luni, 20 martie 2017

Aniversări în Bulgaria. Partea întâi - Belogradcik

"Călătorule, tu vei descoperi sensul lucrurilor și înțelepciunea oamenilor.". Este un vechi proverb persan, pe care mi l-a spus colegul meu de facultate, Sorin, într-o fereastră între seminarii, pe când ne odihneam într-o sală EC goală, undeva prin Facultatea de Automatică. De câte ori pornesc într-o călătorie îmi vin în minte aceste vorbe de duh. Călătoriile îți lărgesc orizonturile, îți dezvoltă gândirea, te cultivă, îți oferă noi perspective asupra vieții. Cunoști oameni și locuri noi, ieși din banalul cotidian, încerci să-ți depășești limitele. Într-o joi a fost ziua copilului nostru cel mic, iar imediat, sâmbătă, a fost ziua mea. Am zis să marcăm momentele cu o excursie de 4 zile în Bulgaria.

7:30. Bucureștiul e deja aglomerat de miile de mașini, iar eu îmi stăpânesc nervii știind că plecăm în concediu. Al 5-lea cel mai aglomerat oraș din lume spun statisticile. Anul trecut am fost la Pitești și am cumpărat o colecție de 4 cd-uri audio cu muzică blues. Anul ăsta am fost de asemenea la Pitești și am cumpărat o colecție de 4 cd-uri audio cu muzică jazz. Ați auzit de Thelonious Monk? E printre preferații lui Haruki Murakami. Ascultăm asemenea interpreți celebri și melodii cu nume amuzante precum "Goodbye Pork Pie Hat" (compusă de  Charles Mingus pentru Lester Young care murise).  Autostradă - Pitești - Craiova. Copilul cel mare îmi spune o ghicitoare: "Ce e ca mașina și merge repede?". În Craiova sunt indicatoare către Calafat și Bechet, iar după o vreme mă trezesc că merg către Bechet, iar Calafatul s-a pierdut undeva, nu se știe unde, drept pentru care facem un ocol nedorit de 75 km. Între Bechet și Calafat găsim cea mai săracă zonă a României prin care am mers vreodată. Călărași, Ialomița, Vaslui par state din USA pe lângă zona asta. Case dărăpănate, drumuri ca după bombardament, câmpul pârloagă, doar bătrâni și rromi pe la porți. Podul Calafat-Vidin pare desprins din filmele SF dacă e să-l raportăm la zona ce-l precede. Trecem Dunărea și intrăm în Bulgaria, relieful se schimbă, șoselele sunt mai bune, aerul e mai curat, ori poate e doar o iluzie și așa ne autosugestionăm noi pentru că de fapt ne bucurăm că suntem în străinătate. "Za granița".

Mergem către orașul Belogradcik. Foarte puțină lume a auzit de el. Întâmplător am dat peste acest oraș, căutând ceva pe net. Iată ce ne spune wikipedia. Belogradchik (bulgară Белоградчик) este un oraș din nord-vestul Bulgariei în Regiunea Vidin. Belogradchik, care literalmente înseamnă „oraș mic alb” este situat la poalele Munților Balcani, la est de granița cu Serbia și la 50 de km sud de Dunăre. Orașul este unic și faimos pentru stâncile sale, Stâncile Belogradcik, care acoperă o suprafață de 90 de kilometri pătrați și ajung până la 200 de metri înălțime. 

Stâncile Belogradcik sunt unul dintre cele mai frumoase locuri văzute de noi vreodată. Iți dau impresia de o vale a dinozaurilor, rămășițele unei lumi maiestoase dispărute de multă vreme. Ne întrebăm cum de nu știe lumea de asemenea locuri.

