marți, 3 martie 2020

Alo, domnu' Gabriel? Vă caută soția.

Într-o seară de miercuri, nevasta m-a întrebat: "Week-endul ăsta nu ne duci nicăieri?", iar eu i-am urmat dorința, rezervând două nopți la o pensiune în satul Peștera, comuna Moeciu. Vineri, după muncă, eram deja pe A3 rulând cu viteză, având inima ușoară, ascultând muzica de la postul de radio Europa FM.

Peștera, un sat unde comercialismul și lumea modernă nu și-a pus în totalitate amprenta. Casele își păstrează arhitectura locului, pensiunile nu te sufocă ca prin satele din apropiere (Moeciu, Bran), iar peisajele sunt ireale, mărginite de Piatra Craiului pe o parte și Bucegi pe cealaltă. Am ajuns la ceas de seară, începuse să ningă, liniștea din jur era întreruptă doar de lătratul câinilor de prin curți. Pensiunea Casa Tăbăcaru. Camera mare, încăpem lejer toți patru, căldură, totul foarte plăcut, proprietarul de treabă, ne-a delectat cu tot felul de povești de prin călătoriile sale în jurul lumii, ori am discutat probleme sociale în timp ce ne servea ireproșabil cina ori micul dejun. Mâncarea foarte bună, cum se mănâncă la noi, la români. Cina/persoană: mămăligă cu brânză și smântână, două ouă ochiuri, carne afumată de la garniță. Mic dejun: caș afumat, caș normal,  slănină (am observat că unii oameni numesc slănina....șuncă), zacuscă, salată de vinete tocată, ceapă verde, ridichi de lună, roșii cherry, castravete, salam crud-uscat, măsline, omletă, ouă ochiuri, unt, marmeladă de prune, miere de albine, prăjitură de casă cu mere, cereale, lapte, lapte bătut, ceai. Micul dejun era așa de consistent, încât ți se mai făcea foame abia după apusul soarelui. 

Sâmbătă, după masa de dimineață, am urcat cu mașina până la cunoscuta pensiune Nobillis, iar de aici ne-am propus să ajungem pe jos în satul Măgura, pe drumul forestier. Zis și făcut. Porțiuni cu zăpadă pe drum, ori unele cu bălți mari sau noroi. În jur crestele munților, alb imaculat. Coborâm din satul Peștera către o văgăună, pe drumul mărginit de ogrăzile oamenilor. Unii au oi, alții păsări, mai toți au câini care latră la trecerea noastră. Copiii se bagă prin bălți, calcă nepăsători prin noroaie, urlă imitând sunetul armelor de foc, așa cum au văzut în populara serie de jocuri video Far Cry. Ba chiar își iau și niște ciomege găsite pe lângă curțile oamenilor și zic că își vor confecționa arme din ele, crafting, ca în Far Cry New Dawn (superbul joc din lumea post apocaliptică, situat la 17 ani distanță de la explozia atomică prevăzută de Joseph Seed în Far Cry 5). Toate aceste acțiuni ale copiilor stârnesc oprobriul nevestei, care grăbește pasul și o ia înainte, lăsându-ne pe noi trei, cu țăcăneala noastră. Eu le arăt copiilor doi munți și le zic că în curând se vor uni, ca în povestea lui Ali Baba și nu vom mai putea trece dincolo, așa că e cazul să ne grăbim. Cel mare îmi ține isonul și spune că după munți ne așteaptă dușmanii, că poate găsim un porc mistreț ca să ne ajute (cum e Horatio în Far Cry New Dawn). Trec pe lângă noi trei ATV-uri. Copiii ridică bețele și imită sunetele de mitralieră, împușcând către cei trei oameni care trec pe lângă noi. Aceștia ridică mâna sau claxonează, salutându-ne. Copiii ajung la concluzia că erau prieteni și merg și ei să se lupte cu dușmanii. Nevasta a dispărut din raza noastră vizuală. Trec minute bune și nu o ajungem, deși mergem bărbătește și lăsăm un pic joaca. În era modernă există oameni refractari la tehnologia de ultimă oră, precum Eufrosin Potecă (cunoscut cititorilor acestui blog și nu numai) care folosește în continuare un telefon cu taste. Și mai există oameni precum nevastă'mea, care nu folosește telefonul mobil deloc. Ori de câte ori are ocazia îl lasă acasă, iar acum în camera de la pensiune, cu bateria descărcată. Nu o putem contacta. Ne continuăm drumul, copiii reîncep joaca, facem tot felul de scenarii de care și creatorii jocurilor video ar fi mândri.

