luni, 5 noiembrie 2018

Șnițele, crenwursti, băi și peșteri

Nevastă'mea e campioana absolută a șnițelelor pariziene pe care le prepară cu o pricepere ieșită din comun, însă eu prefer șnițelele vieneze așa cum odinioară le făcea bunica mea. Pentru neinițiații în tainele gastronomiei trebuie specificat că diferența dintre cele două preparate este una minoră, dar esențială, carnea din șnițelele franțuzești fiind învelită în făină, iar la cele austriece în făină și pesmet, pesmetul dând o tentă crocantă și plăcută preparatului final. Sigur, îmi plac foarte mult și șnițelele nevestei, mai ales că sunt făcute la un anume eveniment foarte drag mie, plecarea în concediu. În prima zi a fiecărui concediu mâncăm cu toții șnițele și nici nu călcăm în restaurante, scutind astfel bani esențiali pe care îi vom cheltui în primele ore ale celei de-a doua zile de concediu. Pe parcursul întregii nopți premergătoare plecării, nevasta este stăpâna bucătăriei. O surprind la ore mici ale dimineții prăjind cu spor în timp ce ascultă muzică la radio și având o energie debordantă, energie care o va părăsi în primii 300 de kilometri ai excursiei, când va dormi pe locul din dreapta șoferului. Pe parcursul nopții, caserolele pentru călătorie se umplu încet, încet. Ultima oară a pregătit nu mai puțin de 62 de șnițele. 

Carnea pentru șnițele am cumpărat-o chiar eu, în vinerea de dinaintea plecării. I-am cerut voie Supervizorului Marcelino să merg până la Lidl, iar acesta a spus: "Dacă tot te duci la Lidl, ia și 3 kile de crenwursti, să mâncăm aici în birou. Dar cumpără din ăia ieftini, că noi nu suntem obișnuiți cu mâncarea scumpă și pe urmă ni se face rău.". Mi-a întins cu generozitate o bancnotă de 50 de lei. Toți colegii au fost încântați de oportunitatea servirii unei mese calde pe gratis, iar atunci când am sosit de la Lidl, Andra s-a oferit să pregătească masa, adică să pună toți crenwurstii pe o farfurie și să o bage două minute la cuptorul cu microunde, după ce în prealabil scosese un borcan cu muștar vechi din frigider. Am mâncat cu toții fericiți, mulțumind în gând că avem un supervizor atât de generos precum Supervizorul Marcelino.

Dar nici Șeful Constantin nu e mai prejos în ultima perioadă. S-a schimbat radical și nimeni nu știe de ce. Inima îi este inundată de bunătate. Ne roagă să ne luăm concedii, ne invită să ne relaxăm. Din spatele hainelor lui scumpe e numai zahăr și miere. Doar ce i-am dus cererea de concediu și a semnat-o imediat, zâmbindu-mi părintește. Îl iubesc pe Șeful Constantin!

Toți colegii au fost încântați că plec în concediu, nimeni nu a avut nimic de obiectat, Andra m-a și pupat chiar. Doar Alex nici nu s-a bucurat, nici nu s-a întristat, ci a stat tăcut în colțul său ca întotdeauna, în lumea lui gri aidoma unui display monocrom din alte timpuri. 

Sâmbătă dimineață. Ora 6:45, cu un delay de 15 minute, dar cu motoarele turate la maxim, pornim spre Autostrada A1. Destinația finală este Oradea, unde avem cazare 5 nopți la un hotel aproape de localitatea Borș, aflată la granița României cu Ungaria. Traseul este Pitești - Râmnicu Vâlcea - Valea Oltului - Sibiu - Cluj - Oradea. De la Sibiu spre Vestul țării nu vezi gunoaie ca în partea de Est a României, parcările de la marginea șoselelor sunt curate, nu sunt rahați de animale pe străzile orașelor. De ce e lumea mai cu bun simț în aceste locuri? De ce e lumea mai civilizată? De ce noi la București suntem neamuri proaste? 

Am proasta inspirație de a vrea să revăd Municipiul Cluj-Napoca. Mă leagă amintiri plăcute de acest oraș, amintiri din urmă cu un deceniu. De la ieșirea de pe autostradă până în centrul Clujului se merge în coloană, cu accente dramatice în Florești. N-am crezut că voi vedea un oraș mai aglomerat ca Bucureștiul, dar Clujul e un candidat cu mari șanse. Și asta sâmbăta la prânz! Oameni nervoși, claxoane, ambuteaje. Ăștia nu mai sunt ardeleni. Dar curățenie. Orașul arată bine, așa văzut din mașină, că nu e chip să găsim loc de parcare, nu în centru, nici măcar în apropiere de centru. Cred că cel mai apropiat loc de parcare din Cluj-Napoca era la Huedin. S-a dezvoltat orașul, s-a dezvoltat zona, nu degeaba i se spune Silicon Valley de România. Vreți tihnă și locuri de parcare, mergeți la Oltenița, județul Călărași. 

Pe seară ajungem la Oradea. Din cele 62 de șnițele mai sunt 48, dar ne gândim că ar merge bine cu o garnitură. Ce noroc pe noi, nu departe de hotel regăsim un centru comercial cu detoate. Luăm următoarea garnitură: cartofi prăjiți de la Kaufland Grill, iar de la Lidl, ardei iuți grecești umpluți cu brânză de capră, un borcan de murături, o ciocolată cu alune de pădure, patru prăjituri Albă ca Zăpada și o sticlă de 250ml cu vin american din California.  Servim o cină tăcută în apartamentul nostru de la parterul hotelului. Pe geam se vede șirul de tiruri care așteaptă să treacă vama. Go West. 

A doua zi, duminică, mergem și noi spre graniță și de la hotel în fix 5 minute suntem în Ungaria. Cu o seară înainte cumpăraserăm vignietă pentru țara vecină. 56 de lei de la benzinăria Mol. Nu e doar ceva psihologic, dar totul în Ungaria ni se pare mai la locul lui, mai civilizat față de România, chiar și față de Vestul României. Dar nu mă miră asta, primul contact cu Ungaria l-am luat în 1990 și atunci mi s-a părut că am pătruns într-o altă lume. Decalajul era mult mai mare atunci, dar se simte și în prezent. Mergem spre Debrecen, al doilea oraș al Ungariei. Ne plimbăm prin centru. E un oraș frumos, nu este Roma sau Madrid, dar este un oraș frumos. Apoi, pentru a face plăcerea copiilor, dar și pe a noastră, mergem la Zoo. 7500 forinți biletul pentru familia formată din 2 adulți și 2 copii. Ca orice român din clasa medie aflat într-o țară străină fac imediat calculul în lei. Se împarte la 100 și se înmulțește cu 1,4. "Ce scump e! Hai să plecăm! În București e 6 lei biletul de intrare la Zoo!", dar nevasta și copiii nu vor să plece, așa că cedez. A meritat. O grădină zoologică foarte bine întreținută, unde poți vedea animale foarte interesante printre care: două girafe, doi hipopotami, pinguini, lei, tigri, crocodil, șarpe constrictor. Când terminăm cu Zoo este deja amiază, așa că mergem către Forum (nu locul unde mulți dintre noi ne-am petrecut tinerețea, ci Mall-ul local) unde vom lua o masă delicioasă la Burger King. Ăștia sunt mai buni ca McDonald's. Păcat că au plecat din România. În străinătate întotdeauna merg la Burger King dacă găsesc în orașul respectiv. Ce bun este Double Whooper-ul. Ultima oară mâncasem anul trecut la Skopje, FYRO Macedonia. Ungurii au produse Coca Cola la Burger King, macedonenii merg cu Pepsi. Micile diferențe. Ajungem pe seară în România, dar continuăm cu vizitarea Municipiului Oradea. Un oraș cinstit. Cred că mi-ar plăcea să locuiesc în Oradea. Au centură cu două benzi pe sens și iluminată noaptea. Capitalism.

A treia zi, luni, mergem la băi. La Băile Felix, la ștrandul cu apă termală. 38 de grade, temperatura apei. Poți face baie și în aer liber și indoor. Încercăm toate bazinele. Eu și copiii încercăm chiar și toboganul care ne aruncă direct în piscină. Toboganul se numește Anaconda. Scrie pe o tăbliță. E prima oară când facem baie la termale. Ne place foarte mult. Intrăm chiar și în bazinele cu jeturi de apă care ajută la diferite afecțiuni. După cinci ore petrecute în bazine, plecăm cu febră musculară. Facem o scurtă oprire să vedem nuferii din stațiune și apoi cu burțile lipite de șira spinării, către resturant. Deschidem cu patru ciorbe de burtă, iar la felul doi ce dorește fiecare. Eu am dorit un gulaș de vită și o bere Carlsberg la draft. Închidem seara la hotel cu alte patru prăjituri Albă ca Zăpada și, de ce să nu spun adevărul?, cu o sticlă mare de Pepsi Cola. 

A patra zi, mergem să vizităm Peștera Urșilor. Deosebită. Ghidul explică frumos, iar copiii sunt numai ochi și urechi. Fiul meu cel mare a fost foarte încântat de poveste și a spus-o tuturor cunoscuților. Povestea pe scurt este următoarea: în Peștera Urșilor acum mii de ani trăiau urși, iar într-o zi a venit un cutremur și a prăvălit stânci, astupând ieșirile din peșteră; urșii au rămas blocați; când au terminat mâncarea, au început să se mănânce între ei până a rămas un singur urs, cel mai puternic, care până la urmă a murit și el de foame. Aceasta este povestea. Este bijuterie peștera, dar a devenit foarte comercială. În jurul ei sunt zeci de tarabe cu tot felul de chestii de vânzare. Artizanat, straie populare, produse țărănești, magneți, brelocuri. Noi nu am cumpărat nimic și am plecat mai departe către Padiș, un loc foarte frumos, punct de pornire spre numeroase trasee în Munții Apuseni. O ploaie mocănească ne întâmpină la Padiș, dar asta nu știrbește din splendoarea locurilor și ne putem plimba liniștiți, că doar avem geci cu glugă la noi. Sigur, nu puteam rămâne nemâncați nici în a patra zi, așa că pe drumul de întoarcere ne oprim din nou la Băile Felix și de această dată este seară de pizza și bere. 

