Recunosc, câteodată mai urmăresc Tik Tok. Găsesc și content de calitate sau amuzant, nu sunt doar porcării cum ar susține unii. În ultima vreme am observat că mulți se filmează mâncând. Pur și simplu pun telefonul să filmeze, iar ei plescăie diverse mâncăruri sau beau te miri ce. Sunt unii care își filmează câinii cum mănâncă. Așa că, vreți nu vreți, trebuie să mă suportați, trebuie să citiți ce mănânc eu, deși nu e ceva ieșit din comun. E o modă în a face tot universul părtaș la ce mănânci tu. Eu încă nu filmez, dar pot scrie și poză.
Vineri seară. Ton în ulei de măsline peste care storc jumătate de lămâie, ardei kapia în oțet, ceapă roșie, pâine țărănească cu semințe cumpărată de la o brutărie de mare calitate. Desfac o sticlă de Laphroaig 10, whisky-ul meu preferat. Gustul lui afumat mă înnebunește pur și simplu. Și asta este doar felul întâi, pentru că nevasta pregătește un piureu de cartofi peste care toarnă un sos senzațional, alături de un castron plin cu cârnați tăiați în formă de purceluș (așa spunem noi la cârnații tăiați pe din trei și crestați la margini). Copiii o întreabă: "Dar ce ai pus, măicuță, în sosul asta de este așa bun?". Nevasta ne invită să ghicim. Unul dintre copii spune: "Ceapă!", altul spune: "Ciuperci!", eu spun: "Smântână de gătit", aceste trei ingrediente chiar regăsindu-se în sos. Nevasta zâmbește și spune: "Asta am pus!", formând o inimă cu degetul mare și arătătorul de la amândouă mâinile. Până mă ridic de la masă beau 300 de whisky (serios acum, știți cât costă 50 ml de Laphroaig 10 în restaurante? 50 lei! pe 300 ml aș fi dat 300 lei, eu am dat 200 lei pe toată sticlă de 700), dar termin și două sticle de 750 de apă carbogazificată. Nu mă amețește băutură, doar mă face vesel și îmi deshide mintea. Mă cuprinde o stare de bine.
Vineri dimineață. Mi-am luat o zi liberă de la office. Vreme friguroasă, peste noapte a nins, iar acum troleibuzul 79 își croiește cu greu drum către Gara de Nord, principala poartă de intrare și ieșire a orașului. Geamurile troleibuzului sunt încă înghețate, lumina dimineții de iarnă se lasă așteptată încă, așa că doar intuiesc zona în care mă aflu. Bulevardul Dacia. M-am îmbrăcat bine, cu geacă de puf care poartă numele unei țări din America de Sud, unde probabil nu este iarnă niciodată. Căciulă North Face, bocanci Panama Jack. Am și un rucsac cu câteva haine de schimb, cosmetice și o carte, Eugene Ionesco - Rhinocéros. Troleibuzul hurducăie lent prin peisajul hibernal, cu cei câțiva călători adormiți la bord. E încă devreme, marea masă a populației începe programul de lucru mai târziu. Eu mă grăbesc către gară, trenul meu pleacă la 6:18. Am emoții. Spre deosebire de restul orașului, la gară este forfotă de lume deși este abia ora 6 dimineața. Îmi cumpăr un bilet de la casierie, iar apoi repede la Mc de unde îmi cumpăr un Dublu Chees și o porție medie de cartofi pentru drum. Din capătul peronului o sticlă de apă de la chioșc, iar apoi direct la vagon. Merg la Orașul Q, durata călătoriei este de 6 ore și 35 de minute, cu acceleratul de Orașul W. De câte ori intru într-un vagon de tren îmi amintesc un sketch cu Dem Rădulescu, care intră în compartiment și întreabă: "Ăsta e trenul de Constanța?", "Da!", i se răspunde. "La câte pleacă?", "La 20:40", "Unde?". "Păi....la Constanța!", la care Dem Rădulescu replică: "Știam precis, dar nu eram sigur.". Din fericire în această dimineață compartimentul unde aveam loc repartizat este gol, așa că am stat doar cu gândurile mele, privind pe geam la iarna de afară. Ușor, ușor lumina difuză a dimineții își face simțită prezența, dezvăluind câmpuri, case, șosele și poduri, toate acoperite de zăpadă. Către Orașul Q, trenul aleargă vioi, relieful se schimbă treptat, de la câmpie la podiș și deal, apoi spre munți și dincolo de ei. Zone bogate sau zone mai puțin bogate ale țării. Într-o gară se suie un băiat, având loc chiar în compartimentul meu. Intrăm în vorbă. Locuiește în Orașul X, dar merge la liceu în orașul Y. Face zilnic naveta. Discutăm despre materile pe care le face la școală, îl ajut puțin la geografie și istorie. Stă cu ochii pe punga de la Mc, pe care am pus-o pe măsuța de la geam. Îmi spune că orașele X și Y nu au McDonald's și mă întreabă dacă nu vreau să facem schimb de pachete, oferindu-mi la schimb pachetul lui pentru școală. Accept. După ce coboară desfac pachetul lui și încep să mănânc. Nu ies în pierdere. Are sandwich cu salam de porc, o napolitană și un măr.
