miercuri, 4 iulie 2018

Stieg Larsson - Fata care s-a jucat cu focul



Țara autorului : Suedia

Titlul original : Flickan Som Lekte med Elden

Anul publicării  : 2006

Ediția în limba română : Editura Trei

Număr de pagini : 757

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5






Continuarea primului volum din Trilogia Millennium. Debutează într-o țară pe care cei mai mulți dintre noi habar nu avem să o localizăm pe hartă. Grenada. Lisbeth Salander a devenit foarte bogată și trăiește bine merci la un hotel de lux. Chiar și-a făcut un iubit de 16-17 ani. Uraganul Mathilda este în apropiere, Lisbeth se ocupă cu investigarea unui caz de violență domestică descoperit în camera de hotel de alături. În acest timp, în Suedia, avocatul Bjurman plănuiește să scape de Lisbeth, pentru ceea ce aceasta i-a făcut în primul volum al trilogiei. Pe de altă parte personajul principal masculin al poveștii, celebrul ziarist Mikael Blomkvist investighează cazuri de trafic de carne vie, prostituție cu minore, o practică se pare foarte întâlnită în Suedia. Lisbeth se întoarce în țara natală și își cumpără un apartament de super lux, pe care îl mobilează în întregime de la ...... (vă las pe voi să ghiciți). Apoi se petrec o serie de crime, iar toată lumea o bănuiește pe biata Lisbeth Salander. Toată lumea în afară de Mikael Blomkvist, care ca deobicei se lansează în propria-i anchetă. Cam așa începe acest roman, unul deosebit de lung. Cred că este cea mai lungă carte citită de mine vreodată. Bună cartea, nu mi-a plăcut mai mult ca primul volum, dar e pe aproape. Thriller polițist de mare calitate. 
Despre primul volum al trilogiei, aici.

luni, 2 iulie 2018

ce am citit în iunie

de Ionescu

 ali smithera să fiu eu. din nou ali smith, la fel de jucăușă. un om cu nume de miles e invitat de un tip (pe care abia ce îl cunoscuse) la o cină în casa unor cetățeni și după un timp pleaca la baie și se încuie într-un dormitor al gazdelor, de unde refuză să mai iasă vrme îndelungată. în cele 4 capitole ale cărții cunoaștem câte un personaj care a jucat un rol în viața acestui miles garth- o doamnă pe care o cunoscuse în adolescență, într-o excursie, tipul care l-a invitat la cină (un homosexual, fiul unei mari artiste- fictivă), o doamnă în vârstă (frumoase pagini despre bătrânețe și demență) a cărei fiică, decedată de mult, îl cunoscuse pe miles și o fetiță din cartier, foarte isteață- singura care comunică cu miles. ce l-a făcut însă pe individ să se comporte așa rămâne în bună parte la aprecierea cititorilor.

eric vouillard- ordinea de zi. cu un stil amintind de saramago (sau filip florian), acest roman (pe care l-am luat atras de faptul ca a câștigat goncourt 2017) ne povestește cum a fost cu ascensiunea nazismului, mai ales cu anschlussul. o serie de mici închideri de ochi, de trădări și gata dezastrul. orice asemănare cu evenimente contemporane este neîntâmplătoare. 

haruki murakami- uciderea comandorului. un pictor suferind de schizofrenie încearcă să se recupereze după despărțirea de soție. se împrietenește cu un vecin de-acolo din munții unde se retrăsese, cu domnul menshiki. un tip relativ misterios, care îl plătește cu mare generozitate pentru un portret. nu aș spune mai multe, se știe ca șeful de la blog e mare fan haruki și nu dorește spoilere. să spunem doar câteva vorbe- anschlussul apare și în acest roman, interesantă coincidență luna asta. haruki murakami nu se dezminte- povestește în sute de pagini ceea ce putea spune lejer în câteva zeci. știți dvs- aflăm cu lux de amănunte ce mănâncă, ce muzică ascultă etc. nu lipsesc scenele de sex oral. o noua candidatură la premiul ăla? (în imagine, portretul domnului menshiki așa cum l-a picat eroul cărții, imaginat de un cititor, desigur. cartea nu are poze, vă dați seama. sursa-  https://komyushou.com/mennshiki-wataru)


luni, 25 iunie 2018

Bere ukraineană de la Tânărul Stăpân, cârnați suedezi de miel, tigaie picantă și vin din Uruguay

Acesta nu este un blog gastronomic. Nu sunt specialist și nici să nu gătiți ce vedeți aici. Doar spun povești despre mâncare și băutură. Cu toate astea una dintre colegele mele de la Resurse Umane a citit blogul, a făcut cheese cake după cele scrise de mine și a fost deosebit de încântată.