În a cincea zi, am plecat spre Peștera Vadu Crișului, despre care citisem eu pe internet și am zis că e bine să o vizităm. Din Oradea se ia șoseaua de Cluj, iar în localitatea Topa de Criș se face dreapta spre localitatea Vadu Crișului, la marginea căreia se lasă mașina și se pornește pe jos, prin pădure, pe un traseu marcat ce poate fi străbătut în 30-35 de minute, un pic mai mult dacă ești un om mai gras și mergi și cu doi copii nu foarte mari după tine. Poteca urcă și coboară prin pădurea îngălbenită de toamnă, chiar deasupra râului Crișul Repede. Peștera este foarte spectaculoasă și se vizitează individual. Acest loc nu este cunoscut de foarte mulți, drept pentru care în drumul nostru am întâlnit doar doi greci veniți tocmai din Creta. Și lor li s-a părut impresionantă Peștera Vadu Crișului. În ziua a cincea am decis să luăm cina la hotelul unde am stat. În fiecare dimineață am mâncat aici, micul dejun fiind inclus în preț. Intereante opțiuni oferea hotelul. Puteai alege mic dejun rusesc, american, englezesc, românesc, turcesc, german sau mic dejun cu cereale. Noi am fost 4, așadar în cele 5 zile am beneficiat de 20 de micuri dejunuri, așa că le-am testat pe toate. Preferatul meu a fost cel englezesc, compus din cârnați, ouă ochiuri, bacon, roșii. A lipsit fasolea boabe, dar tot a fost bun. De exemplu micul dejun german conținea doi crenwursti, două oua fierte moi, brânză,roșii. La cină am ales un șnițel vienez de porc cu cartofi prăjiți și salată de murături. Și un Ciuc la draft. Doar 5 lei. 

În a șasea zi, pentru că orice chestie frumoasă trebuie să se și termine, am plecat spre casă. De această dată pe ruta Cluj Napoca-Târgu Mureș-Brașov-Valea Prahovei. E departe Oradea, parcă e în altă țară, așa de lung ni s-a părut drumul. La Sinaia am oprit și ne-am plimbat o oră, după care am intrat în localul nostru preferat din această stațiune, Irish House. La orele 21:00 am pornit spre București și cam asta a fost concediul și vacanța intermediară a copiilor.






Debrecen, Ungaria

Noaptea în Oradea

Peștera Urșilor

Toamna la țară

Șosea către Cabana Padiș

Crișul Repede

sâmbătă, 3 noiembrie 2018

ce am citit în octombrie

de Ionescu

motto: big in japan, ooh the eastern sea's so blue (alphaville)

cu richard ford m-am mai întâlnit anul ăsta. acum am citit femei cu bărbați. nuvele. atmosfera din rock springs, cu america semirurală, familii despărțite, adolescenți, infracțiuni etc o regăsim doar într-una din cele 3 povestiri din prezentul volum. celelalte două au de-a face cu parisul, cu oameni din clasa mijlocie- un mic afacerist, un scriitor. niște proști, le zic eu, care nu prea știu ce vor de la lume. recomand călduros proza scurtă a lui richard ford.
etgar keret- deodata, cineva bate la ușă. povestiri scurte, foarte scurte, unele excelente. de exemplu lieland, în care un tip care toată viața a fost mincinos descoperă un univers paralel populat de personaje care au fost inventate de el (și de alții) în minciunile lui justificative- bunăoară un copil care cică îl bătuse și-i furase banii de cumpărături primiți de la mama lui, pe care de fapt el îi cheltuise pe ciungă. schițe pline de absurd, uneori prea pline. din păcate, cele mai multe nu m-au impresionat. pe alocuri parcă aș fi citit băieșu, nu că asta ar fi ceva rău în sine.
yukio mishima- amurgul marinarului. în japonia de după război, o văduvă superbă din yokohama și un vaporean se îmbârligă. numai că văduva are un copil adolescent, care umblă cu un anturaj dubios. cum e gruparea aia infracțională din filmul point break, nu președinții lui swayze, nu, ci trupa din care făcea parte kiedis de la red hot chili peppers. sau cum e gașca din big lebowski, aia cu flea, tot de la rhcp. niște buimaci d-ăștia care nu se vor da în lături de la lucruri cumplite. sigur, în subtext- occidentalizarea japoniei, tradițiile, înfrângerea din război etc.
tot yukio mishima- tumultul valurilor. o poveste mai luminoasă de data asta, amorul interzis a doi tineri frumoși și nu prea liberi, el sărac și ea mai puțin săracă. numai că baiatul era foarte curajos și altruist. acțiunea se petrece pe o insuliță mică-mică. marea e un personaj important și aici. două romane frumoase, dragi cititori. vom începe noiembrie tot cu yukio mishima.


 

vineri, 19 octombrie 2018

Plecarea sau De ce m-am întors?

de Ciuc



Toată lumea, inclusiv ai mei, mă întreabă de ce m-am întors. Practic aș fi putut fi și acum acolo. Contractul ar fi durat până in octombrie 2017 și sunt sigur că ar fi putut fi prelungit. Apoi, îmi găseam eu de lucru pe acolo. Categoric acest lucru era imposibil pentru mine. Nu puteam sta acolo în timp ce fiul meu era în România. Și așa mi-a fost greu cele șapte luni singur.

Inițial am hotărât să mă întorc la sfârșit de ianuarie (2017) dar am mai prelungit cu încă lună. Pe angajatorul meu l-am anunțat din timp, era foarte important să mi se găsească un înlocuitor. Am continuat să lucrez dar nu mai simțeam aceeași presiune.

Pregătirile de plecare le-am început destul de târziu. Trebuia să mă dez-înregistrez de la primărie, să închid contractele de net și electricitate și să-mi văd de lucrurile din casă. Cu cele două contracte lucrurile au mers foarte rapid. Netul l-am închis foarte simplu, doar router-ul urma să îl trimit prin poștă și am lăsat pe ultima zi. Iar în ziua plecării, am nimerit fix când poșta era închisă, așa că l-am luat cu mine și l-am trimis din Austria. Pentru contractul de electricitate nu am făcut absolut nimic, s-a ocupat proprietarul. La primărie am dat de o tipă sictirită care a început să mă certe că de ce nu a venit Elena să se dez-înregistreze când a plecat. I-am zis că dacă vrea, o poate suna pe loc să o întrebe personal. A tăcut din gură și mi-a zis că se va face o anchetă. Îmi și imaginam angajații primăriei din Darmstadt sunând la ușa apartamentului de la București.

Cu lucrurile din casă am rezolvat destul de simplu. Mobila am pus-o la vânzare dar nu am avut mare succes cu anunțurile puse la avizierul de la Edeka. Din fericire, însă, colegul găgăuz Nicolai, care se mutase in Darmstadt destul de recent a venit pe la mine și a luat o mare parte din ele și foarte multe flori. Pe una din flori – o plantă agățătoare care crescuse enorm, de am crezut că o să mă mănânce în somn, am reușit să o iau cu mine in România. Adică doar o parte. Îmi sugerase Vecina de la Merck cum să fac și a avut dreptate. Planta a supraviețuit drumului și acum e într-un ghiveci la mine pe balcon. Am numit-o “The Survivor”. Canapeaua de sus a luat-o un coleg spaniol. Iar restul mobilei am scos-o în stradă cu ajutorul lui Radu și Mihai. Au fost luate imediat de niște cetățeni. Majoritatea jucăriilor le-am pus în niște pungi și i le-am dat unei vecine care le-a dus undeva, gen donație. Chestiile de aruncat le-am dus la “Fabrica de gunoi” în câteva rânduri. O chestie interesantă a fost cu espressorul pe care îl primisem cadou de nuntă și care s-a stricat exact pe finalul șederii. He didn’t make it back, exact ca și căsătoria.

Începusem să număr zilele și chiar să măsor câtă apă va mai trece pe râul Main până la plecare și ascultam muzică românească; OCS, Frații Grime, chiar Puya si Inna și Elena Gheorghe erau în heavy-rotation. Ultima seară a fost foarte draguță. Am ieșit cu Radu și Mihai și am facut turul de onoare. Am fost în La Lucha, în Hotz (unde mi-am luat la revedere de la albanezi), în Krone, în Theke și am sfârșit cu o șaorma la turc. La întoarcere am luat un taxi pe care am plătit 15 euro, negociat de la 20.

La muncă mi s-a făcut o mică good-bye party și mi-am luat la revedere de la toți pe care îi știam. Cred ca am primit vreo două-trei German-hug-uri de la niște colege. Nemții nu cred în pupat.

Cel mai dificil a fost cu lucrurile pe care urma să le iau înapoi. Bicicleta, televizorul si încă câteva cutii le-am trimis cu Atlassibul din Frankfurt. Restul le-am băgat în mașină. Nu poți crede câte lucruri ai. Cred că am făcut zeci de drumuri pe scările din apartament până în parcare. La final, în mașină nu mai puteai arunca un ac.

Deci, la 28 februarie 2017, pe la orele prânzului, porneam în lungul drum către București. După o ploaie teribilă prin Germania, care m-a urmărit și prin România, după aproape 2000 de kilometri, o oprire in Austria și una la Sibiu (unde aveam să mai trag o ultimă băută cu Cipi, prietenul lui Lin și al Cristinei), acompaniat doar de muzica diverselor posturi de radio de pe drum și de planta agățătoare pe locul din dreapta, iată-mă ajuns înapoi în București pe 2 martie, la timp pentru a-i face o surpriză lui Alexandru luându-l cu lacrimi în ochi de emoție de la grădi.