Nu prea întâlnim oameni, mașinile nu trec deloc pe aici. Din fundul văgăunei începem urcușul către satul Măgura. Mai obosim, ne mai odihnim, mai ne uităm fără succes în zare după nevastă. "Tati, pe mami poate au luat-o dușmanii și au omorât-o. Sau poate a prins-o un urs și a mâncat-o.". Tot ce e posibil. Ajungem în Măgura. Sat răsfirat de munte. -2 grade. Bate un vânt rece. Se văd munții foarte frumos. În fața unei case este o cutie pe care scrie "Mărțișoare hand made. 5 lei". Iese o fată tânără, blonzulie și rumenă în obraji, ca mai toți oamenii de la munte. Cumpăr un mărțișor pentru nevastă, în eventualitatea că o voi mai vedea vreodată. O întreb pe fată unde putem bea ceva și ne spune că înainte de biserică e un bufet. Mai e ceva de mers. Suntem obosiți și mai e și drumul de întoarcere. Copiii se vaită, deși nu realizează că trebuie să ne și întoarcem. Nu am ajuns nici măcar la jumătatea călătoriei. 

Bufetul este o cojmelie de lemn cam dărăpănată, înăuntrul căreia servește o femeie bătrână. Beau o bere Aurora, iar copiii câte un Cico. Ne mai căpătăm puțin puterile. Bem în aer liber, pe banca de lemn de lângă bufet, și ne este cam frig. Le spun copiilor că poate venim la vară să bem ceva aici și atunci o să fie mai cald. Copilul cel mare, foarte tranșant spune: "Dacă o mai trăi baba asta.".  Mergem spre biserică, mai este puțin. Am speranța că poate e pe acolo nevasta, deoarece ei îi plac chestile astea. Nu e. E doar monumentul închinat Căpitanului inginer Aurel Cojanu. A murit la 29 de ani la Canalul Dunăre Marea Neagră, Colonia Peninsula. În 1950. Făcuse și războiul. Ce viață a avut acest om? 

De la Biserica Adormirii Maicii Domnului și până la Nobillis, unde am lăsat autoturismul, Google Map ne indică 4,9 km. 1 oră și 9 minute. Estimez că vom face 2 ore. Suntem obosiți. Acum realizez că aveam să parcurgem 10 km în cursul zilei. Copiii deja se tânguie că nu vor să mai meargă. Îi îmbărbătez și le spun că ei sunt soldați și trebuie să meargă. Uită de oboseală și o pornesc la drum. Pe străzile satului un câine mare și negru ne ține calea. Cel mic se sperie de câini, are chiar o fobie. De ăsta și mie îmi este cam teamă. Are botul uriaș. Ne-ar putea ucide lejer pe toți trei. Dă din coadă. Asta e bine. Se împinge cu botul în piciorul meu. Copilul cel mic nu știe unde să se mai ascundă. Îmi țin și eu respirația. Câinele bagă botul printre mâna și corpul copilului cel mare. Ăsta se amuză și spune: "Doamne ferește!". Ieșim din Măgura și ne îndreptăm spre Peștera. Dinspre munte se coboară deasupra noastră o negură ce aproape face noapte în jur. Le spun copiilor că vin spiritele rele și trebuie să grăbim pasul. Copilul cel mare își menține gândirea pesimistă și spune: "Cred că pe mami au înmormântat-o deja.". E mai mult de urcat acum, la dus mai mult am coborât. Transpirația curge din noi, copiii s-au udat și la pantaloni, mergând prin toate bălțile de la zăpada topită. Nu ne lăsăm. Mergem mânați de la spate de spiritele rele. E pustiu în zonă. La un moment dat ne întindem puțin în noroiul de la marginea drumului și ne mai tragem răsuflarea. Nu mai știu de soarta nevestei de vreo 4 ore. 

La un moment dat sună telefonul. Număr necunoscut. Răspund. O voce de bărbat spune: "Alo, domnu' Gabriel? Vă caută soția.". Iar apoi vorbesc cu nevasta, care spune că a mers în alt loc, la o mânăstire și nu ne-a găsit. Apoi s-a întors la mașină și de asemenea nu ne-a găsit. Acum vorbește la telefonul unui sătean cumsecade. Conform GPS-ului suntem la 20 de minute distanță de mașină. Îi spun că venim spre ea. Se însuflețesc și copiii. Zboară prin toate bălțile de pe drum. Ne regăsim toți patru. Ne suim în automobil și plecăm la pensiune.