Ne cazăm la Guest House & Bistro Castle Cottage. Ne deschide o femeie care vorbește la perfecție engleza. Aflăm că a lucrat 10 ani în Chicago, Illinois. Seara, înainte de culcare, stau în sufrageria comună din pensiune și mă uit împreună cu copilul cel mare la Peppa pig. Aud bătăi în ușă, iar în cameră se ivește un bărbat mare și nebărbierit cu un zâmbet uriaș pe față. Se înclină în fața mea aidoma călugărilor shaolin și îmi spune : "Good evening, sir!". Mă înclin și eu în fața lui și începem să vorbim. Îmi povestește că a lucrat ca atașat diplomatic la câteva ambasade din Orientul Mijlociu, iar eu îmi scot legitimația de serviciu și i-o arât spunându-i: "In Romania, I work for The Gouverment".  Mai îmi spune: "Trăiască România!" și bate din palme. Sunt foarte de treabă acești doi oameni, gazdele noastre. Pensiunea e cotată 9,5 pe booking, dar este un scor mult prea mare. Probbil 8 este un scor corect. Nu o să mă apuc acum să fac comentariu de trip advisor, pentru că nu acesta este scopul acestei scrieri.

Gazdele de la Guest House & Bistro Castle Cottage ne recomandă să mâncăm la Restaurant Pri Ivan. Acolo și mergem și suntem surprinși de eleganța locului. Un restaurant sârbesc pentru că ne aflăm aproape de Serbia. Cerem o пљескавица pe care o savurăm alături de o bere (sau două) Шуменско. Este foate bun totul, iar tortul întrece orice așteptare. La boxe se aud un fel manele bulgărești, o muzică ce nu ne displace. Într-un colț se află o chitară, iar copiii merg și zdrăngăne la ea. Plătim vreo 50 de leva cu tot cu bacșiș, apoi plecăm la culcare. A fost o zi plăcută și l-am sărbătorit cum se cuvine pe copilul cel mic.

Dimineață avem parte de un mic dejun interesant. Iaurt cu dulceață de zmeură alături. Cei mici câte o brioșă caldă, iar noi câte o plăcintă cu brânză. Discutăm politică cu gazdele noastre. În limba engleză. Ne luăm la revedere și plecăm de la guest house.

Mai mergem încă o dată să vedem stâncile. Absolut fantastic. Iar apoi autoturismul ne poartă mai departe, pe drumurile Bulgariei. Călătorim pentru a cunoaște oameni și locuri noi. Dar până atunci două poze din Belogradcik.



duminică, 12 martie 2017

Pascal Bruckner - Luni de fiere



 Țara autorului : Franța

Titlul original : Lunes de fiel

Anul publicării romanului : 1981

Ediția în limba română : Editura Trei

Număr de pagini : 237

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5







"Eternitatea, domnule, a început pentru mine într-o seară de iulie în autobuzul 96 care face naveta între Montparnasse și Porte des Lilas.". Așa începe cartea, în care un bărbat întâlnește o tânără frumoasă care nu are bilet și o scapă de controlori, apoi fiind el nevoit să coboare fără de a putea schimba o vorbă cu femeia. O poveste în care timpul prezent este 1979 și ne aflăm pe un vas de croazieră ce merge către Istanbul, unde un cuplu de tineri francezi aflați în drum spre India dă peste un alt cuplu extrrem de ciudat care le va schimba viața la 180 de grade. Nu e o carte pentru toată lumea și nu oricine o poate aprecia la adevărata valoare dându-i un 5/5. E un roman cult, e o carte bolnavă pe care doar inițiații o pot gusta din plin. E o carte despre dragoste și ură, despre sentimente și despre cupluri. Pascal Bruckner e pretențios în stil și folosește numai și numai procedee artistice în povestirea celor întâmplate. De multe ori sunt destul de aiurea metaforele folosite, de exeplu se referă la pizdă prin termenul "rana cea gingașă". Coperta cărții parcă prefigurează bolnăviciunea din interior. Niciun japonez pe care l-am citit nu a scris atât de bolnăvicios precum acest francez. Să spunem doar că romanul conține scene în care bărbatul simte o plăcere deosebită când femeia se pișă și se cacă pe el. La propriu, nu la figurat. Dar probabil că asta e artă pentru unii și scriitorul așa vrut să arate o iubire trăită la maxim, ceva dus la extrem. Final interesant și neașteptat. Romanul nu este rău, doar că nu e genul meu. Eu îmi doresc să citesc despre satele din stepele URSS, despre oameni înțelepți, despre lucruri plăcute, nicidecum despre psihopați răzbunători. Prea multă boală psihică în cartea asta, dar în rest e ok.