Ciuc was back! 2 martie 2017 avea să devină the first day of the rest of my life.





joi, 18 octombrie 2018

Marea depresie, Vecina de la Merck și (prea) multe grade

de Ciuc



Nu intru în detaliile plecării Elenei și lui Alexandru din Darmstadt. Nu am condamnat-o niciodată pentru asta, știu că nu i-a fost ușor acolo. Am sperat să își dorească să revină dar deep inside am știut că luase decizia corectă și că aventura germană se va fi terminat. M-am trezit dintr-o dată mai singur decât am fost vreodată. M-am închis în mine, comunicam rar cu cei de acasă iar acasă devenea din ce în ce mai mult Bucureștiul. Îmi aduc aminte că odată o reclamă de la radio mi-a declanșat o criză de plâns când eram la volan în drum spre muncă. Rezervele strategice de pălincă din congelator au fost atacate. Era stare de urgență. Am făcut câteva excursii în București iar într-una din ele am decis să punem capăt relației. Deși am luat-o mereu ca un personal fail, mi-am dat seama ca nu aș fi putut face nimic ca această aventură să reușească. Și cu puțin efort am reușit să iau părțile bune. La urma urmei, am învățat să fac cașcaval pane, cartofi la cuptor și mămăligă.

În afară de câteva ocazii în care am ieșit cu grupul lărgit, am ars-o cu Radu și Mihai. Aveam câteva cârciumi în care ieșeam la băute. La Lucha, poreclit “La târfă”, după chelnerița care era poloneză și nu puteam să îi zicem “curva” (în pl: kurwa). Zum Hotzenplotz, un local studențesc ținut de niște albanezi simpatici care erau tovarășii noștri și unde lucra o chelnerița georgiană căreia îi ziceam “Originala”, foarte drăguță, dar era mereu supărată. Dacă îți zâmbea, se anunța belșug. Die Theke – un local care nu mi-a plăcut deloc la început, mi se părea că e genul de loc în care trag camionagii și ascultă muzică country, dar pentru că am întâlnit întâmplător o chelneriță româncă ne-am dus acolo de mai multe ori. Apropo, în germană se zice kelnerin la chelneriță. An Sibin, zis “la sibieni”, zis “La Sibiu” sau “An Sibiu”, un pub irlandez care în weekend era  muzică live sau karaoke. Din păcate s-a închis înainte să pot cânta “Dragostea din tei”. Și celebrul Krone, singurul club decent din oraș cu party-urile lui 90s și cu rocky-barul unde se putea fuma.

După ce am rămas singur mergeam destul de des la bere cu Radu și Mihai. Ieșeam în oraș după muncă la celebra “o bere, maxim două”. Care se transformau în minim 5. Mă întorceam pe 4 cărări. Am încetat să merg cu bicla la bere când, într-o seară, am decis că întodeauna mi-am dorit să merg pe strada principală pe linia de tramvai, și nu pe pistă. Ceea ce am și făcut. Îmi aduc aminte că nu era nicio mașină pe stradă, cu atât mai puțin una de poliție, din fericire. Dar nu am fost mândru de mine. De atunci îmi lăsam bicla ori la serviciu (în interior, pentru că pe una mi-au furat-o din față ziua nămiaza mare), ori la Radu. Spre finalul șederii, când toată lumea era semi-depresivă am rărit-o, am avut weekenduri în care nu am ieșit decât să îmi cumpăr chestii. În rest stăteam în casă uitându-mă pe youtube și, believe it or not, așteptând să vină luni să merg la serviciu.

Ieșirile la băute erau extrem de distractive. În mare parte din cazuri eram doar noi trei. Colegii străini nu prea ieșeau. Aveau un grup pe whatsapp și se tot îndemnau să iasă dar se întâmpla rar. Și dacă se întâmpla, plecau devreme. Noi eram de cursă lungă. S-a ajuns în asemenea hal încât ni se aduceau berile de cum intram în bar, după doar un scurt schimb de priviri “Drei grosses?” “Ja”. Odată m-a salutat pe stradă una din chelnerițele bulgăroaice din An Sibin. Ceea ce am considerat mereu ca a fost una din cele mai frumoase validări ale carierei de bețiv. (Asta și odată în Drunken Lords în Vamă când, la al țâșpelea drum la bar, m-a așteptat barmanul cu berea desfăcută. Problema e că încep să văd asta și prin Expirat în zilele noastre .) Într-una din serile memorabile am descoperit o ieșire neutilizată din clubul Krone. Eu intrasem să îi salut pe unii random cărora le promisesem că mă întorc la ei. Și la un momentdat Radu a intrat să mă caute doar să constate că eu ieșisem pe o ieșire necunoscută.

Odată eram la La Lucha cu Mihai și la masa de lângă erau niște fete care vorbeau o limbă foarte ciudată. Când au cerut nota au întrebat-o pe Micuța Cekurai (chelnerița chinezoaică) ce înseamnă La Lucha. Aceasta s-a întors către noi, pentru că nici ea nu știa. Amândoi am răspuns într-un glas că înseamnă “lumină”. Din păcate înseamnă “luptă”, cum aveam să aflu de la Radu a doua zi în drum spre IKEA, dar am fost atât de convingători încât sunt sigur și acum că două fete din Georgia (da, le-am întrebat de unde sunt) ar fi în stare să corecteze dicționarul spaniol-gruzin.

În special la An Sibin era o atmosferă foarte plăcută. Venea multă lume de toate vârstele și se distrau la karaoke. Am cântat și eu de vreo două ori, odată o melodie în germană – Alles aus Liebe a celor de la Die Toten Hosen, una din melodiile preferate a Cristinei din Canada. Eram cam rangă, dar, din fericire m-a ajutat un neamț să nu mă fac complet de cacao. Erau și câțiva oameni pe care îi vedeam de fiecare dată, dintre care îmi aduc aminte de un tip șchiop, căruia îi ziceam, cum altfel decât, Ciungul și un mega dubios care se îmbrăca în negru avea o șapcă cu motive cromate și care cânta numai dubioșenii gen Barbie Girl, Gagnam Style și Dragostea din Tei – Blacky. I-am zis că are un accent românesc foarte bun – dar asta doar ca să-l enervez pe Mihai care mă rugase să nu intru în vorbă cu el. Dubioșii aveau o atracție inexplicabilă pentru mine. Unul, odată mi-a promis că mă duce la petreceri rave și alte căcaturi i-am dat ambele numere de telefon dar nu m-a sunat. Deși am răsuflat ușurat, nu pot să nu mă întreb ce nu i-a plăcut, totuși, la mine. Iar pe unul, odată, l-am făcut să își ceară scuze pentru Hitler . Staff-ul din An Sibin era format din foarte mulți bulgari și bulgăroaice, dintre care una a fost și va rămâne chelnerița mea preferată a tuturor timpurilor (cea care m-a salutat pe stradă). Nu era frumoasă, dar avea acel je ne sais quoi, eram fascinat de ea. O găsisem și pe Facebook la un momentdat. Mai trebuie menționată Dubioasa ( zisă și Teufel Muschi (Pizda Dracu’, n. tr.) ) . Aceasta era chelneriță în An Sibin și de la ea am aflat că lor nu le place să fie chemate cu mâna. M-a certat odată pentru asta. Era foarte dubioasă, avea mereu altă freză, avea un tatuaj pe care scria “Damaged”, urme de tăieturi pe mâini și un maieu cu “Ghost in the Shell”. Legenda spune că odată arăta bine.

Barul de suflet a fost Zum Hotzenplotz, căruia îi ziceam La Hoț sau la albanezi pentru că era ținut, după cum spuneam, de o familie de albanezi simpatici. Prima dată am fost acolo la un concert al unei trupe de coveruri – Dirty Fingers, deși o prietenă a lui Baptiste ne avertizase să nu ne ducem, că albanezii sunt mafioți, că toți de acolo sunt clienți falși și că un prieten de-al ei nu a fost lăsat să plece pentru că nu plătise (DOH!). Oricum, tipa aia era mega ciudată. Dirty Fingers au făcut un show incredibil plin de energie. Au cântat într-un spațiu de patru metri pătrați de te și mirai cum naiba au încăput acolo, au cântat pe mese, pe scaune, au făcut turul barului cântând. I-am văzut și anul următor. La Hotz ne împrietenisem cu albanezii. Aveau un mare respect pentru români, deși erau din Kosovo. Avuseseră la un momentdat două chelnerițe românce care le plăcuseră foarte mult. Aici beam bere Darmstädter (redenumită Braustubl) la halba – 3,5E la 0.5. Și aveau și o băutură specifică Darmstadtului – Laternchen – o combinație de vinuri care te ducea pe pustie. Recordul este deținut în continuare de Mihai cu trei Laternchen și jumătate dintr-a patra. Needless to say că nu a mai fost el după aceea.

Dirty Fingers, Concert Zum Hotzenplotz - Darmstadt, Septembrie 2016


Corroboree era un bar australian unde mergeam să mâncăm burgeri. Era locul mai de chill, pentru o seară nealcoolizată din timpul săptămânii sau o duminică de revenire din mahmureală. Chelneriței de acolo îi ziceam Șoricioaica. Era argint viu, această Brian Habana a echipei de chelneri din Darmstadt, se mișca rapid dar natural de colo-colo, vorbea foarte repede și aducea băuturile în câteva sutimi de secundă. Evident că aflasem cum o cheamă și că îi place să facă surf. Noi credeam că are o roată dintr-aceea cum au hamsterii, iar atunci când nu servește la mese, aleargă în ea.

Orașul părea destul de safe. Nu au fost incidente, deși ele existau. Nu am resimțit criza refugiaților. Eram abonat la pagina de Facebook a unui ziar local și mai aflam de bătăi și alte trăznăi dintr-astea. Cu o mică excepție când, într-o noapte de weekend am fost abordați în plin centru, la plecarea din club – eu și Radu – de doi dubioși care ziceau că sunt din Algeria, parcă, și au reușit cumva să îi subtilizeze telefonul lui Radu. Am alergat după ei și am reușit să îl luăm înapoi și i-am înjurat in franceză cât am putut eu de bine. Când am ajuns acasă am avut un mental breakdown, am plâns și a fost momentul când am realizat că I just wanna get the fuck out of there. Nu am înțeles niciodată de ce nu exista o mașină de Poliție în centru în nopțile de weekend.