Ajungem la pensiune și surpriză. Ușa de la intrare este închisă. Oricum noi eram singurii clienți din acest week-end, în toate cele 12 camere. Proprietarii se pare că plecaseră. Cheie de la intrare nu ne-au dat. Eu sunt antrenat la asemenea chestii de la jocurile de Play Station 4. Cu siguranță aveam pe unde intra, am început să caut. Nu după mult timp am reușit să intru prin subsol, am urcat și am deschis pe dinăuntru ușa principală. Ne-am schimbat de hainele murdare și am plecat spre Bran, pentru a mânca la un restaurant de pe acolo.

 Desigur, ne-am îndreptat către un restaurant de elită. Numărul 1 pe tripadvisor. Din păcate aici era totul rezervat. Ne-au dat afară, ca pe câini. Am dorit să mergem la restaurantul numărul 2 pe tripadvisor și am dat pe google să caute traseul, însă copiii au început să scâncească de foame. Nevasta a spus: "Hai, nu îți bate joc de noi!". Așa că am intrat în primul local ieșit în cale, Hanul Bran. Fostul Motel ce aparținea de Centrocoop. Cei mai în vârstă își amintesc. Aveați jocul Turism în copilărie? Un fel de Monopoly autohton. Hanul Bran era acolo, pe tabla de joc. În prezent un restaurant mediocru. Porții mici, mâncare de cantină, o chelnăriță aproape de vârsta pensionării. Nu a fost rău, ne-am potolit foamea, dar vorba aia, foamea ți-o poți potoli și cu o merdenea. Într-un restaurant intri cu anumite pretenții.

Ne-am mai plimbat puțin prin Bran, iar apoi am plecat la culcare. A fost o zi obositoare, dar minunată. Duminica, a doua zi, pe drumul spre casă, am mai făcut câțiva kilometri prin Parcul Național Bucegi, copiii au făcut un om de zăpadă, am vizitat satele Șirnea și Fundățica. Din fericire nu ne-am mai pierdut unii de alții. 

Câteva poze din timpul excursiei, surprinse cu aparatul mirrorless:


Peisaj în drum spre Măgura.

Intrarea în satul Măgura

Biserica din Măgura, punctul terminus al călătoriei.

Masivul Piatra Craiului.

Masivul Bucegi.

Mioare în curtea unui gospodar.

sâmbătă, 15 februarie 2020

Patru filme premiate cu Oscar în 2020

Oscarul cântărește foarte mult și influențează psihicul omului de rând, așa că marțea următoare decernării premiilor Academiei Americane de Film, la Mega Mall, pelicula "Parasite" a rulat cu casa închisă, asta deși în România apăruse pe marile ecrane în noiembrie 2019, așadar cu mai bine de 3 luni înainte. Cine să dea atenție unui film din Coreea de Sud? Ce fac ăștia? Hyundai și Samsung. KIA și LG. Cum or avea filmele? Probabil cu bătăi? Am văzut mai demult vreo 2-3 filme din această țară. Fără să caut pe Google nu știu numele regizorilor. Este vorba despre Park Chan-wook. Și-l mai avem pe Kim Ki-duk, cunoscut (și) pentru excepționalul film cu băiețelul și călugărul. (Atenție!  Kar-Wai Wong, regizorul superbului In The Mood for Love, este un regizor din Hong Kong, deci nu are treabă cu South Koreea). Așadar, în sală nu puteai arunca un ac. Am remarcat un public de mare bun simț, nu au făcut gălăgie, nu au plescăit în timpul filmului (De fapt floricelele ți se termină până începe filmul, la câtă reclamă bagă ăștia. De ce pula mea băgați reclamă la cinema? Nu e destul că plătim bilete?), au urmărit pelicula cu sufletul la gură, nu au comentat nimic până la final. Doar o mică glumă a unui tip mai șugubăț, când s-a afișat cast-ul a spus: "Mamă, numai actori mari!". 

Acum nu știu dacă Oscarul a făcut filmul ăsta mai bun decât este, dar mie mi-a plăcut foarte mult. Are la fel de multe schimbări de ritm ca piesa "Happiness Is A Warm Gun". Producătorii te trec prin tot felul de stări, iar la final te zguduie bine. "Educație!", cum a spus un om din sală la final, in timp ce ne îndreptam spre ieșire. Eu când s-a terminat filmul am spus "Bravo Coreea!" și nevasta mi-a dat dreptate. Am plecat încântați spre Burger King, unde am disecat filmul în compania unui Double Whopper.  