De mai bine de un an intru pe un forum de socializare. Am găsit acolo multe persoane interesante, discutăm despre muzică, filme, sport, probleme sociale. Pe mulți i-am cunoscut și personal, în București facându-se întâlniri între membri forumului la fiecare sfârșit de săptămână. De luni până vineri dezbatem probleme online, ne certăm sau suntem de acord unii cu alții în mediul virtual, iar sâmbăta și duminica ne întâlnim prin diverse localuri, bem împreună câte o bere și discutăm prvindu-ne în ochi. Forumul a devenit un mod de viață, suntem zi de zi prezenți, ne-am făcut prieteni și dușmani, cu majoritatea dintre ei discutăm și pe Yahoo! Messenger. Cu Raluca vorbesc de 7 luni, la început am avut un subiect comun dezbătut pe forum, ne-am împrietenit și am început să discutăm pe Y!M aproape seară de seară. Ore întregi de discuții, unele chiar foarte intime. Ușor, ușor s-a format o chimie între noi și am decis că este cazul să ne vedem și în realitate. Raluca trăiește în Orașul Q. Este studentă, locuiește cu ai ei și i-ar fi fost mai greu să mă viziteze la București. Acum am găsit un moment oportun, părinții ei sunt plecați în vacanță la ski în Cehoslovacia. Mi-am luat o zi liberă și am stabilit că voi sta la ea tot week-endul, până duminică la prânz. Trenul curge lin către Orașul Q. Nu mai este mult. Am emoții. Oare voi nu ați avea emoții mergând să cunoașteți pentru prima oară un om? Și pe deasupra să fie vorba și despre ceva mai mult. Doar cei care au fost la întâlniri stabilite pe internet mă pot înțelege. Nu e vorba chiar de un blind date, eu și Raluca făcând schimb de poze, vorbind ore în șir chiar și la telefon, dar tot e ceva și e normal să ai emoții.
Pe geam apar cartierele mărginașe ale Orașului Q. Este zăpadă și aici. Stau pe culoar până ajunge trenul în gara. Peroanele pline de oameni. Emoții la cote maxime, mai că îmi vine să rămân în tren sau să fac cale întoarsă. Totuși îmi fac curaj și cobor, căutând din ochi ceasul cel mare al gării, locul sub care stabilisem cu Raluca că ne vom întâlni. Am zărit-o, era acolo, ne-am apropiat și ne-am pupat formal pe obraz. Discuții de complezență la început. "Cum a fost drumul?", "A fost ok!", "E cam frig, nu?", "Da!". Mă ia totuși de braț și părăsim gara. Îmi propune să bem un ceai, știe o ceainărie foarte bună, dar e ceva de mers. Tocmai bine, ne mai încălzim. Orașul Q a scăpat de sistematizarea comunistă, nu are foarte multe blocuri, fiind compus în principal din case la curte. Suntem în apropierea sărbătorilor de iarnă, străzile sunt frumos împodobite, casele au coronițe de brad la uși. Raluca este de înălțime medie și după părerea mea se îmbracă un pic cam bătrânicios. Cizme, fustă, palton, dar totuși fără nimic pe cap, în pofida frigului de afară. Discutăm nimicuri, în principal despre alte persoane de pe forumul care azi ne-a adus împreună. Eu fiind din București, unde se află majoritatea forumiștilor, ii mai povestesc una, alta. Ușor, ușor atmosfera dintre noi se degajă, mai facem glume, mai vorbim, mai privim la peisajul hibernal din jurul nostru, până ce ajungem la ceainărie, aflată la subsolul unei case vechi.