Una din activitățile mele preferate era să merg cu Alexandru până la calea ferată și să ne uităm la trenuri. Ne coordonam cu regionalul și ne zgâiam la el și la barierele care se închideau si se deschideau. Sau mergeam cu el, pus în scăunelul de bicicleta, prin pădure. Maxim am parcurs cu el în spate 50 de kilometri până în Aschaffenburg, cel mai apropiat oraș mare din Bavaria, landul vecin. Ne-am întors cu regionalul, eram cam epuizat.

De plimbările până la aeroport, cu mașina sau bicicleta îmi aduc aminte cu mare plăcere. Stăteam lângă gardul aeroportului si nu ne gonea nimeni de acolo,ca la Otopeni și ne uitam cum decolează și aterizează avioanele. Odată, pe o furtună teribilă am văzut un avion ieșind din norii aflați foarte jos și făcând un “go around”. Foarte spectaculos. Aeroportul s-a închis atunci pe toată perioada furtunii iar noi ne-am retras la adăpost, existând pericolul fulgerelor.

Pe fondul depresiei provocate de singurătate am făcut un mic crush pentru vecina de dedesubt, Vecina de la Merck, care avea și o poreclă pe care i-o puseseră băieții, dar, pentru că eu nu am fost niciodată de acord cu ea, nu o amintesc aici. O nemțoaică puțin mai atipică, nu avea formă de Panzer, era drăguță, simpatică și foarte deschisă și sociabilă. O chema Anika, unul din cele mai frumoase nume de fată pe care îl știu. Nu s-a concretizat în nimic, din păcate, in afară de câteva întâlniri “ca amici” (traducerea aproximativa a termenului “friendshipwise” pe care l-a scornit chiar ea). Știam când se culcă, când se trezește – nu e vina mea că atunci când deschidea sau închidea obloanele se auzea în tot cartierul. Dacă ar fi știut ce filme am în cap cu ea, ori ar fi cerut cetățenia română – și pe mine în căsătorie -, ori un restraining order care s-ar fi soldat cu deportarea mea in gulag. Ne tot întâlneam pe hol și stăteam la palavre, chiar și câte o oră. Până când, la un momentdat a zis ea că poate ar fi mai bine să ieșim in oraș. A avut grijă să nu pară nimic romantic, dar mintea mea deja era luată razna. Prima dată m-a dus la un restaurant indian și apoi eu la La Lucha. Am aflat ce făcea la Merck și că își luase o jumătate de an sabatic – 4 luni de concediu si două de overtime – o practică obisnuită la nemți, în care a colindat prin lume. A doua oară s-a invitat la mine – deci da – i-am dat să bea și palincă și nimic. Looking back, cred că am avut șansa mea, deși știu sigur că era combinată. Adică mi-a zis când am “asked her out for a date”, și apoi l-am întâlnit și pe Fritz al ei. Sau Jans, sau whatever. Apoi am ieșit la localul croat din cartierul vecin. A fost funny că – probabil ne stătea bine împreună – patronul (care și servea) a simțit acel vibe (aveam eu pentru amândoi) si ne-a pus la o masă retrasă și ne-a aprins lumânarea. La sfârșit când am cerut nota, s-a uitat spre noi, mai mult spre mine și a întrebat “Zusammen?” (“împreună” n.tr)., fiind sigur că răspunsul va fi da. În Germania e o obișnuință să se întrebe asta, poți cere nota separată pentru toți mesenii. Chelnerul va sta cu tine și îți va calcula cât ai de plată. Dar dacă e date plătește băiatul – deși am înțeles că e o regulă mai puțin comună la ei și că plata “nemțește” e normalitate (apropo, in engleză se zice “to go Dutch” la “a plăti nemțește”). Ei bine, ea a sărit repede să ne facă nota separat (“getrennt”). Săracul, a făcut o față… și și-a cerut scuze. Eu m-am uitat la el cu privirea “ce să fac, boss, nu vrea fata să stea, eu am încercat”. Și ultima ieșire, la pizza din cartier fix înaintea plecării. Mi s-a părut de mult bun simț că a ieșit cu mine de good-bye. Per total o super fată. I-am dat un magnet cu România și câteva flori din apartament.

Am avut și câteva tentative cu Tinderul dar discuțiile (interviurile) se încheiau după ce răspundeam la întrebarea “de unde ești”. Una singură a fost mai atipică, cu o tipă pe care o stiam de la muncă de la ieșirile la țigară și care, la un moment dat a afișat un oarecare interes pentru yours truly: la venire și la plecare se uita fix în ochii mei și mă saluta cu hallo și ciao. Chestie observată mai întâi de Radu, spre rușinea mea. Lucra la o firmă din aceeași clădire, era destul de drăguță, nu tocmai subțirică la mijloc, dar ok, cu părul blond și cârlionțat și ochii mari si albaștri. Îi ziceam Vicedelfinașul (sau VCD pe scurt). Mai demult, din aceeași firmă, ieșea la țigară, singură sau înconjurată de masculi feroce, o tipă super mișto cu tatuaj cu un delfin pe gleznă. Era poloneză cum aveam să aflăm după o mică stalkereală și a fost poreclită instant Delfinașul. La un momentdat a plecat și a venit tipa de mai sus (Stefanie) – și de aici – Vicedelfinașul. Pe lângă urechile cui o înota azi delfinașul? (Apropo: cum știi că te place o femeie? Atunci când gleznele ei sunt lângă urechile tale. ) Aveam să ma găsesc cu ea pe cunoscuta aplicație de socializare (citește de hook-up). Adică ne-am dat amândoi like (swipe right, pentru cunoscători). După câteva discuții foarte ok, în care ne făceam planuri de ieșit in oraș, am aflat că îl cunoștea pe patronul de la An Sibin – barul irlandez cu karaoke și că pot sări peste rând la cântat melodii. Apoi a aflat unde este acasă pentru mine (deși ne auzise de zeci de ori vorbind în română la țigară – nemții nu pot recunoaște limba română). Pur și simplu a dispărut, inclusiv și-a schimbat locul de fumat. Aveam să o mai văd de două ori în două luni. După ce am plecat mi-au zis băieții că rămăsese însărcinată. Nu am avut nimic de-a face cu asta, probabil vor mai trece ani buni până când Google va scoate un Tinder prin care să poți face copii. Well, măcar am încercat și cred că am fost cel mai aproape dintre noi trei să scorez cu o nemțoaică. Debatable, însă eu o țin pe a mea. Dar… e greu să fii român în Darmstadt.






Die Theke

Rugby GER-ROM, Offenbach am Main


miercuri, 17 octombrie 2018

Cum mi-am petrecut vacanța – compunere

de Ciuc 



Darmstadtul are o poziție foarte bună. Este aproape de Freiburg și de granița cu Franța. Berlinul sau Münchenul sunt la 5 ore de mers cu trenul. Trenurile circulă, în general, bine. Atunci când nu au întârzieri. Mari. Sunt, cum am spune noi, civilizate, iar ICE-ul, trenul de mare viteză, este “one fine piece of machinery”. Freiburg este in Pădurea neagră, o zonă deosebit de frumoasă, excelentă pentru o vacanță liniștită sau activă. Am vizitat izvorul Dunării care este foarte frumos. Dunărea are două izvoare, iar cercetătorii britanici încă nu s-au decis care e cel adevărat. În zona respectivă mai e lacul Titisee, unde poți face baie sau poți să te dai cu barca cu motor. Baselul este la o aruncătură de băț. Asta dacă te enervează banii. N-am fost in Basel și îmi pare rău. Și Freiburg este un oraș decent, studențesc, cu multe baruri, restaurante, merită pus pe lista “de vizitat”.

Este și foarte aproape de Frankfurt dacă vrei să vezi zgârie nori sau să vizitezi districtul roșu. Altceva nu ai ce face acolo, poate doar să te plimbi de-a lungul râului Main. Eu m-am dus odată în districtul roșu, ziua-nămiaza mare, pentru că eram foarte curios. N-am văzut celebrele ace de seringă aruncate pe jos și nici curve în vitrină, dar erau extrem de mulți dubioși care păreau drogați și homeleși. Și pisoare publice in stradă. Nu m-aș aventura noaptea pe acolo, deși cred că e safe, toleranța autorităților are niște limite. În Frankfurt am nimerit întâmplător când au venit niște prieteni care locuiesc in Berlin (salut, Florin și Călina!) la un restaurant unde se servește cel mai bun brunch din lume.

Din Darmstadt am mai fost în vacanță în Franța și Austria. În Franța în Alsacia, o zonă deosebit de frumoasă. Mai exact am fost în parcul natural Ballons Des Vosges și de vreo doua ori în vizită la un prieten. În Ballons des Vosges am stat la o pensiune-hotel într-o zonă magnifică. Proprietara era foarte drăguță și mi-o evoca pe mătușa mea care locuiește tot în Franța, în Tours, pe Valea Loirei. În împrejurimile pensiunii sunt multe locuri în care te poți plimba. Și multe alte lucruri de făcut, să mănânci la o fermă, sau să vizitezi un castel.

Pe Călin (Lin), fratele Cristinei din Canada, nu-l mai văzusem de vreo 10 ani. M-a așteptat în Freiburg unde am ajuns cu trenul și m-a dus într-un bar unde se fumează și se beau cocteiluri. Fancy stuff. Nu mai știu cum se chema. Călin stătea împreună cu familia într-o casă de la marginea unui sat uitat de lume numit Sainte-Croix-en-Plaine. Numele satelor franțuzești sună așa de romantic… Numai în zona aia aveai, pe lângă ăsta, Sainte-Marie-aux-Mines, Sainte-Margueritte, Saint-Dié-des-Vosges… În cazul de față, satul avea și un nume în germană – Heilig-Kreuz (crucea sfântă, n. tr.) ca să mai potolească din avântul romantic. Orașele cele mai mari apropiate sunt Colmar și Strasbourg. Am fost câte puțin în fiecare. Colmar e un oraș frumos dar foarte turistic. Merită vizitat dar nu mi-aș face vacanța acolo, mai ales când în zonă ai atâtea locuri mai aproape de natură. Dar trebuie să te duci să mănânci o tarte-flambée, specialitate alsaciană (care în partea dreaptă a Rinului se cheamă Flammkuchen). La Strasbourg am fost puțin, am căscat gura la soldații cu arme de asalt care îmânzeau gara centrală și am băut o bere. Din fericire în Alsacia, pe lânga mizeriile 1864 (care se găsește mai nou și în Control, pentru hipsterime) si Kronenbourg au și câteva pilsuri decente.