În vinerea ce a urmat decernării Oscarurilor, având câteva ore libere până ieșea copilul cel mic de la grădiniță, am dat o fugă cu metroul până la AFI Cotroceni pentru a vedea 1917. Singur, ca marii cinefili. În fața mea la floricele era un cuplu pe la 16-17 ani. Fata avea un urs enorm. Era Valentine's Day. Vânzătoarea de la pop corn i-a întrebat la ce film merg. Mergeau la Frozen 2. În timp ce-mi umplea punga cu floricele și imi turna Pepsi în pahar, i-am spus vânzătoarei să mă întrebe și pe mine la ce film merg. A zâmbit. Sala goală. Cerusem bilet pe rândul 12 la mijloc, dar plăcându-i de mine, fata de la floricele mi-a umplut cu vârf punga și acestea tot cădeau pe jos făcând mizerie prin sală, așa că m-am oprit la rândul 9 și m-am așezat. Mai erau vreo 10 minute până să înceapă filmul. Am mai butonat telefonul, am mai mâncat pop corn sau băut Pepsi. La un moment dat vine în sală un om, care căra și el o pungă de floricele (nu la fel de plină ca a mea!) și un Pepsi. Se uita la rânduri cu rigurozitate, deși sala era goală. Ocolește străbătând tot rândul 8 și intră pe 9, ajungând aproape de mine și tot uitându-se la numerele de pe scaune. Și tot mergând așa îi scapă Pepsi-ul din mână, de face lac pe jos și mai dă și jumătate din floricele pe scaune. Cu siguranță mă așezasem pe locul lui. M-am simțit vinovat, dar asta e. Într-o sală liberă putea sta liniștit oriunde și el. Acum avea să-i fie sete dupa floricele. 

Mi-a plăcut și filmul ăsta. Acțiunea cam plată, însă foarte bună imaginea, efectele. Am fost transpus cu totul în timpul războiului. După film am discutat telefonic cu Tânărul Stăpân, un mare și fin cunoscător al istoriei, în special al celor două Războaie Mondiale. A remarcat bine că filme despre WW1 s-au făcut foarte puține, în timp ce despre WW2 avem foarte multe. 

În toamnă am văzut alte două filme ce aveau să cucerească Premii Oscar. Desigur, tot la cinematograf. De aceasta dată la Hollywood Multiplex. Am făcut o tradiție cu nevasta, să vedem filme la Hollywood Multiplex, apoi să mâncăm calcan și creveți la NordSee. Joker, unde am spus de atunci că Oscarul pentru actor în rol principal e deja adjudecat, indiferent de ce alt film va mai apărea. Joker, un film grozav cu totul. Și Once upon a time in Hollywood, un film care m-a dezamăgit. Din punctul meu de vedere a fost o selecție de colaje fără nicio noimă. Brad Pitt a luat Oscar pentru rol secundar. ??!! Nu mi s-a părut nimic special. Nu a fost un film rău, dar nimic de elogiat. Nici vorbă de ceva care să rămână în istorie și despre care să vorbească copiii noștri, așa cum noi vorbim despre marile filme de odinioara.

miercuri, 22 ianuarie 2020

Gustarea de seară (2)

A avut succes episodul de aseară, așa că voi prezenta și cina din această seară. Ca pe vremea forumurilor când scriam zi de zi ce mâncam. Mi-am dat seama că sunt un vizionar. Făceam poze la mâncare și acum 20 de ani. Pe atunci eram considerat un psihopat, astăzi toată lumea face poze la mâncare. Ești anormal dacă nu faci. 

Pentru seara asta, gustarea copiilor și a mea: pulpă de porc tăiată în fâșii mici și fripte pe grill. Asezonate cu un condiment cumpărat cu tot cu râșniță (piper negru & lime se numește). Garnitura castravete murat rece în saramură (în marile restaurante castravetele murat se servește cu gheață) tăiat felii. Am amestecat într-un castronaș feliile de porc și feliile de castravete. Am înfipt scobitori în bucăți, pentru a fi mai atractiv pentru copii. Am mâncat toți trei într-o nețărmuită bucurie, amplificată și de piesa care tocmai se difuza la radio. Phil Collins - The Same Moon. Sunt un mare admirator al acestui interpret. Știți cumva la ce instrument presta în formația Genesis? (răspundeți făra google, Ionescu & Eufrosin au block la întrebarea asta)

Am băut după masă un vinars Miorița de 18 ani. Nu sunt bețiv. Vorba unchiului meu, beau doar cât să-mi lucească ochii. 

