un personaj pe care nu l-ai (re)cunoaste in niciun alt context.
Pentru niciuna dintre ele nu as aplica photoreading sau citire rapida, recomand cu caldura sa fie citite cu placere si cu tihna.

  PS. Aceasta recenzie a fost scrisa din satul Comana, comuna Comana, judetul Giurgiu, un colt de rai unde multe idei bune vin si cateva devin si realitate.

miercuri, 6 iunie 2018

ce mai citit în luna lui mai

de Ionescu

motto: "au fost odată ca niciodată marea scofală-a zilei / odată spargeau piața acum sparg cutia milei" (getto daci)



am citit cartea lui eugen istodor despre istoria revistei cațavencu. a tribului cațavencu. de fapt, speram să fie despre asta. sigur, pentru o relatare amplă a istoriei există acest sait web: https://istorialuicatavencu.wordpress.com/. cartea e însă mai mult o încercare sociologică, o teorie a umorului, nu am citit-o ușor. îmi amintesc și acum unde am văzut primul număr cațavencu (într-un autobuz care făcea curse de la autogara băneasa în ilfov). acest prim număr aveam să îl citesc mai târziu, pe net. pe hârtie i-am citit cu sfințenie începând de la numărul 2. până prin 2010, când s-au scindat, când a apărut kamikaze. i-am citit pe ambii 1-2-3 săptămâni și mi s-a luat. pretextul a fost că în fiecare redacție există un tip care îmi e foarte antipatic. de fapt cred că nu mai aveam chef să dau bani pe 2 ziare. dar în 20 de ani cam cât timp mi-am petrecut citind cațavencu? măcar jumate de oră pe săptămână-- se adună vreo lună din viață. plus fel de fel de chestii conexe și anexe. de exemplu ceaușescul, revista lui mihai antonescu, pare-mi-se. care a cam cotit-o spre naționalism. sau revista foamea- asta practica un umor absurd foarte mișto, cred că tot a lui antonescu. (mihai antonescu a repărut acum câțiva ani drept candidat în niște alegeri- la partidul dan diaconescu). în fine, a fost frumos. tinerețe, veselie. de-aia trebuia să am și cartea lui eugen istodor. ce se întâmplă însă acum cu cațavencu e mai mult decât trist, cu editorialele care reflectă fidel punctul de vedere al partidului de la putere. 

am mai citit și how to be both a lui ali smith (o doamnă din scoția). nu a fost nici asta o lectură prea fluentă. două părți, una despre o adolescentă a zilelor noastre, alta despre un pictor renascentist italian, francesco del cossa. două personaje care au destule în comun. o carte despre ambiguități, mai cu seamă sexuale.

miercuri, 30 mai 2018

Biciclist ecologist.....


de Șeful din Umbră aka Meșterică


Stiu ca este in trend this days sa fim eco in tot : mancare , mediu-inconjutator, life-style. Suntem eco in ce cumparam din super-market, rupem eticheta in doua in cautarea eliminarii produselor cu E-uri multe si conservanti , eco in transport ( unii dintre noi ...cel putin ), eco in gandire , dar in cazul de fata nu voi vorbi de mancare ( oricat de mult i-ar placea lui Locomotiva ) ci despre transport ecologist in ciorba cotidiana in care imi desfasor efemera existenta .
De ceva timp tot vad pe strada un nou model de biciclete de inchiriat.Rosii cu alb , cadru de Pegas ,coduri QR si multa reclama BCR pe ele. Fiind un specimen care in ultimii ani a dezvoltat o investitie serioasa in zona abdominala si un tip care tinde sa devina sedentar mi-am propus sa reincerc si eu mersul pe bicicleta. Azi m-am decis intr-un final. Search-ul pe Sf. Google mi-a elucidat misterul rosu-alb, descarc aplicatia, ma inscriu cu cardul nevestei si contravalorii de 1 leu devin si eu membru in clubul ApeRider.



Aplicatia si ideea mi s-au parut ok, vezi pe harta unde sunt disponibile toate bicicletele si o poti si rezerva daca vrei. Ideea este ca aceste biciclete au un cip in ele care iti blocheaza roata si o si localizeaza oriunde ar fi asa ca sanse sa le furi, putine rau. Ajung eu langa cumatra,  scanez codul, victorios pornesc plin de speranta unei curse incadrata in cele 30 de minute afereti celor 1,9 lei.  Nemaincercand aceasta placere sado-masochista de ceva anisori uitasem cum este sa fi in capitala natiunii in postura de biciclist. Deosebit de groaznic. Cred ca am simtit fiecare bordura pe distanta de 6,3 km parcursa, feelingul ca te loveste o masina m-a incercat la greu si din toata aceasta experienta mixta a iesit si o floare.
In conceptia mea purtatul portofelului la spate inca mai este prezenta. Concentrat fiind, cu simturile la maxim am neglijat caderea lui in urma unei scheme de urcat bordura. Sincer nici nu mi-as fi dat seama, daca in urma mea nu as fi fost strigat de o serie de batrani stationati pe trotuar si de tanarul bine imbracat care alerga dupa mine, avand in mana  concentratul hartiilor mele existentiale.,, Alooooooooooooo......domnu’ biciclist ....aloooooo......” . Inevitabil mi-a trecut prin minte scena din Brigada Diverse - " Ce facem noi, ca cetateni cinstiti, cand gasim pe strada un portofel cu o suma de bani in el?".
 Evident ca altul, l-ar fi luat si ar fi plecat  vazand sumele din el, dar uite ca mai exista si oameni cinstiti in aceasta adunatura babiloniana de provinciali naturalizati bucuresteni. M-am simtit norocos pentru prima oara de mult timp.
In rest sa fii biciclist de capitala e o adevarata aventura si adrenalina pura. Te bati cu bordurile mai inalte si mai joase dar destul de sanatoase cat sa iti lase un feeling ferm in dorsalul anatomic, cu ciobanii de la volan si din trafic pana la urma, ca piste de biciclete cam pauza in orasul asta  si bineinteles cu cealalta specie de ciobani burtosi stationati pe la terase in miezul zilei  care de atata cur in masina nu mai stiu cum se aude o sonerie de bicicleta si dupa ce ca e plin trotuarul de intinderea teraselor mai ocupa si acel 1,5 metri de acces ramasi din el.Evident ca a trebuit sa fac cunostinta cu domnu' gard, lasat fiind fara optiuni.Cateodata ma gandesc ca am prea mult bun simt.
Ca bonificatie am primit credit 100 lei in cont dupa ce am sunat la ei ca m-au taxat de 2 ori. Cool people iar harta din aplicatie seamana cu aplicatia de la Clever taxi. In concluzie daca vreti sa fiti ecologisti pentru o zi si sa aveti parte de senzatii tari  romanesti  va recomad sa luati intre buci o bicicleta Pegas, daca nu luati metroul ..... ca e mai eco.