miercuri, 27 iunie 2012

Groparul

36 de grade la umbră. Merg prin cimitir cu Eufrosin. Soarele arde necruţător. Un gropar îşi face meseria. Poartă o vestă de piele total nepotrivită. Noi murim de cald şi fără vestă şi fără să dăm la lopată. Eufrosin îmi spune: "Ca să nu-l tragă curentul. Cimitirul ăsta e plin de gropari morţi pe care i-a tras curentul."

luni, 25 iunie 2012

Radu Pavel Gheo - Noapte bună, copii!



O minunăţie de carte care demonstrează încă o dată că avem o tânără generaţie de scriitori, cei născuţi după 1965 (anul venirii la putere al tovarăşului Nicolae Ceauşescu), de mare valoare. Să fim serioşi, în ziua de azi nu mai citeşte nimeni Sadoveanu, Rebreanu sau Marin Preda. Lumea vrea proză modernă şi citeşte un Dan Lungu, un Lucian Dan Teodorovici sau pe acest Radu Pavel Gheo, născut în 1969 la Oraviţa.

Noapte bună copii urmăreşte soarta a patru personaje legate, la început, prin faptul că au copilărit împreună într-un sat din judeţul Caraş Severin undeva la sfârşitul anilor '70, începutul anilor '80. În noaptea de Înviere a anului 1986 cei patru plănuiesc să treacă graniţa în Yugoslavia, de unde mai apoi să poată pleca spre USA. Povestea lui Radu Pavel Gheo nu respectă absolut deloc cronologia, cititorul asistând aleator la evenimente de când persoanjele au fie 10 ani, fie 18, fie 32 de ani, acţiunea petrecându-se în Oraviţa, în satul bunicilor în apropiere de Oraviţa, în Iaşi, Bucureşti sau Los Angeles. Radu Gheo descrie excelent fiecare perioadă cu elementele ei. O copilărie comunistă lipsită de griji, anii tinereţii influenţaţi de vecinii sârbi şi dorinţa imensă de a trece dincolo, epoca post decembrie '89 cu o Românie sărăcită şi aflată în căutarea identităţii, greutăţile întâmpinate de emigranţi în lumea capitalistă despre care prea puţine ştiau. Pe lângă cei patru protagonişti, atrag atenţia cititorului trei personaje cel puţin ciudate, doi bătrâni îmbrăcaţi în straie ţărăneşti şi un american (ori neamţ) voinic cu o limuzină Mercedes. O carte care se citeşte cu nesaţ şi se se aplaudă la scenă deschisă în repetate rânduri.

marți, 19 iunie 2012

Zoo Călăraşi

Pentru adulţi biletul costă 3 lei. Un parc zoo care la prima vedere nu te îmbie cu prea multe, asta pentru că era şi foarte cald iar leii şi tigrii dormeau printre ierburile mari ce le invadaseră cuştile, ursul tibetan zăcea pe o bucată strâmtă de asfalt murdar, după gratiile ruginite ale minusculei sale cuşti, iar cea care tăiase biletele îmi spunea pe un ton lăudăros că pot vedea hala păsărilor exotice. Papagali, turturele, peruşi. Nu mi-au plăcut niciodată, nu pentru asta vin la Zoo. Când, la un moment dat, stupefacţie. Indicator către hipopotam. Nu se poate aşa ceva, nu în Călăraşi. Hipopotam nici la Bucureşti nu am văzut. E un animal prea scump. Dar până la hipopotam drumul duce către acvariu, o clădire acoperită. La intrare o femeie ghid deosebit de binevoitoare, care se pare că nu vorbise cu nimeni de foarte multă vreme, aşa că s-a apucat să-mi ţină o istorie a grădinilor zoologice de pretutindeni, dar şi adevărate lecţii despre animale. Pe mijloc sunt acvarii cu peşti multicolori, iar pe margini cuşti cu şerpi constrictori şi crocodili. Într-o cuşcă mică observ un peisaj nedefinit. Un animal mic şi alb care se zbate. Până să mă dumiresc, îmi explică ghidul. Avem de a face cu tarantula, iar ceea ce se vede în prim plan este pui de cobai de o zi, hrană vie pentru tarantulă. Doar hrană vie mănâncă, nu altceva. Ce soartă tristă are cobaiul. Nici nu a făcut ochi şi este aruncat în cuşca tarantulei, care va începe să-i mănânce capul, apoi întregul corp. Dar nu apuc să-mi pară prea mult rău, pentru că sunt informat că anaconda mănâncă un iepure viu din trei în trei săptămâni, sau şobolan mare abia omorât, pentru că dacă îl serveşte viu, şobolanul o muşcă pe anaconda şi o răneşte. E păcat să se întâmple aşa, pentru că anaconda nu e tocmai ieftină. Şerpii se hrănesc doar noaptea pentru a nu se speria copiii care vizitează. Se aruncă înauntru hrana, după care neoanele se sting. Hipopotamul are 30 de ani, dar nu a ieşit la vedere, fiind prea cald. Trăieşte până la 50. Urmează multe poveşti despre cum sunt imobilizaţi şerpii, despre cum face caca hipopotamul, despre ministrul culturii, ungurul ăla, care a favorizat grădinile zoologice din judeţele cu unguri (nu mai ştie exact ghidul despre ce judeţe este vorba, crede că Hunedoara). Acolo, în judeţele cu unguri, cică au şi elefant. Grădina Zoologică din Călăraşi este o combinaţie de gradină comunistă şi grădină modernă. Au maimuţe, urşi, ponei, veveriţe, chiar şi arici alb. Am petrecut o oră interesantă aici.