Tânărul Stăpân este foarte bolnav. A fost la doctor și acesta i-a spus că are metabolismul unui om de 55 de ani. Tânărul Stăpân se stinge încet încet. Deunăzi a primit două beri speciale (una din Moldova, una din Ukraina). Tânărul Stăpân a fost un mare băutor de bere la viața lui, dar acum totul s-a sfârșit. Mi le-a dat mie: "Bea-le tu sănătos, Gabi, că eu nu mai pot. Adu-mi doar cutiile când le termini.". Tânărul Stăpân colecționează cutii goale de bere, amintindu-și astfel de vremurile când era sănătos.

Berea din Ukraina se numește Obolon. Am cumpărat de la Lidl cârnați din carne de miel, 43 lei/kg. Surprinzător, dar sunt produși în Suedia. Pentru că sunt cârnați suedezi, îi pun la prăjit într-o tigaie de la Ikea. Perfect match. Nu am ulei de floarea soarelui, deci nu pot prepara tradiționalii cartofi prăjiți, așa că pun cartofi la cuptor cu ulei de măsline, sare, piper și rozmarin. Când sunt gata presar peste ei usturoi. Fac și o salată de castraveți. Bună masa, cârnați suedezi de miel, cartofi la cuptor cu rozmarin și usturoi și bere ukraineană. Bună berea, chiar excelentă. Mai bune ca berile românești, ori poate e doar o chestiune de psihic, gândindu-mă că e o bere dintr-o țară străină.


În ziua următoare am avut poftă de tigaie picantă și un vin bun. Tigaia picantă este un fel de mâncare foarte apreciat de mine și numit poate greșit așa. Se prepară foarte simplu. Carne de porc (cotlet îmi place mie) tăiată în cubulețe. Cam 800 grame-1 kg. Pusă în wok la prăjit, fără ulei, fără nimic, până se duce toată apa din carne. După aia o mai rumenim puțin și eventual adăugăm o lingură de ulei de măsline. Până nu e făcuta carnea de tot adaug cam 300 grame de cârnat afumat tăiați în felii și 4-5 ardei capia feliați de asemenea. Și ingredientul surpriză, fulgi de ardei jalapeno. Garnitură de cartofi prăjiți pentru că între timp am cumpărat ulei de floarea soarelui. Salată de varză albă, preferata românilor, cea mai populară salată din țara noastră. Gusturile ingredientelor se combină fericit în wok, produsul final va avea o nuanță foarte suavă de iuțeală.

Am pregătit tigaia picantă pentru a putea pune în evidență mai bine un vin deosebit de fin. Un Tannat din Uruguay. Din 2015, distins cu 93 de puncte. Nu mă pricep prea mult la punctajul vinurilor, dar iată ce spun specialiștii:
50-74 Not recommended   
75-79 Mediocre: a drinkable wine that may have minor flaws
80-84 Good: a solid, well-made wine
85-89 Very good: a wine with special qualities
90-94 Outstanding: a wine of superior character and style
95-100 Classic: a great wine

Bun vinul. Chiar foarte bun. Îmi pare bine că nevasta bea bere și pot bea eu toți cei 0,75 litri. Vin din Uruguay. De fiecare dată când vine vorba despre Uruguay, mă gândesc la Apolodor, la cum l-au găsit pescarii din Uruguay. Beau vinul in pahare cu picior ieftine de la Pepco Oltenița. 7,99 lei un set de 3 pahare. Vinul e suprem si imi provoaca o stare de bine totala.