Ceainăria din Orașul Q este un loc foarte intim, amenajată într-o pivniță. Este împărțită în mai multe saloane, lumina fiind răspândită de lumânări. Nu există scaune sau mese, oaspeții lunad loc pe rogojini, iar ceaiul servindu-se la nivelul solului, fiind așezat pe un fel de covoraș. Raluca îmi spune că va încerca un ceai afrodisiac și îmi face cu ochiul. Eu mă uit pe meniu, dar nu înțeleg mare lucru. Până la urmă cer un ceai japonez care se numește matcha, iar Raluca cere un ceai de catuaba. În local se aude muzică din colecțiile Buddha Bar, iar cea care ia comandă este o față tânăra îmbrăcată într-un fel de halat. Mă așteptam să îngenuncheze aidoma servitoarelor japoneze în momentul aducerii ceaiurilor, însă doar s-a lăsat pe vine și ne-a pus tava în locul special amenajat pentru acest lucru. Fără palton, Raluca are un aer mai tineresc. Rigorile locului ne-au impus să ne descălțăm, așa că acum stăm turcește pe rogojină și sorbim din ceaiuri. Raluca poartă un dres care conturează picioare suple. Are un corp frumos, zvelt, seamănă cu o atletă de la prăjină. I-am adus un cadou, o statueta din abanos a zeului Waaq, cumpărată de la o consignație aflată în Magazinul Titan. Am scos statueta din rucsac si i-am oferit-o, spunandu-i ca aduce noroc si prosperitate. Poate a impresionat-o darul, poate a fost de la ceaiul afrodisiac, în secunda imediat următoare s-a apropiat și m-a sărutat franțuzește. Desigur, i-am răspuns, fix asta îmi doream și eu. Iar apoi Raluca m-a îmbrățișat tăcută și am stat așa o vreme, pe rogojina din ceainărie, în semiîntunericul răspândit de lumânări, ascultând muzică transcedentală. Afară era iarnă, iar ceainăria parcă se afla undeva la capătul lumii, unde existam doar noi, iar pe deasupra încăperii aveam senzația că se află forțe supranaturale care ne veghează, ca într-un roman de Haruki Murakami. Se lasase seara cand am hotarat sa plecam spre casa.
Ieșind din ceainărie, ne-a lovit aerul rece al iernii. Străzile Orașului Q erau luminate discret de felinare electrice. Pe măsură ce ne îndepărtam de centru, erau din ce în ce mai puțini oameni pe stradă. În ciuda frigului, în jurul nostru atmosfera era plină de căldură și așteptare. Raluca locuiește în Cartierul Argentinian, cu case vechi, de la începutul secolului. Nu asta era titulatura oficială a respectivei zone rezidențiale, ci așa o numiseră oamenii locului, probabil unul dintre ei găsind asemănări cu clădirile vreunui cartier din Buenos Aires. Străzile din zonă erau pavate, iar ferestrele caselor erau iluminate în culori calde, în contrast cu albul zăpezii de afară. Am ținut-o pe Raluca de mână tot drumul și mă simțeam ca în povești, având în vedere vremea de afară ca în poveștile lui H.C.Andersen.