Iată și poza.



marți, 21 ianuarie 2020

Gustarea de seară

O postare atât din categoria mâncare, cât și din categoria parenting. Am pregătit o gustare de seară inedită pentru mine și copii. Pâine crocantă de secară (crispy rye bread) unsă cu puțină maioneză peste care am pus păstrăv curcubeu afumat (un produs care pe etichetă are steagul danez) . Iar alături mango tăiat în bucățele și popularii ardei iuți umpluți cu brânză de capră (țara de proveniență Grecia).  Iată o gustare modernă, ușor de preparat, gustoasă. Este desuet să dai copilului la gustare sandwich cu salam sau cașcaval, cu pâine ordinară.  Sigur, peștele afumat te îndeamnă să bei un alcool tare. Am avut un single malt foarte scump, primit de la prietenul meu Ciuc, coautor la acest blog. Eu nu mi-aș fi permis să-mi cumpăr așa ceva.  Iată și poza.


marți, 14 ianuarie 2020

Revelion în Ruse

Astă vară, în minivacanța prilejuită de Sfânta Marie Mare, în drumul către Halkidiki, am făcut o pauză de o noapte în orașul Ruse (bulgarii scriu Pyce). Am plecat de cu seara și ne-am gândit că economisim timpul a doua zi dimineața, scutind statul în vamă, plus că doream să luam cina la celebrul local Happy, locul 2 în topul restaurantelor din Ruse. Și cum am zis, așa am și făcut. Seara, plimbându-ne pe lângă Dunăre, cu gândul că a doua zi vom ajunge în Grecia, țara noastră de vis, am trecut toți patru pe lângă Hotelul Riga. Eu, nevasta, copilul mare și copilul mic. Iar mie atunci mi-a venit pe loc gândul că acolo vom petrece Revelionul. Pentru că e aproape de casă, pentru că nu stăm în trafic pe Valea Prahovei, pentru că ne plac bulgarii, pentru că ne place Riga pe care o vizitaserăm cu vreo 5 ani în urmă, pentru că ni s-a părut inedit, pentru că nevasta a dorit să fie servită la cumpăna dintre ani, nu să stea ea să pună masa și să spele vasele. În septembrie am rezervat biletele. Trei nopți cu mic dejun + masa festivă.

Am plecat de acasă pe 30 decembrie, iar după vreo 90 de minute eram deja la Lidl în Ruse, cu gândul să cumpărăm apă de băut. Desigur, copiii s-au aruncat către jucării și și-au luat un joc foarte interesant în care lovești cu un ciocănel niște cuburi peste care stă un urs, cu scopul de a menține ursul cât mai mult pe suprafața care se distruge. Eu am găsit o sticlă de whisky Monkey Shoulder la prețul de 38 de leva. Am făcut imediat un calcul și am realizat că în România nu se găsește mai jos de 105 lei, așa că m-am gândit că e o afacere bună și am cumpărat-o. Spre disprețul nevestei. Copiii s-au bucurat când le-am arătat cele trei maimuțe de pe sticlă. Iar apoi am mers la hotel, unde după ce am spus cum mă numesc, recepționera a zis: "O, you will spend The New Year with us".

La Hotelul Riga sunt trei lifturi care urcă până la Etajul XVII. Niciunul dintre ele nu respectă normele de protecție ale Uniunii Europene, neavând uși. Vedem în fața ochilor cum se derulează peretele, așa cum mai vedeam în copilăria noastră de la bloc când țineam cu mâna butoanele de sus unde ușa se închide. Stăm la apartamentul 1007 de la Etajul X. Lux. 4 stele meritate. Două camere foarte spațioase, mobilier nou și frumos, două băi, două wc-uri, două televizoare color (fără tub catodic!!!). Căldură, ambianță plăcută și o priveliște excepțională cu ansamblul orașului și Fluviul Dunărea. Această belvedere avea să fie descrisă câteva zile mai târziu de către burghezul Eufrosin drept un peisaj industrial post-comunist. Dar fiecare cu gusturile și aprecierile sale. Ajunși în camera de hotel, de atâta fericire, toți patru ne-am culcat pentru vreo trei ore. Iar când ne-am trezit era deja noapte, iar luminile orașului se aprinseseră. Am deschis fereastra, iar de la Etajul X am imortalizat panorama, punând apratul de fotografiat mirrorless fixat de pervaz și setând timpul de expunere la 2". Pe geam intra un vânt rece. Ger. Temperatură negativă. Ne era foame. Ne-am îmbrăcat bine și am plecat în oraș.