Astea au fost mesele dintr-un week end. Nimic fancy, dar mai gustos ca în multe restaurante, cu ingredinte mai de calitate, preparate în condiții mai sigure.

sâmbătă, 16 iunie 2018

La Lidl, în dimineața zilei cu 4 meciuri la Mondiale

Nu obișnuiesc să stau sâmbetele prin București, dar acum e cea mai mare sărbătoare a omenirii, Campionatul Mondial de Fotbal. Sâmbăta dimineață la Lidl. Ora 8:15, parchez mașina. Magazinul este deja plin. Oamenii au bani. De la partid, de la statul paralel, nu știu de unde. Toți își umplu coșurile, chiar și cei fără dare de mână. Magazinul este bine aprovizionat, ca în vremurile bune. Vizez un vin neo-zeelandez (două sticle la 3/4), ceva carne, piersici carioca și o pijama cadou pentru nevastă, ca să nu aibe motiv să întrebe de ce am cumpărat două sticle de vin. Realizez tot ce îmi propun și mă îndrept către casele de marcat. Sunt deschise 4 din cele 8 ale magazinului, însă cozile sunt uriașe. Cam 8-10 persoane la fiecare casă, șirul de oameni și coșuri așteptând ajungând până aproape de jumătatea magazinului. Foarte mulți pensionari, dar și tineri și oameni între două vârste, așa ca mine. Pensionarii sunt cei mai nemulțumiți. Unii comentează în barbă, alții vociferează virulent. Un bărbat la vreo 70 de ani care a cumpărat două pet-uri de bere ieftină și ceva salamuri:
- De ce nu mai deschideți o casă?
- Nu mai avem disponibile.
- Atunci luați-vă cu prima casă.
Un alt pensionar în papuci și pantaloni scurți de fâș:
- Ia să vedeți ce vă filmez eu pe voi și vă pun pe internet.
La noi la români, asta e o chestie supremă. Filmăm și dăm pe internet, astfel rezolvând lucrurile, astfel trăind într-o țară mai bună.

Un om cam la 40 de ani face ordine printre pensionari:
- Dar cum vă permiteți să faceți asemenea glume cu doamnele casiere care sunt aici de la 6 dimineața? Cum vă permiteți să vorbiți așa?  Nu vă convine, lăsați marfa și plecați acasă. Ce? Pe vremea lui Ceaușescu la fel făceați?
(Cred că oamenii care acum au în jur de 40 de ani, sunt cam ultima generație care face referire la "vremea lui Ceaușescu". Generațile ulterioare nu vor ști despre această perioadă).

Mă gândesc că are dreptate omul asta. A vorbit cu înțelepciune. Simt nevoia să mă bag și eu în seamă și zic: "Lasă-i, domne, că le-a mărit partidul pensia și au bani de cumpărături.".
Cât am mai stat la coadă, circa 12 minute, nimeni nu a mai zis nimic. Cred că mi-au dat dreptate la chestia cu partidul și au stat liniștiți.