Casa lui Călin era destul de mare, dar nu foarte practică. Fusese a unui brutar care la parter avea spațiul unde lucra. Acum camera de jos era transformată în bucătarie de vară, iar familia locuia sus. Pe mine m-au cazat în “camera mamelor” – camera unde stăteau mamele celor doi când veneau în vizită. Avea un vibe foarte interesant camera aia. Nu îmi aduc aminte de vreun loc în care să fi dormit mai bine. Simona mi-a spus că așa zice toată lumea care stă acolo. Ei doreau să se mute și odată când eram acolo am vizitat o casă într-unul din orașele din apropiere, nu mai știu exact în care. Casa aia era imensă. Avea mii de camere o curte mare și piscină. Proprietarii – genul acela de francezi burghezi – voiau pe ea 500.000 de Euro. O jumătate de milion. Mai lăsau și din mobilă pentru câțiva cenți în plus. Lin nu s-a mutat acolo deși se vedea că i-ar fi plăcut :) Și eu mă vedeam venind în vizită la el în casa de juma’ de milion.

În Austria am fost în Tirol unde da, ne-am dat cu tiroliana. Era o tiroliană mică, de copii într-unul din locurile de joacă de pe acolo. Zona este foarte frumoasă, practic este vorba de zona în care este Ischgl. Noi am fost toamna, nu era zăpadă si, din păcate, multe din instalațiile de transport pe cablu erau închise, fiind extra-sezon. Dar tot am urcat puțin pe munte și ne-am plimbat pe acolo.

Cu trenul sau bicla am mai vizitat Heidelberg, Nuremberg, Dieburg, Aschaffenburg, Wiesbaden (capitala landului Hesse), Messel și alte câteva orașe care nu spun nimic unui om obișnuit. Erau orașe tipic nemțești, ei nu cred că mai au noțiunea de sat. În Messel, orașul de lângă, mergeam deseori cu Alexandru la “domnul cu înghețată”, un italian care vindea înghețată și avea un clopoțel cu care îl chemai dacă nu era la tejghea – Alexandru era fascinat de acest clopoțel și îl folosea de câte ori avea ocazia. Cu băieții am mai fost la Europapark (unul din cele mai mari parcuri de distracții din Europa), la Berlin și la Stutgart în două city-break-uri minunate. Berlinul rămâne orașul meu preferat al tuturor timpurilor, iar Stutgartul cel mai poluat oraș din Germania. Dar a fost fun am fost la un pub irlandez unde era muzică live. Și bere bună, dubioși și dubioase :)


marți, 16 octombrie 2018

… Darmstadt, Hesse, Deutschland

de Ciuc



În Darmstadt, ca de altfel, în toată Germania nu găsești magazine deschise duminica, cu mici excepții, cele din gări sau aeroporturi. Magazinul de cartier (Edeka) era deschis in timpul săptămânii până la 9 iar sâmbăta până la 8. Sâmbătă îmi făceam cumpărăturile pentru mâncarea de weekend și ce mai era nevoie. Dacă duminica te prindea in offside, singura posibilitate era să dai o fugă la Rewe-ul din gară. Unde aveai să constați că au fost foarte mulți prinși în offside. Literalmente am prins odată o coadă care șerpuia printre raioane prin tot magazinul.

Pistele de bicicletă și, în general, regulile de circulație, inclusiv limitele de 30 de km/h din zonele rezidențiale erau respectate. Pe strada principală din Arheilgen era o limită de 40 de km/h pentru reducerea zgomotului. Oamenii, de obicei, nu traversează pe roșu, dar soferii forțează galbenul cât pot. Despre statul la semafor ca pieton pot spune că era exagerat. Unde stăteam era o intersecție in T. Erau semafoare în toate colțurile care aveau numai roșu și galben pentru mașini și roșu și verde pentru pietoni. Cele pentru mașini erau toate stinse, iar pietonii aveau roșu în toate direcțiile. Dacă se apropia vreun autobuz, care avea un semafor special care îi permitea trecerea, toate semafoarele treceau pe roșu, mașinile se opreau și acesta trecea. Nu am înțeles ce se întâmpla dacă se apropia un autobuz și în fața lui era o mașină care ar fi fost surprinsă de culoarea roșie. Practic, mașina nu ar fi putut trece, dar nici autobuzul, neputând depăși (intersecția era mică). Cred că, în situația asta toată viața din Arheilgen s-ar fi oprit…The Day Arheilgen Stood Still… Dacă venea un pieton apăsa pe buton și toate semafoarele treceau pe culoarea roșie, iar cele pentru pietoni, pe verde. Atunci puteai să treci. Mi se părea ciudat să văd cum stăteau oamenii la intersecție la orice oră din zi și din noapte apăsând pe buton și așteptând verdele în condițiile în care nu se vedea nicio mașină – și aveai vizibilitate foarte bună în orice direcție. Eu cu asta nu m-am obișnuit. Creierul meu balcanic nu putea să îmi miște mâna spre butonul ăla.

Se poate bea alcool pe stradă și poți bea un pahar de vin (sau două beri) și conduce. Dar mai bine, ca să ajungi dintr-un loc într-altul îți poți face traseul folosind una din cele câteva aplicații pentru transportul în comun (recomand Offi stations). Care respectă un orar. Nu întotdeauna, de aceea e cu atât mai frustrant atunci când pierzi o legătură. Aveai tramvai până la 1 și 14 în timpul săptămânii, 2 și 14, în weekend, iar dacă îl ratai trebuia să iei taxiul pentru că în Germania nu există Uber. Taxiurile sunt mașini de lux (Mercedes în marea majoritate) cu scaune de piele și au tarif fix dar scump. 2 Euro pornirea, 2 Euro/km. Cam 13 Euro mă costa acea “hai încă o” bere. Plus 3,50 – 4 berea în sine. Care era extraordinară. Darmstadtul avea 3 sau chiar mai multe fabrici locale de bere toate cu bere excelentă. Plus berea din orașul vecin, Pfungstadt. Care se găsește și la noi la 100 de beri.

În Darmstadt nu există street view pentru că Germania are reguli stricte de privacy pe care unele jurisdicții au ales să le pună în aplicare. Nemții respectă intimitatea dar nu au nicio problemă în a face nudism în locuri mai mult sau mai puțin amenajate. Cum era lacul Grube Prinz von Hessen – sau Fresh Prince from Belair, pe scurt. Am fost și eu să fac baie de câteva ori acolo. Pentru un prieten, firește. Mă duceam după muncă cu bicla sau cu mașina sau chiar in weekend. Apropo, am prins una din cele mai călduroase veri din ultimii 15 ani – cea din 2015. În casă, la mansardă nu se putea sta și am crezut că frigiderul își va da obștescul sfârșit. Iar Germania nu crede în aer condiționat. Alftel, mai aveam un ștrand foarte aproape de casă unde am fost de câteva ori. Fără nudiști.

Se merge mult cu bicicleta pe străzi, prin parcuri, prin păduri. Pe lângă zona în care stăteam erau zeci, poate sute de kilometri de piste amenajate si marcate prin pădurile din apropiere. Se merge mult cu caii și pe jos. Nemții iau în serios timpul lor liber și îl petrec cât mai mult outdoors. În general fac mult sport și, și la ei, alergatul este o chestie. La muncă erau foarte mulți care veneau cu bicicleta. Și eu făceam la fel. Deși de multe ori trișam și puneam bicla in tramvai dimineața. Pentru că puteam. Spre final mă lenevisem și mergeam mai mult cu mașina. Traficul era foarte lejer. Cum spuneam eu, te enervai dacă stăteai de trei ori la un semafor.

Există multe parcuri cu zone de joacă pentru copii, în general copiii sunt foarte respectați. Dar la ora opt nu mai vezi unul pe stradă. În principiu, când ieșeam seara la plimbare observam că pe la opt se trag obloanele. Îmi pare că sunt ținuți din scurt, poate de aceea atunci când se duc la facultate și pleacă de acasă, când se duc în baruri, fac ca niște animale. Se îmbată repede și efectiv urlă. Dar sunt destul de prietenoși.

Nu de puține ori am văzut grupuri de copii de grădiniță luând tramvaiul însoțiți de educatori. Odată am văzut un grup de copii, pe la 6-7 ani, luând cursuri de mers cu bicicleta însoțiți de o polițistă și încă un adult care incheia coloana astfel formată.
Spre finalul șederii am descoperit un extraordinar parc de distracții pentru copii, cam la o oră de mers cu mașina. Categoric poți face mult mai multe activități în familie. Și mult mai ușor.

Chiriile sunt destul de mari in Darmstadt. Sunt câțiva mari angajatori care au ridicat prețul locuințelor. Agenția Spațială Europeană (cu salba de firme din industria aerospațială cu care au contracte), Eumetsat, sediul Telekom pe Süd Hessen, Merck (compania de chimicale și farmaceutice) și încă câțiva. Practic erau oameni care stăteau în Frankfurt și lucrau în Darmstadt. Interesant este ca am făcut o comparație între prețul pe metru pătrat al chiriei locuinței în care stăteam si prețul chiriei unui apartament dintr-un bloc de vizavi de cel în care stau și erau apropiate. Diferența este că aici nu sunt la doi kilometri de pădure și nu miroase a munte după ploaie. Utilitățile sunt scumpe iar sistemul de plată e diferit. Pe baza consumului din anul precedent se face o estimare și se plătește lunar. La sfârșitul anului proprietarul îți face o regularizare și îți poate restitui bani sau deduce din chiria anului viitor. Sau, evident prețul utilităților poate crește, cum ni s-a întâmplat nouă. Noi cosumam multă apă, deși, aici am învățat să închid apa când mă spăl pe dinți. Există reguli stricte după care proprietarii pot majora chiriile și chiriașii sunt destul de bine protejați de lege. Există si abuzuri, cunosc un caz in care un prieten nu și-a recuperat nici după 8 luni garanția, deși ea poată fi ținută maxim 3. Garanția tipică este de trei luni Kaltmiete (chiria la rece, adică excluzând utilitățile). Eu nu am avut probleme, am dat peste un proprietar de bună credință, ceea ce aș numi, un neamț adevărat. Contractele de închiriere pot fi stufoase, am văzut unul în care se specifică că pe timpul iernii ești obligat sa menții în casă minim 20 de grade. Ceea ce e corect, pentru că altfel, ceilalți colocatari vor fi obligați să pună centrala să duduie întocmai ca economia României din timpul domniei lui Tăriceanu. La mine nu a fost cazul, era un contract standard, notați indecșii și cam atât. La plecare, proprietarul și-a notat conștiincios indecșii și că lipsea o cheie de la una din camere.
Contractul de electricitate s-a făcut transparent. Nu am făcut nimic nici la venire, nici la plecare. Instalarea internetului (scump și prost) a durat mult, timp în care am folosit o cartelă pentru internet. De altfel, când am făcut contractul pentru net, omul de la O2 s-a bucurat foarte tare că în zona în care stau îmi poate oferi “netul ăla bun” de 50Mbps.