marți, 7 martie 2017

La evenimente

Sunt la botez. Lumea dansează, eu stau la masă și beau Riesling de Jidvei, o sticlă întreagă. După ce în prealabil am băut două Martini albe. Nu-mi place să dansez și nu vreau să o fac doar de complezență. Nici măcar nu știu să dansez și mi se pare penibil doar să mă bâțâi aiurea. Nu-mi place nici muzica pe care o aud. Continui să beau singur vin. Nevasta îmi spune: "Ești morocănos. Nu degeaba ți se zice Moșu.". Verișoara îmi spune: "Dar ție îți și place să fii morocănos.". Tata îmi spune: "Martini e băutură de cucoane.". Eufrosin îmi spune: "Ție nu îți place băutura, o bei numai ca pretext la mâncare.". Fata din parc îmi spune: "Dansul este un pretext pentru a pipăi o fată și de a fenta rigorile societății.". Tânărul Stăpân îmi spune: "Femeia trebuie să fie frumoasă și între genunchi și glezne, dacă are acolo picioarele groase nu e bună.".

Mă uit cu tristețe la nevastă'mea care a ajuns să danseze cu mâinile pe sus la piesa N&D, "Haide vino înapoi, ca să fim iar amândoi...". Doar piese din astea au fost toată seara. Nu sunt un cunoscător al muzicii, dar melodiile astea mi se par lipsite de frumusețe. Dar totuși astea plac oamenilor la botezuri și nunți. Eu aș include obligatoriu piesa Soldier of Fortune în playlistul acestor evenimente. Să se emoționeze bătrânii la versuri gen "But I feel I'm growing older/And the songs that I have sung/Echo in the distance/Like the sound/Of a windmill going round".

La botezul copiilor mei am facut o listă ce conținea printre altele The Rolling Stones - Laugh, I Nearly Died, Dire Straits -Single Handed Sailor, The Smiths - Pretty Girls Make Graves, Charles Aznavour - Pour Faire Une Jam, Bruce Springsteen-I'm on fire, Jimi Hendrix -Up From The Skies. Sigur că nu a fost apreciată. Eufrosin, cunoscător al muzicii, dar și al psihologiei umane, mi-a recomandat următoarele titluri, pe care nici el nu le-ar asculta în veci, dar spre deosebire de mine știe că nu trebuie să impună societății propriile lui păreri de nebun: Ana Lesko - Anycka Maya, Giorgos Alkaios- Sagapao, Boney M - Ma Baker, Shakira - Whenever-wherever, O-Zone - Dragostea Din Tei, Azucar Moreno - Solo se vive una vez.

La fel este și cu mâncarea la evenimente. Ați mâncat vreodată altceva în afară de gustări (roșie cu vinete, brânză de vaci pe ardei, cașcaval tăiat fantezist, felii de salam, icre pe o bucățică de pâine, castravete feliat), sarmale cu mămăligă, pește pane, friptură de porc și pui, cartofi și salată de varză? Fix așa au arătat din punct de vedere gastronomic botezurile copiilor mei, fix așa au arătat toate botezurile sau nunțile la care am participat. După cununia civilă pe care am făcut-o împreună cu scumpa mea nevastă am zis să facem o masă mai interesantă, la restaurant. Am dat salată cu creveți și rucola, o ciupercă caldă cu cașcaval în oala de lut, un orez basmati, o friptură dar așezată mai minimalist în farfurie și preparată mai special, nu grill obișnuit. Sigur că ăștia mai bătrâni au strâmbat din nas.