vineri, 15 iunie 2018

Cevapcici, pâine și mămaligă

de Ciuc


În Germania a fost așa cum mă așteptam și a fost altfel. Totul este diferit acolo. Societatea germană funcționează după alte reguli decât cele pe care le știm noi aici. Nu sunt mai bune sau mai rele, dar sunt altfel. Nemții trăiesc după niște șabloane împământenite de mult timp. Sunt foarte reticenți la schimbare și acceptă foarte greu intruși. De aceea sunt percepuți ca fiind foarte reci. Au și ei familie și prieteni și se distrează și ei in felul lor și suferă și ei, la fel ca orice om. Desigur, nu petrec la grătare până dimineața, dar oare putem spune că ăsta e cel mai bun mod de a trăi? Știm noi cu siguranță că suntem mai fericiți pentru că “știm să ne distrăm”? Desigur nu putem spune asta. Noi așa am fost învățați, ei nu. E greu de dat un verdict și nici nu pretind că știu adevărul. Cert e că pentru a avea o emigrare ușoară trebuie să pleci de la o vârstă mai fragedă și, ideal, împreună cu o familie “self-sufficient” și job pentru amândoi. Astfel fiecare se va integra la un loc de muncă și, cu puțină răbdare, își vor face prieteni și chiar o viață socială decentă. Trebuie, însă să fie pregătiți să sufere doi-trei ani. Și să știe că nu e ca în România – lucru care scapă foarte multor oameni. Mai ales trebuie să accepte că nu există telemea la raionul cu vreo 50 de feluri de brânză. Poți trece mai ușor peste lipsa brânzei telemea dacă realizezi de la început că absolut tot ce vei cumpăra de la supermarket (mai ales dacă acesta este Edeka) este mai bun decât echivalentul din România. Eu nu mă duc în piață, deci mie inclusiv roșiile mi se păreau mai bune decât cele din Mega Image (am luat recent din Mega niște roșii turcești pe care le-am aruncat de nu s-au văzut). Mezelurile sunt excelente, carne găsești de toate felurile, cât despre cârnați – făceam eforturi disperate să mănânc de mai puțin de 4 ori pe săptămână. Și nu erau de Pleșcoi. În afară de telemea, mai lipseau micii- era un echivalent, numit cevapcici (de fapt varianta balcanică, slavă a micilor) care aveau totuși alt gust. Ok, nu erau la fel de buni dar erau acceptabili și, în plus, găseai mici congelați la magazinul est european – dacă țineai neapărat sa intri în comuniune cu țara. Acolo mai găseai pufuleți, semințe și murături in saramură – și alte bazaconii de proastă calitate de care aici nu m-aș atinge neam. În treacăt fie spus că mi-am făcut inclusiv mămăligă. Dacică, firește. Ah, și aș mai aminti de delicioasa friptură din carnea de vită de 40 de euro kilogramul din care am luat odată din greșeală (crezând ca e 4 euro kilogramul) – apoi am repetat greșeala de mai multe ori. 

Personal, cele mai mari probleme le-am avut cu pâinea, eu fiind un mare mâncător de pâine. Pâine “ca la noi” se găsea doar la magazinul turcesc, care nu era aproape. Mai luam de acolo din când in când, dar doar pentru a-mi face damblaua. În rest aveam vreo două pâini recomandate de tanti româncă de la brutăria din Edeka.

La restaurante găseai de toate pentru toți și, și la ei hamburgerul era “o chestie”.
La muncă, din punct de vedere al mâncării era mai problematic. Nu aveai foarte multe alegeri. Un “soup place” – un loc unde aveau supe și puține alte chestii, Subway, un sandwich place italienesc, niște turci în gară unde miercuri aveau cevapcici (și in orice zi un kebab decent – sub Calif, să ne-nțelegem), un pizza place decent, un loc ok-ish numit “Quattro cani” și încă un restaurant italienesc pe care îl tot lăudau colegii italieni dar la care nu am fost niciodată. Par multe, dar parca niciodată nu puteai zice “Băi, am chef de 4cani, sau subway”. Toate păreau o alternativă la ceva ce nu exista. Până când s-a deschis o cantină unde mâncam destul de des. Ieftin și, în general, bun. Cam 6 euro, 7 joi la Schnitzel-Tag.

Ca un fel de concluzie la situația mâncării in Germania, acasă puteai mânca cam ca la noi, cu un plus de calitate a ingredientelor, iar în deplasare aveai destule alegeri, chiar și in Darmstadt. Per total, cine se plânge de mâncare e destul de obtuz sau are alte probleme.