Am consultat pe telefonul mobil aplicația Tripadvisor și am decis să luăm masa la restaurantul din Ruse aflat pe locul 1 din 57. Este vorba despre "Terassa Seafood & BBQ". Dar mai întâi ne-am plimbat prin centru, care arăta mai mult decât decent pentru un oraș bulgăresc de provincie. Luminițe, atmosferă de sărbătoare, lume puțină, liniște. Terassa Seafood & BBQ este pe malul Dunării, dar oricum era noapte afară și nu vedeam mare lucru pe geam. Interiorul foarte plăcut, chelnerițe foarte drăguțe și prietenoase, vorbind o engleză perfectă. Am luat o gustare constând în creveți, caracatiță, inele de calamar și am continuat cu felul principal, în speță peștele. Eu nu mă pricep bine în a deosebi peștele, am crezut că mănânc biban de mare. I-am trimis prietenului meu piskeshu o poză cu ce mâncam, iar acesta a conchis că este vorba despre doradă. A mai specificat că este un pește foarte gustos. Avea dreptate. Am comandat și o sticlă de sauvignon blanc din podgoria Mezek. Dumnezeiesc. De mâncare bună și băutură rafinată omul nu se satură niciodată, așa că am continuat să comandăm. Calamar pane și încă o sticlă de vin. Copiii nu sunt înnebuniți după animale marine, așa că au comandat ciolan de porc cu cartofi (cel mare) și paste (cel mic, ca întotdeauna). Am gustat de la ei și pot spune că au fost excelente. Iar apoi deserturi, un fel de tarte umplute cu mousse de ciocolată. Extraordinare, aduse parcă de la Paris special pentru noi, muritorii de rând. Toată masa a fost de nota 10. Meritat locul 1 pe tripadvisor. La mare distanță de Happy, care e doar un fast food, pentru profani. Nota de plată a fost 190 leva. Am lăsat 210 leva cu tot cu bacșiș. Vinul ne-a amețit și pe mine și pe nevastă. Exultam de fericire și dansam pe străzile din Ruse, în drum spre hotel. Copiii se bucurau de bucuria noastră și dansau și ei cu noi. Cu mintea odihnită de la atâta alcool bulgăresc de calitate am făcut următoarea conversie: 210 leva : 2 = 105 lei. Ne bucuram și ne felicitam de ce masă bună și ieftină am mâncat, lăudam în gura mare dărnicia Bulgariei și prețurile mici ale vecinilor noștri. Ce țară extraordinară! A doua zi de dimineață, cu mintea limpede, am făcut conversia corectă. 210 leva x 2,5 = 525 lei. Mda. Cam mult. Dar meritat.

Pe 31 decembrie nevasta a ținut neapărat să-și cumpere o bluză roșie cu sclipici pentru noaptea de Revelion. Am lăsat-o să umble prin magazine, iar eu și copiii ne-am plimbat, am fost în parc, am intrat în magazinul Adidas și ne-am uitat la încălțări. Iar într-un final ne-am reunit. Nevasta era fericită. Își găsise bluza dorită pentru 40 leva. Am mers toți patru în zona de unde se zărea portul din Giurgiu, peste Dunăre. Și ne-am uitat la portul din Giurgiu și ne-am zis că suntem atât de aproape de țara noastră și totuși atât de departe. Râul care ne desparte. Zona bulgărească de unde am privit către România era una desprinsă din jocurile postapocaliptice de PS4. Case părăginite, vegetație reintrată în drepturi, nici țipenie de om pe o rază destul de mare. Eu și copiii ne-am simțit ca în Last of Us, nevasta nu a avut termen de comparație, pentru că nu iubește jocurile video. Era și foarte frig, iar nevasta spunea: "Gabriele, unde ne duci?'. Ne-am mai plimbat ceva vreme, iar apoi am ajuns la hotel. Am dorit să mâncăm, dar restaurantele erau ocupate cu pregătirile pentru cina festivă, așa că nu ne-au primit. Ne-am mulțumit în cameră cu niște chipsuri cumpărate de la Lidl în ziua anterioară. Iar apoi am dormit vreo trei ore de după-amiază.