Grădinița a fost cea mai mare problemă pe care am întâmpinat-o în Germania. Sunt puține grădinițe și sistemul de înscriere e cam tâmpit. Trebuie să te duci la o instituție de stat unde trebuie să te înțelegi cu o doamnă (doamna Piper) care nu știe engleză (literalmente scrie pe google translate si scoate la imprimantă traducerea!!!). Îți alegi trei grădinițe și ești pus pe o listă de așteptare. Și aștepți. Noi am depus cererea in iulie 2015 și in ianuarie 2016 am primit o scrisoare ca se va elibera un loc în octombrie. Evident atunci deja Alexandru se întorsese in țară.









luni, 15 octombrie 2018

Messellerstrasse 63, 64291…

de Ciuc



Darmstadtul este un oraș mediu spre mic ca dimensiuni si populație cu aproximativ 160.000 de locuitori, dar regiunea din care face parte este a treia din Germania după GDP per capita, după Hamburg și Bavaria Superioară, unde se află orașul München. Sincer, habar nu am avut asta până la scrierea acestui articol. Dacă aș fi știut, probabil ar fi fost una din informațiile pe care le-aș fi servit fetelor la first date (alături de faptul că am lucrat in space industry), probabil punctând decisiv. Are câteva obiective turistice, vreo trei, dintre care nu am vizitat niciunul în aproape doi ani. În Darmstadt e una din cele mai bune universități tehnice din Germania. Are câteva cartiere, eu stăteam la unul mărginaș de unde vedeam porumbul, dar și pădurea, numit Arheilgen. Arheilgenul era un fel de Vatra Luminoasă on steroids. Nu erau decât case cu maxim trei nivele. De la mansardă vedeam până la aeroport (vreo 25 de km). Aici, în București văd munții, printr-o “spărtură” printre blocurile gri sau colorate (noroc cu vecinele mai dezinhibate ca să nu fiu așa de supărat). Nu știu câți locuitori are Arheilgen, dar are propriul ziar Arheilger Post, propria linie de autobuz, cu 3 autobuze conduse de un chinez și doi ruși (suspectez ca soferul chinez era de fapt tot rus), propriul târg de Crăciun și, în general, propria viață. Eu am iubit Arheilgenul, deși am fost tot timpul ținta miștourilor colegilor mei, cu excepția lui Baptiste, care a declarat că “el ar sta acolo”. Nu eram foarte sigur dacă voiam să mă consider în Darmstadt sau să manifestez pentru autonomie. În treacăt fie spus că, deși era un loc safe, cât timp am stat eu acolo, au avut loc două jafuri armate, unul la benzinărie și unul la Edeka.

Locuința în care stăteam (pe Messelerstrasse – adică strada care ducea spre orașul vecin Messel) era un fel de vilă cu opt apartamente care aparținea în majoritate unui transnistrean. Și Vecina de la Merck era proprietară, dar despre ea într-un episod viitor. Ceea ce mi s-a părut interesant e că nu angajaseră vreo firmă care să se ocupe de administrarea imobilului, ci se autogospodăreau – adică fiecare apartament era responsabil de făcutul curățeniei în imobil și scosul tomberoanelor în stradă odată la ceva timp, după un program bine stabilit și afișat la avizier. Pe mine mă apăsa sarcina scosului tomberoanelor; în săptămana când eram de serviciu eram stresat să nu cumva să uit să le scot și să fac țara de râs. Nu puteam să nu îmi imaginez privirile dojenitoare ale vecinilor și stigma care mi s-ar fi atașat pentru tot restul vieții (Era un băiat super ok, liniștit, dădea mereu săru’mâna, maică, dar odată a uitat să ducă gunoiul, român, deh.) Tomberoanele trebuiau spălate, iar prima dată am fost foarte conștiincios și l-am spălat cu furtunul. Apoi pur și simplu turnam în el o sticlă de apă de doi litri și vărsam apoi la canal, așa cum făceau toți.

Nemții pun mare preț pe reciclarea gunoiului,iar regulile depind de land. În general se colectează cartoane, plastic-metal, si gunoi bio. Cu gunoiul bio era un circ. El este folosit pentru crearea de compost în “fabrici” speciale (Kompostanlage). “Fabrica de gunoi” îi spuneam noi celei care era în apropiere și care raspândea un miros plăcut în zilele în care bătea vântul din direcția ei. Ei, în recipientul bio trebuiau aruncate resturi de legume, fructe, pământ de flori și alte resturi de mâncare, dar nu chiar orice fel de mâncare. Nu carne, nu mâncare gătită. Si în niciun caz in pungi de plastic – regula destul de puțin respectată. Existau niște pungi speciale, de hârtie. Eu la un moment dat am renunțat să mai colectez gunoi bio. Era prea mare bătaie de cap, în plus, resturile zăceau în bucătărie până mă decideam să le arunc.

La începutul anului am primit de la EAD (Rasub-ul lor) o broșură cu privire la gunoaie. Destul de stufoasă. Eu am studiat-o conștiincios și am aflat că, de exemplu, cartoanele trebuie să fie curate. Cutiile de pizza nu au ce căuta acolo. Deși un vecin, neamț, a scos odată cutiile de pizza din coșul de gunoi normal in care – în mod corect – le aruncasem și le a pus pe capacul celui de cartoane. Passive agressive, I has it. Nici acum nu îmi e limpede dacă ambalajele de plastic trebuiau spălate, cert e că nimeni nu făcea asta, iar cosurile galbene erau luate doar o dată pe lună, vara “o mireasmă dulce răspândind” în timpul ăsta. Sticlele nereturnabile le aruncam in recipientele speciale care sălășluiau în capătul străzii. Aveam grijă să le sortez pe culori: sticlă verde, sticlă albă (transparenta) și maro. Capacele nu le scoteam, deși ar fi trebuit, dar remarcasem că nu prea făceau asta nici ei. Și doar nu era să fiu eu mai neamț ca Angela Merkel. Cartoanele mari le duceam cu mașina la fabrica de gunoi. Nu aveai voie sa le lași pur și simplu în stradă, gunoierii nu le luau, puteai primi chiar amendă. Sau măcar o scrisoare pasiv-agresivă de la Hausmeister.

Apartamentul era destul de mare, vreo 90mp și era duplex. Jos avea dormitorul, baia și un open-space bucătărie-hol-sufragerie. Avea o scară interioară în spirală care ducea intr-o cameră sus unde țineam o canapea, calculatorul si televizorul care mai mult a zăcut închis. Aveam și o boxă ântru depozitarea chestiilor mai mari și unde îmi țineam bicla. Avea și un mic balcon unde fumam. Atunci când nu ploua, că nu era acoperit. Era destul de liniște cu excepția avioanelor: casa era fix sub culoarul de zbor al celor care decolau de pe pista 18 (citește unu-opt) a aeroportului din Frankfurt si făceau stânga către est. Și erau multe până la 11 noaptea. Aeroporturile din Germania nu operează zboruri între orele 23 si 5,din motive de zgomot.

Am descoperit ce frumos e să ai geamuri mari prin care să intre lumină naturală, apartamentul de la București fiind foarte întunecat. Cumpărasem foarte multe plante și creasem ceea ce se numea “Ciuc’s Tropical Forrest”. La final i-am dat florile colegului găgăuz, Nicolai și, câteva, Vecinei de la Merck (nu puteam să ratez ocazia de a-i oferi niște flori; Vecinei, nu lui Nicolai). Cum nimic nu e perfect, la un momentdat au fost probleme cu țevile și/sau canalizarea. În baie era un miros groaznic și am stat fără apă caldă cam o săptămână. Țevile de scurgere erau prost puse, aveau o parte de traseu aproape orizontal.