luni, 11 iunie 2018

Doua autobiografii

de Sânziana Ionescu

De fel, autobiografiile sunt cartile mele preferate. Imi place tare mult sa citesc despre viata altor persoane si sa inteleg ce le face sa fie asa de bune in ceea ce fac.
Open, autobiografia lui Andre Agassi am citit-o intr-un timp record si mi-a placut in proportie de 87%, adica foarte foarte mult. Chiar daca la un moment dat nu am mai avut acelasi elan ca la inceput, as reciti-o cu placere si cred ca mi-ar ridica moralul si nivelul de energie la fel de mult. La probabil sutele de mii de euro date sa fie scrisa, este o carte excelenta din foarte multe puncte de vedere. Ma face uneori sa ma simt foarte aproape de omul din spatele biografiei, sa am impresia ca il cunosc si ca, intr-un fel, l-am integrat si pe el in stilul meu de viata.
 27 de pasi, a lui Tibi Useriu, mi s-a parut la fel de bine scrisa si am citit-o pana in momentul in care am pierdut-o cu la fel de mult entuziasm. Am ajuns pe la jumatate si sper din tot sufletul sa o regasesc, desi probabil ca multe din lucrurile din carte le-am ascultat si le-am vazut in multele interviuri luate dupa si inaintea lansarii cartii. Am aflat de ea din mult prea multe surse sa nu fie chiar o carte spectaculoasa. Cel mai probabil ca cei 4 ani de singuratate absoluta care ar fi putut sa il innebuneasca de tot l-au ajutat sa fie mult mai mult acum decat cat ar fi putut fi daca ar fi dus o viata lina si cumva «normala ».
Mi-au venit in minte cele doua carti ca fiind similare prin, cel mai probabil, paginile de inceput in care fiecare isi povesteste minunatiile din copilarie. Si prin modul in care se raporteaza la varsta adulta la parintii pe care ii urau in copilarie. Mi-a adus aminte cumva de o poza de pe facebook cu o fata care il mangaia pe cap pe tatal ei mort de beat pe o scara.
Copiii au o capacitate inimaginabila de a iubi, pe care o uit uneori in momentele in care supapele mele de rezistenta la stress se slabesc. Cred ca stressul de a fi parinte este unul din cele mai mari din cate exista, si numarul imens de variabile implicate in cresterea unui OM te poate transforma intr-un personaj pe care nu l-ai (re)cunoaste in niciun alt context.
Pentru niciuna dintre ele nu as aplica photoreading sau citire rapida, recomand cu caldura sa fie citite cu placere si cu tihna.

  PS. Aceasta recenzie a fost scrisa din satul Comana, comuna Comana, judetul Giurgiu, un colt de rai unde multe idei bune vin si cateva devin si realitate.

miercuri, 6 iunie 2018

ce mai citit în luna lui mai

de Ionescu

motto: "au fost odată ca niciodată marea scofală-a zilei / odată spargeau piața acum sparg cutia milei" (getto daci)



am citit cartea lui eugen istodor despre istoria revistei cațavencu. a tribului cațavencu. de fapt, speram să fie despre asta. sigur, pentru o relatare amplă a istoriei există acest sait web: https://istorialuicatavencu.wordpress.com/. cartea e însă mai mult o încercare sociologică, o teorie a umorului, nu am citit-o ușor. îmi amintesc și acum unde am văzut primul număr cațavencu (într-un autobuz care făcea curse de la autogara băneasa în ilfov). acest prim număr aveam să îl citesc mai târziu, pe net. pe hârtie i-am citit cu sfințenie începând de la numărul 2. până prin 2010, când s-au scindat, când a apărut kamikaze. i-am citit pe ambii 1-2-3 săptămâni și mi s-a luat. pretextul a fost că în fiecare redacție există un tip care îmi e foarte antipatic. de fapt cred că nu mai aveam chef să dau bani pe 2 ziare. dar în 20 de ani cam cât timp mi-am petrecut citind cațavencu? măcar jumate de oră pe săptămână-- se adună vreo lună din viață. plus fel de fel de chestii conexe și anexe. de exemplu ceaușescul, revista lui mihai antonescu, pare-mi-se. care a cam cotit-o spre naționalism. sau revista foamea- asta practica un umor absurd foarte mișto, cred că tot a lui antonescu. (mihai antonescu a repărut acum câțiva ani drept candidat în niște alegeri- la partidul dan diaconescu). în fine, a fost frumos. tinerețe, veselie. de-aia trebuia să am și cartea lui eugen istodor. ce se întâmplă însă acum cu cațavencu e mai mult decât trist, cu editorialele care reflectă fidel punctul de vedere al partidului de la putere. 

am mai citit și how to be both a lui ali smith (o doamnă din scoția). nu a fost nici asta o lectură prea fluentă. două părți, una despre o adolescentă a zilelor noastre, alta despre un pictor renascentist italian, francesco del cossa. două personaje care au destule în comun. o carte despre ambiguități, mai cu seamă sexuale.

miercuri, 30 mai 2018

Biciclist ecologist.....