Omul se simte bine în zona lui de confort, îi este greu dacă-l scoți din ceea ce știe, din cele cu care a fost învățat și obișnuit. Așa sunt și eu, care stau la masă și privesc la cei care dansează, bând vin și gândindu-mă la momentul în care voi face o poveste pentru blog din toate astea. Așa sunt și ei care privesc la mine ca la un gras morocănos. yo3 îmi spune: "E loc pentru toată lumea, nene Gabi.".

marți, 28 februarie 2017

Tester la McDonald's

La ușa McDonald's-ului mă contactează o fată tânără și mă întreabă dacă doresc să particip la un sondaj în calitate de tester. Trebuie să gust un produs nou, să-mi dau cu părerea, să răspund la unele întrebări. Femeia este atrăgătoare, este școlită, vorbește frumos, așa că accept invitația. Până la urmă româncele tinere nu sunt doar cele care vorbesc cu accent de mahala la telefon în tramvai. Ne așezăm față în față la o masă din restaurant și începe sondajul. Cât de des mănânc la Mc? Dar la Pizza Hut? (nu știu ce relevanță are Pizza Hut în povestea asta). Dar la restaurantul asiatic? Dar la un restaurant normal? Îmi arată apoi o poză cu un produs și mă întreabă dacă e atrăgător. Nu mi se pare atrăgător deloc și îi spun asta, par niște pufuleți bej închis. Apoi vine momentul gustării. Nu știu ce voi gusta, fata dă comandă la bucătărie de "produsul roșu". Până este gata produsul ne uităm unul la altul, fără să mai spunem nimic. Fata zâmbește așa de complezență și zâmbesc și eu. Ce-ai putea discuta cu un necunoscut în momentele astea moarte? După vreo 4 minute mi se aduce o punguță și mi se cere părerea despre ambalaj. Apoi sunt invitat să gust produsul. Punctul culminant. Ce se află în punguță? Un crenwurst ordinar băgat într-un înveliș pane. Patru bucățele de circa 6 cm lungime. Îmi exprim dezgustul față de acest produs și îi spun că nu are ce căuta în meniu vreodată. Chiar este prost, mezel de slabă calitate băgat într-o panadă dubioasă. Mănânc doar o bucată din cele 4. Îi spun femeii să se limiteze la burgeri, nici ăia nu sunt un simbol al mâncării de calitate, dar măcar nu mănânci mezel prăjit. Se sfârșește testul. Îmi mulțumește și îmi oferă un Big Mac gratuit. Mă bucur și eu, asemenea pensionarilor care primesc de la partid o pungă de orez. What do they call a Big Mac in Paris?

duminică, 26 februarie 2017

Henning Mankell - Câinii din Riga



 Țara autorului : Suedia

Titlul original : Hundarna i Riga

Anul publicării romanului : 1992

Ediția în limba română : RAO, Seria Inspectorul Wallander

Număr de pagini : 344

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5






Într-o seară de ianuarie mă întorceam din celebra stațiune Cheia către București și am oprit la benzinăria OMV de pe DN1, din dreptul localității Corbeanca. E o tradiție să oprim aici, nu neapărat pentru a alimenta cu carburant, ci ca un ultim popas înainte de a da din nou nasul cu mizeria urbană. Mai bem un suc, câteodată am mai și luat o gustare, ne mai uităm prin rafturile cu produse. Se vând și cărți în această benzinărie. Mi-a căzut ochii pe un titlu, "Câinii din Riga". Cum am vizitat mai demult capitala letonă îi arăt nevestei titlul, să ne mai amintim și noi. Apoi pun cartea la loc și ma uit la secțiunea de muzică din benzinărie, după care ies și mă duc la mașină. Se întoarce și nevasta și constat că mi-a făcut o surpriză, cumpărându-mi cartea. Super!

M-am bucurat foarte mult să găsesc locuri cunoscute din Riga în această carte, un roman polițist cu intrigă destul de interesantă. De exemplu Inspectorul Kurt Wallander își petrece câteva nopți la Hotelul Latvia, celebrul turn cu 26 de etaje din centrul Rigăi. Ia masa la restaurantul de la parter, unde am mâncat și eu. Acțiunea cărții se petrece în 1991, într-o Letonie sovietizată, în vremurile când am vizitat eu Riga, Letonia era deja o țară capitalistă. În prezent Hotelul face parte din lanțul Radisson Blu. Inspectorul Wallander este mirat de prețurile ieftine de la restaurant (bine, el venea și din Suedia și e normal să aibă putere de cumpărare), eu am dat 15 euro pe un prânz normal și o bere Ceșu de 0,5 la draft.