Vecinii erau ok. Ne salutam tot timpul, câteodată chiar stăteam la palavre. În special cu Vecina de la Merck și cu doamna de la carne,care lucra la carmangeria din Edeka. Cu domnul Beck, transnistreanul, am și tras o băută pe cinste. Adusese odată doi muncitori basarabeni pe care îi găzduia într-unul din apartamentele din vilă și care îi construiau casa fiicei lui. Aceștia tot trăgeau de noi să trecem pe la ei și în ultima seară a lor nu am mai putut refuza. Era nostim, noi vorbeam cu basarabenii în română, ei cu dl. Beck în rusă, eu cu dl. Beck într-o germană aproximativă. A doua zi m-am trezit acasă cu hainele aruncate care încotro fără nicio amintire despre cum am plecat de acolo, dacă am salutat sau nu, cum am traversat parcarea dintre cele două corpuri de clădire și cum am urcat scările spre apartament. Dracu’ m-a pus să beau cu ăștia, dar a fost foarte fun. După ce au plecat muncitorii în apartament a venit un cuplu de nemți. Aceștia nu prea respectau regulile de reciclare.










duminică, 14 octombrie 2018

Patricia Highsmith - Talentatul domn Ripley




Țara autorului : Statele Unite ale Americii

Titlul original : The Talented Mr. Ripley

Anul publicării  : 1955

Ediția în limba română : Editura Paladin

Număr de pagini : 339

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5






The Talented Mr. Ripley. Am văzut filmul la sfârșitul anilor '90, dar mare lucru nu-mi mai aminteam, așa că am zis să citesc cartea. Tom Ripley este un om care are cam 25 de ani și face tot felul de escrocherii în New York. Nu prea a avut zile fericite până acum, nu este foarte stabil psihic, nici prea mulți bani nu are. Printr-un mare noroc ajunge să plece în Italia, trimis de tatăl unui prieten de-al sau, care își dorește să-i convingă fiul să se repatrieze. Fie cartea nu spune, fie eu nu am fost atent, dar n-am înțeles de unde îl cunoaște Ripley pe acest tânăr bogătaș, numit Dickie Greenleaf (cum putem traduce acest nume? Puțică Frunză Verde?). Tom ajunge în Italia și ia contact cu viața burgheză a lui Dickie, care are o vilă într-o stațiune pe litoral, bea Martiniuri, stă la plajă, face tot ce-și dorește, ba chiar are alături o tânăra frumoasă pe care se pare că nu o iubește. Sentimentele lui Ripley sunt contradictorii, nici nu știe dacă îl iubește și apreciază pe burghez, ori poate îl urăște prin prisma bogăției și a traiului lipsit de griji (așadar, un pic comunism în cartea asta), dar găsește un moment și-l ucide, iar apoi îi fură identitatea, urmând o întreagă fugă prin Italia și un joc de-a șoarecele și pisica cu poliția. Sigur, în zilele noastre când tehnologia domină întreaga planetă acestă poveste nu ar fi deloc credibilă, dar pentru anii '50 este cât se poate de viabilă. Nu este un roman polițist, așa cum ne-am aștepta văzând coperta editurii, unde apare colecția "CRIME", ci mai degrabă înclin să le dau dreptate celor care au realizat compendiul "1001 de carți de citit într-o viață", care spun despre prezenta carte că este una dintre cele mai mari creații de tip pulp fiction. Din punctul meu de vedere un roman bun, însă departe de a fi încântător. Foarte bine conturat personajul principal, cu toate trăirile lui bolnave. Am terminat cartea pe o bancă a spitalului de copii Grigore Alexandrescu, așteptându-mi fiul să iasă de la consult (o banală răceală de toamnă). Seria Ripley are și continuări, dar nu cred că am de gând să le citesc.

vineri, 12 octombrie 2018

Rock unguresc

Rock unguresc de calitate. Urmăresc serialul "Aranyelet" pe HBO. Peste multe seriale americane. Cu oameni și întâmplări mai aproape de realitatea noastră. În episodul 4 din sezonul 1 am dat peste următoarea melodie:

Lady Macbeth-Örökre eltűnök


 O traducere relativă a verusrilor:

Mi-am trăit viața, e adevărat.
Acum mai am puțin și plec.
Nu mai am putere
Să fug și să mă ascund de timp.
Aceștia sunt ultimii mei pași.
Lăsați-mă să mor.
Speranțe nu mai am
Lacrimile îmi curg șiroaie.
Minți când spui că vei aștepta
Timpul e pe cale să se termine...


Dacă vreun vorbitor de maghiară citește pe aici, poate ne ajută cu o traducere exactă.
Cum vi se pare piesa?

miercuri, 3 octombrie 2018

La muncă, nu la întins mâna

de Ciuc



In Germania m-am dus ca expat. Eram angajat la o firmă româneasca si detașat acolo. Firma îmi plătea chiria,o diurnă si salariul. Dacă adunam cele 3 sume, îmi ieșea un salariu mai bun ca cel al nemților. Foarte greu de explicat acest lucru colegilor străini care o țineau langa că suntem prost plătiți.

Proiectul era din domeniul aerospațial pentru un concern format din European Space Agency și câțiva privați. Am avut surpriza să găsesc un mediu de lucru destul de prost organizat, mă refer strict la proiect. Nemții țin foarte mult la proceduri și procese și le e foarte greu să schimbe ceva, chiar și atunci când lucrurile nu merg. Aveam să descopăr asta și mai târziu.

De la firma din România mai aveam încă doi colegi, niște băieți extraordinari cu care am rămas prieteni pe viață. Pot spune că dacă nu erau ei nu rezistam în perioada în care am rămas singur. Dacă citesc asta, le mulțumesc pe această cale. (Ich danke ihnen, meine liebe Schatzis!)

În birou vorbeam tare în română, înjuram ca la ușa cortului și aveam porecle pentru toți ceilalți colegi ca să putem vorbi despre ei in voie. Ovidiu, Greuceanu, Prâslea, Tărtăcuță, Ursache, Leana, Făt-Frumos, Laba (I kid you not!), Râmaru, Ratonița, Fustița, Ancuța, Tata Ștrumf și bineînțeles celebra Dănuța (fata din Armenia – armeanca – Dan Armeanca – Dana Rmeanca – Dănuța), erau doar câteva dintre ele. Italienii aveau și ei porecle, dar nu și pentru noi, pentru ca știau că îi înțelegem. Tărtăcuță era Bilo-balo, Ramaru – Capucio (glugă, pentru că venea mereu în hanorac) iar Ursache – well, nu mai știu cum era Ursache; Il Vecchio (pentru că era bătrân, dar mai era una). Italienii erau cel puțin la fel de gălăgioși ca noi. Când mergeam la țigară, eram de cele mai multe ori noi trei și ne hăhăiam de numa numa. Am avut de mai multe ori impresia ca ceilalți colegi erau invidioși pe noi. Mulți nu cred că își puteau imagina cum niște oameni se pot distra atât de bine la muncă. Sau atât de bine în general.

La proiect era un mediu de lucru foarte stresant, era presiune foarte mare pusă de client, termenele, deși stricte, erau nerespectate – din motive obiective, de altfel. Presiunea era transmisă la fiecare membru al echipei pentru că, nu-i așa, oamenii lucrează cel mai bine cu sabia deasupra capului. Produsul era deosebit de complex și nu am înțeles niciodată de ce nu s-a refăcut planificarea din timp, de la primul semnal că ceva nu e în regulă. Compania la care eram detașat era prime pe proiect (adică avea contact direct cu clientul căruia îi livra produsul format din integrarea componentelor livrate de ceilalți contractori). Produsul avea vreo 50 de componente la care lucrau vreo 15 companii din Europa. Era foarte multă “politică” la mijloc. Normal când sunt mulți bani în joc. Am încercat să îmi fac treaba cât am putut de bine deși mi-a fost destul de greu, postul pe care eram era mai mult pe devops decât pe programare. Îl acceptasem doar pentru ocazia de a merge în Germania. Mi-a prins bine, însă, experienta, m-a ajutat să fiu mai riguros și partea de devops poate fi interesantă (și am aplicat-o mai târziu). Și când s-o lansa vreun satelit cu EGSCC-ul o să mă bucur că am pus 0,0000000000000001% din umărul meu la succesul lui. Radu și Mihai probabil vor da interviuri la România, te iubesc sau la Mari români. La plecare mi-au făcut o mică goodbye-party care m-a bucurat foarte mult.

Altfel, in companie lucrurile erau ok-ish. Colegii se purtau foarte normal cu noi și păreau că au un mare respect pentru românii din industria IT. În firmă era un mediu internațional, se vorbea foarte mult in engleză, inclusiv comunicările oficiale se făceau în engleză. De la un coleg scoțian m-am învățat cu accentul lor nostim și, după ce câteva zile nu înțelegeam nimic din ce spune, aveam să ajung să pot privi Trainspotting fără subtitrare. Mi s-a părut mai dificil cu englezul care vorbea foarte aproape de received pronunciation.

Colegii străini, nemți sau nu, păreau oarecum nemulțumiți de angajator. Era foarte greu sa scoți ceva sincer de la ei. Sunt mult mai închiși ca noi, noi ne exprimăm mai ușor frustrările. Mai ales cele față de angajatori. Mie personal mi s-a părut o firmă ca oricare alta, o firmă mică cu pretenții de corporație, nu pot spune că e mult diferit față de cam ce găsești și pe la noi în IT.

Un lucru interesant era că cei care erau angajați își puteau lua câteva zile libere (până în trei la rând, parcă) pentru caz de boală (un fel de “call in sick”) fără repercusiuni la salariu și fără să aducă vreo justificare. Am înțeles că ar fi un lucru comun în Germania și sunt unii care abuzează de acest sistem. De altfel aveam un coleg în echipă despre care am auzit ca face constant asta – altfel un tip super cool. Un lucru haios despre el este că, atunci când s-au rearanjat birourile ni s-a spus că el nu poate să stea cu spatele la alți oameni și, astfel, a fost așezat în colț cu spatele la perete.

Toată lumea se saluta cu toată lumea. În orice condiții și oridecâteori se întâlneau pe holuri. Măcar un simplu dat din cap și tot era ceva. Și își țineau ușa. Asta m-a uimit puțin. Ținutul ușii era o chestie. Nu am reușit să îmi dau seama de la ce distanță minimă trebuie să ții ușa cuiva. Politețea era adânc implementată în conștiința maselor. Nu mi se părea nici mai bine nici mai rău ca la noi unde lumea merge cu capul în pământ. Însă după ce stătusem acolo ceva timp, mi se cam luase de politețea asta.
Au fost și câteva evenimente organizate de firmă, vreo două-trei grătare, o ieșire – două la celebrul târg de Crăciun cu colegii din echipă și Lasertag – la care o dată am câștigat detașat.

La bucătărie exista o masă de kicker și darts (d-ala normal, nu electronic). Eu nu joc kicker, dar pe darts l-am încins. Încă nu am văzut 180-ul deși m-am căznit ceva. Cred că am dat maxim 140.
Cu unii colegi s-a format un grup cu care se mai mergea pe la petreceri. Niște oameni foarte normali, din păcate eu eram în perioada mea de mega-hatereală și nu pot spune că m-am integrat foarte bine. Privind înapoi, însă, îmi pare bine că i-am cunoscut. Și da, au învățat să înjure destul de bine în română. “Pizda muetii” și “Hai, coaie” erau pe buzele tuturor. Mai se dădeau și rateuri cum era celebrul “Fut pula ta” al lui Baptiste, de care nu am reușit să îl dezvățăm.