de Șeful din Umbră aka Meșterică


Stiu ca este in trend this days sa fim eco in tot : mancare , mediu-inconjutator, life-style. Suntem eco in ce cumparam din super-market, rupem eticheta in doua in cautarea eliminarii produselor cu E-uri multe si conservanti , eco in transport ( unii dintre noi ...cel putin ), eco in gandire , dar in cazul de fata nu voi vorbi de mancare ( oricat de mult i-ar placea lui Locomotiva ) ci despre transport ecologist in ciorba cotidiana in care imi desfasor efemera existenta .
De ceva timp tot vad pe strada un nou model de biciclete de inchiriat.Rosii cu alb , cadru de Pegas ,coduri QR si multa reclama BCR pe ele. Fiind un specimen care in ultimii ani a dezvoltat o investitie serioasa in zona abdominala si un tip care tinde sa devina sedentar mi-am propus sa reincerc si eu mersul pe bicicleta. Azi m-am decis intr-un final. Search-ul pe Sf. Google mi-a elucidat misterul rosu-alb, descarc aplicatia, ma inscriu cu cardul nevestei si contravalorii de 1 leu devin si eu membru in clubul ApeRider.



Aplicatia si ideea mi s-au parut ok, vezi pe harta unde sunt disponibile toate bicicletele si o poti si rezerva daca vrei. Ideea este ca aceste biciclete au un cip in ele care iti blocheaza roata si o si localizeaza oriunde ar fi asa ca sanse sa le furi, putine rau. Ajung eu langa cumatra,  scanez codul, victorios pornesc plin de speranta unei curse incadrata in cele 30 de minute afereti celor 1,9 lei.  Nemaincercand aceasta placere sado-masochista de ceva anisori uitasem cum este sa fi in capitala natiunii in postura de biciclist. Deosebit de groaznic. Cred ca am simtit fiecare bordura pe distanta de 6,3 km parcursa, feelingul ca te loveste o masina m-a incercat la greu si din toata aceasta experienta mixta a iesit si o floare.
In conceptia mea purtatul portofelului la spate inca mai este prezenta. Concentrat fiind, cu simturile la maxim am neglijat caderea lui in urma unei scheme de urcat bordura. Sincer nici nu mi-as fi dat seama, daca in urma mea nu as fi fost strigat de o serie de batrani stationati pe trotuar si de tanarul bine imbracat care alerga dupa mine, avand in mana  concentratul hartiilor mele existentiale.,, Alooooooooooooo......domnu’ biciclist ....aloooooo......” . Inevitabil mi-a trecut prin minte scena din Brigada Diverse - " Ce facem noi, ca cetateni cinstiti, cand gasim pe strada un portofel cu o suma de bani in el?".
 Evident ca altul, l-ar fi luat si ar fi plecat  vazand sumele din el, dar uite ca mai exista si oameni cinstiti in aceasta adunatura babiloniana de provinciali naturalizati bucuresteni. M-am simtit norocos pentru prima oara de mult timp.
In rest sa fii biciclist de capitala e o adevarata aventura si adrenalina pura. Te bati cu bordurile mai inalte si mai joase dar destul de sanatoase cat sa iti lase un feeling ferm in dorsalul anatomic, cu ciobanii de la volan si din trafic pana la urma, ca piste de biciclete cam pauza in orasul asta  si bineinteles cu cealalta specie de ciobani burtosi stationati pe la terase in miezul zilei  care de atata cur in masina nu mai stiu cum se aude o sonerie de bicicleta si dupa ce ca e plin trotuarul de intinderea teraselor mai ocupa si acel 1,5 metri de acces ramasi din el.Evident ca a trebuit sa fac cunostinta cu domnu' gard, lasat fiind fara optiuni.Cateodata ma gandesc ca am prea mult bun simt.
Ca bonificatie am primit credit 100 lei in cont dupa ce am sunat la ei ca m-au taxat de 2 ori. Cool people iar harta din aplicatie seamana cu aplicatia de la Clever taxi. In concluzie daca vreti sa fiti ecologisti pentru o zi si sa aveti parte de senzatii tari  romanesti  va recomad sa luati intre buci o bicicleta Pegas, daca nu luati metroul ..... ca e mai eco.