Henning Mankell a scris cam vreo 10 cărți ce-l au în centru pe Inspectorul Wallander, la noi văd ca s-au publicat deocamdată doar două. Aceasta este a doua din serie. Mi-a plăcut și la următoarea vizită la benzinărie mi-am achiziționat și primul volum. Inspectorul lucrează într-un mic orășel, cam la vreo 50 km de Malmo și se confruntă cu tot felul de cazuri speciale. În această carte este vorba despre găsirea unei bărci cu cadavrele a doi bărbați. Barca ajunge din apele internaționale pe coasta suedeză, iar Wallander este însărcinat cu rezolvarea cazului. O intrigă întortocheată, jocuri de putere la nivel înalt, o poveste ce se complică din ce în ce mai mult. Nu este un roman polițist clasic, gen cele cu Hercule Poirot, ci mai degrabă o carte de acțiune. Nu e genul meu să citesc astfel de cărți, însă asta mi-a plăcut, nu atât prin deslușirea crimei, ci prin povestea care înconjoară personajul principal și bineînțeles prin faptul că mi-a amintit de Letonia. Sper să avem parte și de alte publicări din serie.

joi, 23 februarie 2017

Unde sunt femeile?

Merg să iau copilul de la grădiniță. Ieșim de la clasă și mergem pe holuri ca să-l îmbrac de plecare. În jurul nostru sunt alți copii alături de tații lor. Toți fac același lucru, își ajută copiii cu îmbrăcatul. Puține femei și doar bunicuțe respectabile. Unde sunt mamele? Rareori văd mame pe la grădiniță. Este puțin trecut de ora 17. "Hai puiule, la Mall să-ți iau încălțări de primăvară!". Mergem pe jos să facem mișcare, iar în jurul nostru e deja aglomerație de mașini pe șosea. Îi cumpăr niște ghete Reebok, măsura 32. Apoi mergem să mâncăm la ultimul etaj. Alegem Spartan, un souvlaki de purceluș. Luăm o singură porție și ne batem pe ea, copilul mâncând la fel de mult și repede ca mine. Apoi facem poștă o sticlă de Coca Cola la 0,5 și privim la oamenii din jur. La mese sunt exclusiv bărbați, singuri sau câte doi. Nici măcar o femeie. Unde sunt femeile? Unde sunt surorile, soțiile și mamele noastre? Afară e deja întuneric. Copilul mă anunță: "După seară vine noaptea.". În fața Mall-ului sunt deja ambuteaje de mașini. O luăm perpedes. În fața unui bloc de patru etaje discută două femei în vârstă: "Înainte era o modă să mergi la Berlin să mănânci.". Desigur nu se referă la capitala Germaniei, ci la celebrul restaurant bucureștean care în prezent nu mai există. Îmi amintesc de celebrele versuri: "Te duceam curvo-n Berlin, spărgeai sticlele de vin / Stai picior peste picior, de-mi venea să te omor.". Ajung acasă și e deja noapte de-a binelea. Vine și nevasta de la muncă. Acum îmi dau seama unde sunt femeile. Sunt la serviciu. În zilele noastre muncesc mai mult ca bărbații. Cunosc multe cupluri în care femeia câștigă mai mult ca bărbatul. Asta e societatea modernă. Am ajuns noi, bărbații, să ne îngrijim de copii, să o ardem aiurea prin mall-uri, în timp ce femeile noastre sunt la muncă. Bineînțeles că ghetele sunt prea mari, deși le-am probat la Mall. Nevasta mă admonestează la scenă deschisă. Mergem înapoi să le schimbăm. Luăm o pereche de Champion măsura 31 și de data asta sunt perfecte. Între timp au apărut și femeile în Mall.