Cam asta. Per total o experiență mișto din care am avut multe de învățat, mai ales despre mine.

luni, 1 octombrie 2018

ce am citit în septembrie

de Ionescu
 
ada sau ardoarea, a lui vladimir nabokov. o carte lungă și dificilă. este povestea de dragoste a doi oameni, ada și van, care aveau să afle că sunt frați (ei gândeau că-s veri), începută în adolescență și continuată până la adânci bătrâneți. acțiunea se desfășoară într-un univers fictiv, foarte asemănător cu planeta noastră, o antiterra. peste tot fel de fel de aluzii la personaje și fapte reale, jocuri de cuvinte multilinguale, excursii în spațiu și timp. o carte mare de tot, păcat că nu am fost eu prea bine pregătit acum de această întâlnire. 👍
singura poveste, de julian barnes este tot o poveste de amor, mult mai facil de urmărit (chiar dacă se mai schimbă narațiunea între persoanele 1, 2 și 3) îl știți pe barnes doar. este cel mai recent roman al lui. povestea începe în anii 60, protagoniștii sunt un puști (cordit, ar zice unii) și o doamnă căsătorită, cu vreo 30 (hai, 29) de ani mai în vârstă. interesant de gândit la ce anume i-a adus la această relație care nu a fost defel scurtă. și nici foarte veselă, până la urmă. 👍
cosmin ciotloș debutează, cred, cu volumul elementar, dragul meu rache. sunt câteva idei despre scrierile lui mateiu caragiale, în special corelații cu diverși contemporani care i-ar fi putut servi lui caragiale ca inspirație. demonstrații elegante și convingătoare, așa cum știm din ediția adnotată a levantului (dacă n-ați citit încă levantul, dați-i drumul urgent, și alegeți ediția asta, îngrijită de ciotloș). deschide apetitul pentru a citi mai multe exegeze d-astea mateine.👍

vineri, 28 septembrie 2018

Borseta de pe Transfăgărășan. Vin neo zeelandez la ferma vacilor.

La noi în familie există o tradiție începută în anul 1980. Cel puțin o dată pe an trebuie să mergem pe Transfăgărășan. Încercăm să o respectăm și să o transmitem copiilor, cărora le explic că Transfăgărășanul a fost construit de Tovarășul Nicolae Ceaușescu. De la Vidraru până la Capra, nevasta le ține copiilor o lecție de istorie, vorbindu-le despre regimuri politice și conducători, despre revoluții și dorințele poporului. Iar după Cabana Capra, tragem mașina pe dreapta și coborâm pe iarba verde aproape de pârâu, unde servim sandwichurile pregătite minuțios de mine pe la orele 5 dimineața. Cu  unt, cașcaval și șuncă, toate provenind de la un cunoscut magazin german. Soare, cer albastru cu nori albi pufoși, susurul apei, aer curat, liniște, mijlocul naturii. Ne plimbăm o vreme, încercăm să trecem pârâul pe cealaltă parte, facem poze. Apoi ne continuăm urcușul cu autoturismul către Bâlea Lac, oprind des în punctele de belvedere pentru a trage cadre cu aparatul foto mirrorless.

Într-un astfel de loc observ pe marginea drumului o borsetă. Îi zic nevestei, iar aceasta se uită în ea. Buletin de identitate, permis auto, legitimații, câteva sute de lei, carduri bancare. Un om din Municipiul Cluj-Napoca. Ce să facem? Cum se procedează în astfel de situații? Omul are nume unguresc, nici nu știu să-l pronunț. Să lăsăm acolo borseta? Să o luăm și să-l căutăm pe om? Mai stăm o vreme, dar nu apare nimeni. Îl caut pe om pe facebook, îi dau prietenie, îi dau mesaj să ne întâlnim. Nu răspunde. Punem borseta in portbagaj. Plecăm în drumul nostru, dar verific permanent telefonul.

Bâlea Lac. Vreme frumoasă cum rareori prinzi aici. Peisaj de poveste, dar nu mai e ca acum 10 ani, ce să mai vorbim de acum 30 de ani. De ce? Pentru că în prezent toată lumea știe de Transfăgărășan. Sute de oameni, tarabe, porumb fiert, cârnați afumați, slană, ciocolată de casă, aglomerație. Cum spuneam și în scrierea despre Zakynthos, ne place să fim unici, să fie al nostru tot frumosul. Am găsit, totuși, un spațiu al nostru de unde am tras câteva cadre și am putut admira în liniște lacul și împrejurimile dominate de munți. 

Coborâm în partea sibiană pe serpentinele în ac de păr și ne îndreptăm spre Cârțișoara. Drumul cunoscut spre Sibiu, centura și apoi către Mediaș, unde oprim. Aici dăm peste a 28 a întâlnire a sașilor. Era amenajată o tribună, de unde vorbea un om. Mesajul clar pe care l-am distins din vorbele sale era unul împotriva partidului aflat la putere. Cei prezenți aplaudau frenetic. Apoi au început spectacole cu dans și muzică. Am urmărit câteva reprezentații ale artiștilor prezenți, apoi ne-am plimbat prin oraș și am intrat într-o biserică. Mediaș, deși este o rudă săracă a Sibiului, este un oraș frumos. 

Ne continuăm drumul mai departe și trecem în județul Mureș. Ajungem în localitatea Târnăveni. Have you ever been to Târnăveni? Aici ne iese în cale un magazin Lidl. În seara de dinaintea plecării pregătisem pui cu mirodenii la tigaia de fontă, ca să avem în călătorie, pentru a nu mai cheltui bani prin restaurante. Ne-am gândit să intrăm la Lidl pentru a cumpăra o garnitură pentru carne. Am ales fasole bătută și un borcan de castraveți murați. Iar pentru a ne alinta am cumpărat și un pachet de mezeluri franțuzești extra fine și un vin neo-zeelandez la trei sferturi care a costat 27 de lei. Asta înseamnă capitalismul, să găsesți vin din Noua Zeelanda la un magazin din Târnăveni, unde în urmă cu 30 de ani nu ai fi găsit o pâine. Dar oare sunt mai fericiți oamenii în capitalism? 

Ne-am rezervat cazare la ferma de vaci de lângă orașul Luduș. 150 lei un apartament cu două camere și chicinetă. Între Luduș și satul Chețani se face un drum secundar la stânga pe care mergi cam 700 metri și ajungi la o casă frumoasă și o grădină îngrijită. O pensiune. Se numește La fermă. Asta pentru că în spatele ei se găsesc grajduri cu sute de vaci. O fermă modernă, însă chinuitoare pentru animale. Pentru noi, turiștii, a fost interesant să vedem acest loc și prea puțin ne-am gândit la suferințele bietelor animale. Așa sunt oamenii, netrebnici. După ce am văzut vacile ne-am retras pe lângă pensiune. Loc berechet, amenajat frumos și pentru copii. S-a lăsat seara, am mâncat fasolea bătută cu pui și mezelurile franțuzești. Vinul neo-zeelandez l-am băut pe bancă, afară. Vântul bătea și era un frig plăcut. L-am băut în singurătate, gândindu-mă la probleme universale, ca de pildă iminenta coliziune dintre Galaxia Andromeda și Calea Lactee. Omul care stă tot timpul în oraș printre betoane simte bucurie în suflet când stă afară în natură și îl mai bate și pe el puțin vântul. Dacă mai bea și un vin totul e perfect. 

În timp ce eu îmi beam vinul în liniște, iar copiii se jucau liberi prin zonă, nevasta a căutat din nou prin borseta ce o găsisem pe Transfăgărășan. A găsit locul de muncă al bietului om și mi-am dat seama că pornisem pe o pistă greșită, pe facebook contactasem un alt om cu același nume, dar care semăna uimitor de bine cu poza păgubitului din CI. Am dat din nou un search pe facebook și de data asta ajutat și de locul de muncă am găsit persoana potrivită. I-am dat mesaj, i-am spus să stea liniștit că toate actele lui sunt la mine. M-a sunat după vreo 20 de minute prin intermediul messengerului de facebook și a fost foarte bucuros. Pentru că eram la distanță de 70 km unul de celălalt am stabilit o întâlnire pentru a doua zi dimineața. Iar apoi am mers cu toții la culcare, cu sufletul împăcat. 

Dimineața ne-a pus stăpâna fermei masa. Lapte cald de la vaci, ceai, brânză, salam, cașcaval, ouă ochiuri, zacuscă, unt, gem. Chiar după masă a sosit și omul care și-a pierdut actele, alături de soție. Amândoi n-au mai prididit cu mulțumirile și ne-au oferit cadouri, pe care noi nu am dorit să le primim, pentru că nu facusem un lucru extraordinar. Dar până la urmă oamenii au insistat și ni le-au pus în brațe. Nevestei niște cosmetice, copiilor ciocolate Toblerone, iar mie o palincă ungurească.

Am scăpat și noi de grija borsetei găsite și am plecat în drumul nostru, luându-ne rămas bun de la proprietara fermei de vaci. Spre Turda, apoi pe A3 și pe urmă pe A10 (?!) care ne scoate în Aiud, iar de acolo mai e puțin până la Alba Iulia, unde ne propusesem să vizitam cetatea, pentru că nu am văzut-o de când s-a renovat. Frumoasă, ne-a plăcut. Ne-am plimbat mai bine de două ore prin Alba Carolina. 

Drumul spre casă prin Valea Oltului care este probabil cel mai aglomerat drum din țară, cu obișnuita oprire la Dedulești, unde e o aglomerație mai ceva ca în centrul Bucureștiului. Dar merită. Luăm 11 mici cu pâine și muștar. 39 de lei, lăsăm 40. Și cam asta este excursia. Înapoi spre casă pe A1, de asemenea făcută de Tovarășul Nicolae Ceaușescu. Gata week-end-ul. Înapoi la tovarășii Constantin și Marcelino, șefii mei.