Ne-am trezit și ne-am pregătit pentru Revelion. Eu m-am îmbrăcat cu o cămașă neagră, cu jeanșii mei negri de la Colin's și cu pantofii negri Adidas Stan Smith. Mi-am făcut o poză în oglindă și i-am trimis-o colegei mele Andra, iar aceasta a spus că este cel mai bun outfit al meu. Copiii s-au îmbrăcat cu cămași roșii de la H&M, jeanși și de asemenea pantofi Adidas, dar albi (cel mare cu Superstar, iar cel mic cu Stan Smith). Nevasta s-a îmbrăcat cu noua bluză de gală și cu niște pantaloni maro. În picioare și-a pus pantofi, pentru că ea spune că încălțămintea sport se folosește doar la sport. Am luat liftul și am urcat șapte etaje până la Restaurant Belvedere de la Hotel Riga, unde aveam să petrecem Revelionul. 

Aici ne-a întâmpinat un ospătar care mi-a cerut numele. După ce i l-am spus, ne-a condus la masa noastră și ne-a aprins lumânarea aflată pe aceasta. Aperitivele ne așteptau deja. Brânzeturi cu mucegai nobil, șuncă afumată gen prosciutto, somon afumat, salate, pui shanghai, legume, fructe. Am fost întrebați dacă bem o rachie sau o vodka Finlandia. Am ales vodka, care ne-a fost adusă în cantitate de 100 ml/persoana. Am mâncat, am băut, am ascultat muzică, nevasta și copiii chiar au dansat alături de ceilalți oaspeți ai restaurantului. Eu nu mă pricep să dansez, așa că m-am limitat în a privi și a face poze. Muzică bună. Și populară bulgărească, dar și slow-uri consacrate gen Scorpions - Always somewhere. Ne-au adus la masă și vin și pește și fripturi de porc. A început și show-ul live. Dansuri populare, muzică live, balet, spectacol de cabaret cu femei aproape goale, magicieni. Ora 24, anul 2020. Am privit focurile de artificii de la Etajul XVII. Mai ceva ca în Hong Kong.  Ne-am felicitat și pupat între noi, bând o șampanie oferită de gazdele noastre. Bună. Pe la orele 2 ne-am dus către culcare.

Pe 1 ianuarie am făcut un drum de o oră până la gara din Ruse. Mișcare. Orașul animat pentru prima zi a anului. Copiii au protestat că mergem atâta drum pe jos, dar i-am amăgit cu tot felul de povești și concursuri că cine ajunge primul câștigă 1000 de puncte. Abbiamo vinto! Mille punti! Gara pustie, dar frumoasă. Arhitectură! M-am întrebat dacă nu e doar un muzeu. După-amiaza ne-am petrecut-o în camera de hotel privind la National Geo Wild dublat în bulgară și dormind. Iar pe la 22 ni s-a făcut foame și am mers la pizzeria Roma, despre care citisem numai cuvinte de laudă pe Tripadvisor. Pe bună dreptate. Un local asemănător cu ce am experimentat în adevărata Roma, Orașul Etern. Aveau chiar și o statuie cu lupoaica de unde au supt Romulus și Remus. Fețe de masă în carouri. Local cu pizza și pasta. Ghiciți care dintre noi patru a mâncat paste. Eu am luat o pizza cu brânza camembert și pepperoni. 14 leva. Bestială! Am băut și două beri Zagorka Retro. Ce ne fac capitaliștii? Ce marcheting agresiv! Ursus Retro, Zagorka Retro. Nostalgie după comunism? Nostalgie după tinerețe? O masă foarte bună la pizzeria Roma din Ruse. Atmosferă intimă, produse de calitate, servire politicoasă și plăcută. 