joi, 16 februarie 2017

Fight Club pe înțelesul tuturor

Totul a început când ascultam Pixies-Vamos. Tânărul Stăpân a spus că asta e o piesă pentru Eufrosin, iar yo3 a spus : "Cine sunt ăștia, nene Gabriele?". Iar eu i-am spus lui yo3 că sunt Pixies și poate cunoaște de la ei piesa "Where is my mind?", care apare la sfârșitul filmului Fight Club. yo3 nu văzuse această peliculă, așa că m-am oferit să i-o aduc eu, dar Tânărul Stăpân a zis: "Nu înțelege yo3 d'astea, el nu a lucrat în viața lui la patron. Adu-i mai bine un film sovietic.". A doua zi i-am adus lui yo3 Fight Club, l-a urmărit foarte plictisit, pe la jumătate a întrebat: "Ce mi-ai adus asta? Să văd cum se bat ăștia?", iar la final mi-a spus că nu a înțeles mare lucru. Pentru yo3 și pentru alții ca el m-am gândit să explic ce se întâmplă în filmul Fight Club. Mărturisesc că l-am văzut de 8-9 ori și parcă de fiecare dată am mai observat o chestie nouă. Nu e un film ușor, desigur. Am citit și romanul care a stat la baza filmului. Urmează material cu SPOILER ALERT!

Avem personajul principal care suferă de insomnie. Se duce la doctor și se plânge de problema lui, însă doctorul îi spune că nu se moare din asta și dacă vrea să vadă probleme cu adevărat grave să meargă la cercurile oamenilor cu diverse maladii. Astfel personajul nostru ajunge la grupul oamenilor cu cancer testicular (unde îl întâlnește pe Bob care are "țâțe de câțea", jucat de cunoscutul interpret de muzică Meat Loaf), dupa care trece în revistă tot felul de cercuri cu boli periculoase din cele mai diverse gen leucemie. La aceste cercuri el este singurul sănătos, dar se preface bolnav, empatizează cu cei de acolo, plânge alături de ei și se simte foarte bine făcând asta. Îi dispare insomnia și doarme foarte bine, totul datorită acestor cercuri unde merge și se descarcă. La unul dintre cercuri o întâlnește pe Marla (yo3 a spus că-i place de Marla), care la fel ca și el, e o nebună care merge la aceste cercuri fără să fie bolnavă. Din momentul în care o întâlnește pe Marla, cercurile își pierd farmecul pentru personajul nostru, insomnia îi revine.

Omul lucrează la o companie de asigurări auto și călătorește mult prin delegații. Merge cu avionul. Într-o astfel de delegație îl întâlnește pe Tyler Durden. Tyler face săpun, dar îi vorbește și despre tot felul de explozibili făcuți în casă. Au valize la fel. Când să plece din aeroport personajul nu-și găsește bagajul. Un om de la aeroport îi spune că a fost reținut pentru control că e posibil să aibă explozibil în el, dar să nu-și facă probleme, că deobicei în astfel de cazuri este detectat un aparat electric de ras sau un dildo și că oricum nu controlează nimeni în amănunt. Personajul este destul de mirat.

Ajungând acasă după o delegație, omul nostru constată că apartamentul i-a sărit în aer și că nu mai are unde sta. Apelează la Tyler, se întâlnește cu el să bea o bere, iar când ies din bodegă, Tyler îi spune să-l lovească cât de tare poate. Cei doi încep să-și care pumni, iar într-un final se opresc și sunt cât se poate de mulțumiți. Asta e pentru ei ceva reconfortant, prin bătaie își consumă toate energiile negative. Se simt fericiți și împart o bere, spunând că mai trebuie să facă asta cândva. Apoi pleacă spre casa lui Tyler, o clădire mare în ruină.

Se pun bazele Fight Club-ului, oameni de pretutindeni sunt invitați să se bată cum au făcut-o ei prima oară. Prinde foarte bine clubul, oamenii vin și se bat, uitând astfel de viețile lor mizerabile, de șefi și targeturi, de neajunsurile de zi cu zi. La Fight Club se simt regi. Capătă încredere, iar apoi în viața de a doua zi sunt cu totul alții. Clubul capătă din ce în ce mai mulți adepți. În toate marile orașe.