Casa Ralucăi are un miros de vechi, dar nu neapărat în sensul rău. Ne lăsăm hainele grele și încălțările în antreu, după care intrăm în sufragerie. Tavane înalte, mobilă din lemn natural, cărți de anticariat, dezordinea specifică caselor de odinioară. Într-un colț un pom de iarnă care aproape stă să cadă, deși mai sunt multe zile până la Crăciun. Covoare persane venite parcă din alte timpuri. Din living, printr-o construcție ciudată a casei, se intră direct în bucătărie, care în totală antiteză cu camera de dinainte, are un suflu tineresc, modern, practic. Îmi propune să mâncăm ceva, iar până pregătește îmi spune să cobor în pivniță și să aleg o sticlă de vin. Tatăl ei are o colecție imensă și nu va observa neapărat un lips. Dintr-un colț al bucătăriei o scară coboară spre beci, unde colecția de vinuri este împărțită pe continente. Nu mă pricep foarte bine la vinuri, așa că aleg o sticlă la nimereală. Vin roșu. Merge cu cina încropită în grabă de Raluca, bruschete cu cremă de brânză și prosciutto. Mâncăm, bem vin roșu dintr-o țară îndepărtată, ascultăm muzică de cameră de pe niște cd-uri ale părinților. Ralucăi îi place mult muzica cultă și îmi spune că a doua zi vom merge împreună la Filarmonică, pentru un concert extraordinar susținut de orchesta Filarmonicii din Buenos Aires, sub bagheta foarte tânărului, dar extrem de talentatului dirijor Mariano Chiacchiarini. Adevărul este ca Filarmonica Orasului Q este celebra în lume, aici având loc multe spectacole extraordinare. Raluca îmi spune că asta este cadoul ei pentru mine, concertul de la Filarmonică, și se apropie, sărutându-mă franțuzește din nou.
Cu nerăbdare, cu unele mici stângăcii în reacțiile pe care le avem, ne retragem în dormitor. S-a lăsat frigul, poate încălzirea casei nu funcționează la parametri normali, poate m-au copleșit emoțiile cu totul. Ne băgăm în pat. Raluca îmi spune: "Ține-mă în brațe, încălzește-mă! Este atât de bine să te am aici.". Îi simt corpul sloi de gheață, și nu știu de ce, asta mă excită foarte tare. Parcă timpul stă în loc, iar cuvintele nu mai sunt atât de importante. Cu toate astea o întreb: "Pot să-ți bag mâna între picioare?", iar ea îmi spune: "Bineînțeles. Fă ce vrei cu mine!". De aici a început totul.
Sâmbătă ne-am trezit în jurul prânzului. Stau cu capul lângă țâțele moi ale Ralucăi și citesc cu voce tare din Rhinocéros, piesa de teatru scrisă de Eugen Ionescu. Cum ar fi, ca și aici în Orașul Q, toți oamenii să se transforme în rinoceri și doar noi să rămânem normali, ca Daisy și Berenger? Raluca se amuză, sânii îi tresaltă, simt o dragoste inimaginabilă față de fata asta. Ne cuprinde o toropeală plăcută, nu ne ridicăm din pat până la amiază. În lumea exterioară ninge, este frig, la noi este atât de cald încât nu ne-am mai pus haine de ore întregi. Se face seară, trebuie să plecăm spre Filarmonică. Raluca se îmbracă cu o rochie neagră, de o eleganță ieșită din comun, eu am doar hainele mele de pe drum, suntem într-un contrast deosebit de vizibil. Dar asta este mai puțin important, ne iubim și mergem către concertul susținut de Orchestra Filarmonicii din Buenos Aires, aici la Filarmonica din Orașul Q.
Filarmonica Orașului Q este o clădire de o imensă grandoare, construită într-un stil arhitectonic eclectic, inspirat din diverse perioade și curente artistice. Raluca îmi oferă câteva informații și despre sculpturile care împodobesc exteriorul clădirii, iar după prezentarea biletelor ne îndreptăm spre sala concertului, de o eleganță și un rafinament ieșite din comun, unde elementele barocului își fac simțită prezența. Cu siguranță vestimentația mea contrastează puternic cu acest loc. Sala este arhiplină, cei din orchestră își acordeaza instrumentele, iar la un moment dat luminile se sting, iar pe scenă apare, în ropote de aplauze, Mariano Chiacchiarini care după o scurtă înclinare către sală, se întoarce către orchestră, începând o uvertură vibrantă, muzica umplând imediat sala și sufletele noastre. Nu voi insista foarte mult asupra bucăților interpretate, pentru că nu mă pricep foarte bine la muzica cultă, însă la un moment dat Raluca a adus cu încântare în discuție numele Dvořák. Au fost două ore pline de frumusețe și emoție, muzica conturând în mod fericit sentimentele dintre mine și Raluca.