miercuri, 13 iunie 2012

Mânăstirea Sfânta Elena de la Mare

La 3 km de centrul satului-staţiune Costineşti, pe coasta mării, printre lanurile de grâu şi foarte aproape de apă, se află Mânăstirea Sfânta Elena de la Mare. Drumul către Mânăstire este proaspăt asfaltat şi merge paralel cu ţărmul. În afară de câteva hoteluri în construcţie este pustiu, dar cu siguranţă peste puţin timp zona se va aglomera, potenţialul turistic fiind imens. Mânăstirea nu este foarte mare, dar se vede că este nouă şi bine întreţinută. În curtea principală, aproape de biserică se află o cultură de roşii. Ieşind pe poarta din spate, o potecă prin grâu duce către mare. Cimitir nu au, pentru că încă nu a murit nimeni în acest aşezământ monahal, asta amintindu-mi cumva de satul Macondo la începuturi (a se vedea romanul Un veac de singurătate). Nu a murit nimeni, cu o singură excepţie. Maica Stareţă este înmormântată în biserică, într-un mormânt de un alb proaspăt. Biserica are o pictură foarte frumoasă, viu colorată şi destul de recentă. De altfel nu cred că această Mânăstire are mai mult de cinci ani. Nu am găsit vreo placă explicativă. Mi-a plăcut foarte mult aici pentru că e linişte şi poţi auzi marea din uşa bisericii. Cel puţin aşa era acum, la început de iunie. Nici ţipenie de om. În plin sezon estival sunt sigur că vor trece pe aici mulţi turişti.




sâmbătă, 9 iunie 2012

Muriel Barbery - Eleganţa ariciului




















O carte pe ale cărei coperţi scrie că a cucerit milioane şi milioane de cititori din întreaga lume, aşa că m-am aşteptat la genul de best seller uşor de citit, pentru toate gusturile şi categoriile de iubitori ai literaturii. Complet eronat. E o carte grea, cu multă filozofie, cu unele cuvinte care m-au făcut să apelez la dex (îmi inchipui ce greu e să traduci asemenea carte cu asemenea cuvinte, dacă eu nici în română nu le cunosc însemnătatea), cu unele idei în care m-am pierdut complet. Scrisă de o franţuzoaică, profesoară de filozofie născută în Maroc şi care am înţeles că locuieşte în Japonia. Din punctul meu de vedere, trecând peste unele chestii neînţelese din cauza propriilor lacune, a fost o carte deosebită, rafinată, sensibilă.

Avem trei personaje importante, inedite şi pline de carismă. Portăreasa unui imobil cu apartamente de lux, o femeie urâtă fizic în vârstă de 54 de ani, care citeşte pe rupte, ascultă muzică simfonică, e amatoare de rafinamente culinare, dar preferă să-şi ascundă inteligenţa, afundată în meseria ei de trei parale. O fetiţă de 12 ani super dotată intelectual care plănuieşte să se sinucidă în ziua când va împlini 13 ani. Locuieşte alături de bogaţii săi părinţi în imobilul unde lucrează portăreasa. Şi al treilea personaj, un bogat domn japonez care se mută în imobil. În jurul celor trei se va construi o vagă naraţiune, pilonul principal al cărţii fiind ideile filozofice, trimiterile către opere literare de mare însemnătate, ori picturi şi pictori, muzică simfonică, cinematografie, cultură japoneză sau europeană.