La un moment dat sună Marla și spune că a luat o supradoză de pastile. Personajul nostru nu o bagă în seamă, însă Tyler ajunge acasă și găsește telefonul jos din furcă, cu Marla debitând tot felul de prostii. Vorbește cu ea și pleacă după ea, astfel ajungând să se combine cu Marla, spre supărarea și mirarea personajului principal, naratorul acestei povești. Tyler cu Marla fac sex într-un mod infernal, țipă amândoi ca apucații, iar naratorul nu poate dormi de strigătele lor.

Tyler și naratorul se bat în continuare cu mult succes la clubul lor de lupte, cel inițial. Lume din ce în ce mai multă. Tyler le dă invitaților o misiune: să pornească o bătaie cu cineva, dar la final să se lase învinși. Naratorul merge la birou la șeful lui, unde începe să-și care singur pumni, iar in momentul când vin gărzile îl găsesc pe narator în genunchi în fața șefului, implorându-l pe acesta să nu-l mai lovească. Câștigă astfel o grămadă de salarii compensatoare și alte chestii, fără să fie nevoie să mai meargă la muncă.

Se vorbește și despre job-urile lui Tyler. Pe lângă faptul că fabrică săpun, lucrează la un restaurant de lux, unde printre altele se pișă în mâncarea clienților. Mai lucrează și la un cinematograf, unde schimbă rolele de film (ni se spune că un film vine pe mai multe role). La schimbarea rolelor, în momentul îmbinării, Tyler recurge la o șmecherie și anume introduce o secvență care durează mai puțin de o secundă dintr-un film porno. Publicul din sală vede în timpul unui film, de exemplu, un penis uriaș dar nimeni nu realizează pe bune chestia asta. E ceva subliminal.

Între timp Tyler pune bazele proiectului Mayhem, prin care vrea să răstoarne ordinea mondială, să omoare toate băncile și corporațile, să șteargă toate datoriile. Se folosește de membri Fight Club. Acum toți lucrează la Mayhem Project. Dar nu și naratorul, care se pare a fost uitat de Tyler. Sunt înrolați tot mai mulți membri, iar vechea lor casă dărăpănată devine o adevărată cazarmă. Peste tot numai oameni dedicați proiectului Mayhem, iar naratorul se simte din ce în ce mai stingher. La un moment dat Tyler dispare. Într-o misiune a proiectului Mayhem este ucis Bob, iar naratorul își pune tot mai multe întrebări despre proiect. Pleacă să-l caute pe Tyler, dar se pare că este mereu cu un pas în urma acestuia. Merge prin tot felul de orașe, însă Tyler tocmai plecase, însă lumea îl recunoaște pe narator, unii ii fac cu ochiul etc.

Acum intervine punctul culminant al filmului. Tot căutându-l pe Tyler, naratorul realizează că el este Tyler, că de fapt Tyler este un personaj imaginar, doar o creație a nebuniei lui. De fapt el și-a aruncat apartamentul în aer, s-a bătut singur, a pus singur bazele Fight Clubului și a proiectului Mayhem...și desigur a făcut sex cu Marla de nenumărate ori.
Merge la secția de poliție pentru a denunța proiectul Mayhem, le spune exact polițiștilor că vor fi aruncate în aer anumite clădiri, sedii de firme și bănci, în încercarea de răsturnare a ordinii mondiale. Dar, surpriză, surpriză, polițiștii sunt și ei participanți la proiectul Mayhem. Caracatița s-a întins peste tot. Naratorul (sub formă de Tyler) i-a anunțat că e posibil ca el să vină la ei și să denunțe, așa că polițiștii nu iau în serios.

Scena de final este extraordinară, cu siguranță printre cele mai bune scene din istoria cinematografiei, cu naratorul care se împușcă în gură pentru a scăpa de Tyler, cu Marla care vine lângă el și privesc amândoi la zgârie-norii dinamitați, privesc la sfârșitul lumii actuale.

Cam asta este acțiunea filmului. Nu este un film cu bătăi, așa cum se crede, ci are numeroase implicații psihologice și filozofice, iar recomandarea mea este vizionarea filmului pentru a doua, a treia oară. De câte ori este nevoie. Iar apoi, înțelese unele chestii, filmul se va revedea din plăcere.

Cine dorește să mai adauge chestii despre film, este liber să o facă.