După concert, în drum spre casă, ne-am oprit la Toro 777, restaurantul preferat al Ralucăi, unde adesea merge cu părinții ei. Localul împodobit cu miliarde de luminițe, ospătarii fix ca din filme, tablouri celebre pe pereți, o atmosferă vibrantă a luat locul emoțiilor trăite la filarmonică. Fripturi de vită, vin roșu de calitate și multă dragoste, ingredientele unei seri foarte reușite, din păcate ultima alături de Raluca. Am ajuns acasă după orele 1 ale dimineții, buna dispoziție și sentimentele pozitive punând stăpânire aproape în totalitate pe sufletele noastre, dar lăsând puțin loc și tristeții, pricinuită de despărțirea iminentă. Ne era sortit să ne mai întâlnim vreodată? Ce ne va rezerva viața? Relațiile de la distanță nu rezistă. Trăiește clipa! Carpe diem!, după cum spunea Horatius. Un alt citat pe care cei in situatia noastra il folosesc des este: "Nu plânge pentru că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat.". E ușor de spus, mai greu este când trăiești asta pe propria piele.
Raluca m-a chemat în baie. Apa deja curgea în cadă, iar ea era dezbrăcată. Lumânări peste tot. M-am dezbrăcat și eu și am intrat amândouă în cadă. Spuma dansează pe suprafața apei, iar aburul înconjoară încăperea. Mă ține în brațe, îmi atinge sânii și mă sărută ușor pe gât. Ne pierdem mințile cu totul, suntem doar două fete într-un spațiu atemporal, am senzația ca forțele supranaturale de la cafenea ne veghează din nou de pe tavan. Ne prinde dimineața treze, peste Cartierul Argentinian din Orașul Q ninge din nou, stăm și ne uităm pe geam, fără să vorbim.
Duminică la prânz, despărțirea din gară este foarte grea. Ne ținem în brațe până la sosirea acceleratului care circulă între Orașul W și București. Avem amândouă lacrimi în ochi și ne amăgim că va fi bine. Poate după sărbători Raluca mă va vizita la București. Am să mai vin și eu în Orașul Q când voi avea concediu. În noul an se anunță spectacole importante la Filarmonica Orașului Q. Vine trenul. Ne despărțim. Pentru totdeauna? Nu știm. Plâng înfundat tot drumul până acasă, mi-a venit și ciclul, mă cuprinde o stare de rău. Ajung noaptea în București. Totul este gri, zăpada s-a fleșcăit, este o atmosferă sumbră. Mâine este luni, merg la muncă. Departe de Orașul Q și toată strălucirea de peste week end. Oare Raluca ce o face?
Dar să le lăsăm deocamdată pe prietenele noastre, pe Raluca și pe povestitoare. Cu bucuriile și tristețile lor mărunte. Poate le vom reîntâlni cândva. Este vineri seară, sunt alte timpuri. Am mâncat ton în ulei de măsline peste care am stors lămâie, am mâncat ardei copți în oțet, am mâncat ceapă roșie și pâine țărănească. Am băut 300 ml de Laphroaig, învechit 10 ani. Whisky-ul meu preferat. Nevasta m-a răsfățat suplimentar cu cârnăciori și piureu cu sos. Nu aș da toate astea nici măcar pe restaurantul Toro 777 din Orașul Q. Urmează momentul desertului. Prăjituri de la Mega Image, care surprinzător sunt produse de cofetăria de unde cumpăram prăjituri alături de băiatul numit Dorobanțu pe vremurile când lucram la Ultra Pro Computers. Ați citit despre asta acum mulți ani pe blog. Cina noastră de vineri seara se încheie triumfal cu indiene și eclere cu frișcă.
picture or it didn't happen