Finalul cărţii este nedrept, însă cât se poate de aşteptat pentru a spori frumuseţea cărţii şi pentru a-l lăsa pe cel care a citit într-o stare de pus pe gânduri, reflectând la frumuseţea acestei lumi.

marți, 5 iunie 2012

Întâmplările Mayei şi ale celorlalte personaje în vremuri contemporane (episod III - Primul punct)

Miroase a hoit şi a om nespălat în tramvai, dar prea puţini călători mai bagă de seamă. Majoritatea se gândesc la momentul când vor ajunge acasă, lăsând în urmă mizeria altei zile dintr-un şirag ce pare că nu se mai sfârşeşte. Într-una din staţii se urcă trei oameni ciudaţi. Un bărbat cu un monitor crt în braţe, urmat de o femeie care are o sacoşă mare de rafie în care se află o unitate de calculator la care albul a îngălbenit de atâta bătrâneţe, şirul fiind încheiat de o a doua femeie care nu căra nimic, asta poate şi pentru că măsoară cam 1,50 metri. Toţi trei au cam 20 de ani şi toţi trei sunt ţigani. Bărbatul aşează monitorul pe jos, printre picioarele călătorilor, la fel procedând şi femeia cu sacoşa. Încep să se joace la telefoane, făcând o demonstraţie de manele celor din jur. Apoi, când se iveşte un loc liber, femeia care a purtat sacoşa se aşează. Imediat se aşează şi bărbatul la ea în braţe. "Te doare, fă?", "Nu mă doare.". Cei doi se sărută, sau mai bine spus cei doi îşi iau limba în gură cu sunet, trezind din apatie pe cei din jur, provocându-le o pronunţată senzaţie de greaţă. După o vreme bărbatul îşi scoate limba din gura femeii pe picioarele căreia stătea şi se adresează celei de-a doua femei, aflată lângă scaun în picioare, privindu-i în tot acest timp ca un câine umil care aşteaptă o mângâiere ori poate o bucată de slănină din partea stăpânului: "Acum şi tu". Aceasta se apleacă, iar limbile lor se împerechează cu acelaşi zgomot. Toţi trei sunt urâţi, iar acest menaige a trois îi face şi mai urâţi, mai scârboşi. Tramvaiul şi aşa plin de mizerie hurducăie mai departe prin cartierele aglomerate ale oraşului. Într-o staţie oarecare uşile se deschid, iar cei trei îşi dau seama că trebuie să coboare. "Hai,hai,hai, coborâţi, coborâţi, coborâţi" se răsteşte ţiganul la cele două femei. "Hai, hai cu trestioara, până-n sat la Marioara", începe să cânte una dintre ţigănci. Coboară, depărtându-se de staţie fără să fie foarte atenţi în jurul lor. Toţi trei înaintează în şir indian pe o străduţă lătularnică, în faţă femeia cu unitatea în sacoşă, urmată de cealaltă femeie şi de bărbatul ce cară monitorul crt. E pustiu pe stradă. Dintr-o dată ţiganul se trezeşte cu un picior în spate, lovitură care-l face să scape monitorul din braţe şi-l proiectează în femeia din faţa lui. Acelaşi picior, încălţat cu un bocanc butucănos negru, loveşte de câteva ori şi în monitor până îl face ţăndări. Femeile încep să se tânguie în felul specific naţiei lor, însă posesorul bocancilor le potoleşte cu câteva perechi de palme, iar cel care ducea monitorul până acum câteva momente mai primeste un bocanc în burtă. Soarta monitorului este împărtăşită şi de unitatea centrală, care este făcută una cu pamântul de nemiloşii bocanci. Cei trei ţigani se zvârcolesc pe zăpada mocirloasă, înjură şi blesteamă. "Dacă nu faceţi linişte vă bag tubul catodic în cur" le adresează posesorul bocancilor ultimele cuvinte, după care se îndepărtează repejor de zona respectivă. Cel care aplicase corecţia ţiganilor era Eufrosin Potecă, întâmplător aflat în tramvaiul cu pricina. Jumătate de oră mai târziu se găsea într-o cârciumă, în faţa unui pahar de bere Bâlea, scoţând din buzunar o listă cu mai multe puncte, pe care o printase de la calculatorul personal în aceiaşi zi, cu câteva ore mai devreme. Tăie de pe listă cuvântul "ţiganii" şi bău cu nemăsurată poftă toată berea Bâlea.