2 ianuarie. Un ultim mic dejun. Numai superlative și pentru micul dejun. Iar apoi drumul către casă, nu înainte de tradiționalele cumpărături din supermarketurile bulgărești. Ce cumpăram în principal? Păi bere și vin! Berea și vinul reprezintă o chintesență a relațiilor între oricare două state. Iau 4 sticle de vin și 20 de bere (se apropie grătarul cu Ciuc & Răzvan). Și asta a fost. Către Podul Prieteniei și înapoi acasă. Mulțumim Bulgaria!

luni, 16 decembrie 2019

Vinyl

Una din marile mele plăceri este de a conduce autoturismul noaptea pe un drum liber. În jur este liniște, cei din mașină dorm duși, eu sunt concentrat la drum și ascult radioul. Duminică seara, pe drumul de întoarcere de undeva din județul Harghita. La Europa FM la această vreme este o emisiune foarte bună, numită "Vinyl", cu tot felul de piese vechi despre care realizatorul, Andrei Paleu, spune tot felul de povești interesante, le prezintă într-un mod frumos. În această duminică a prezentat printre altele și o piesă pe care eu nu o mai auzisem, deși omul de radio a numit-o un reper al muzicii punk. Patti Smith - Gloria. Excepțională! Și foarte bună pentru condus noaptea. O piesă complexă cu multe schimbări de ritm. Glooooria.....

Cu 24 de ore înainte, la masa servită (cui?) în secuime, într-un han la 9 km de Miercurea Ciuc, femeia care ne-a turnat o ciorbă de burtă și ne-a făcut un excelent grătar unguresc, ne-a pus muzică în surdină de la un computer. Un cd cu Dire Straits. Prima piesa You and your friend. Cineva de pe forumul Locomania mi-o recomandase pentru un disk de mașină acum mai bine de 10 ani. Nu mai știu cine. Aidan? krapulax? Nu știu cât de potrivită a fost audiția acestei piese la ciorba de burtă, dar cu siguranță mi-a atins o coardă sensibilă.

A doua zi, la un restaurant aflat pe o stradă lătularnică a centrului Brașovului. Atmosferă extrem de intimă, lumină plăcută, mâncare bună, ospătăriță drăguță și politicoasă. O piesă superbă se aude din boxe. Elton John - I'm Still Standing. Au fost mai multe piese ale acestui interpret. A urmat I Guess That's Why They Call It The Blues. Bun muzician.

miercuri, 20 noiembrie 2019

Ziua nevestei

Iarna trecută, pe când ne aflam la un hotel în Sibiel, inspirat de mobilierul în stil vintage al camerei, am inventat o poveste pentru a-i speria pe copii. Le-am spus că în acea cameră, la ceas de noapte, vine "Moșu" și îi apucă de mână. Sigur, o poveste ce contravine de la parentingul modern care ne povățuiește să nu speriem copiii cu "bau-bau", "baba cloanța", "omul negru". Eu nu m-am putut abține și atunci când nu sunt cuminți le mai spun câte o prostie de genul: "Iese Moșu de sub pat și îți mănâncă capul.". Cel mare se amuză, însă cel mic se mai sperie câteodată.

Pentru a marca ziua nevestei am decis să facem o excursie de 3 zile având ca terminus Deva. De fapt totul a plecat de la faptul că nevasta găsise o cazare excelentă în satul Banpotoc (Vila Castelul Maria), aflat în imediata vecinătate a orașului Simeria și la circa 20 kilometri de Municipiul Deva. Am planificat minuțios traseul cu multă vreme înainte, m-am pregătit din timp cu daruri scumpe și alese pentru sărbătorită, am așteptat cu toții nerăbdători să vină momentul plecării.

Cu o zi înainte de ziua nevestei

Plecăm la ora 7 de acasă și nici nu oprim până la Mânăstirea Hurezi, ctitorită, după cum se știe, de Constantin Brâncoveanu. Nu suntem noi cine știe ce evlavioși, dar ne face plăcere să intrăm prin biserici și mânăstiri. E și aceasta o formă de cultivare. Localitatea Horezu este cunoscută pentru ceramica sa și le povestim copiilor despre acest lucru, invitându-i chiar să-și aleagă câte o farfurie dintr-un atelier meșteșugăresc. 22 lei/bucata. În prealabil îi spun omului de acolo că noi vrem să mâncăm în ele, nu să le atârnăm pe pereți. Mă asigură că sunt foarte potrivite pentru mâncat, numai să nu tai cu cuțitul în ele, pentru că se va strica desenul. Îmi imaginez deja că vom mânca pulpe de rață ori sarmale cu mămăligă în aceste farfurii din lut. Iar acum alegerea fiecăruia: nevasta o farfurie cu flori (potrivită pentru spiritul femeiesc), eu o farfurie cu cocoș (cocoșelul de Horezu fiind emblematic, cocoșul fiind în general un simbol al binelui, cel care anunță venirea luminii și biruirea întunericului), copilul cel mic o farfurie cu pești (de când a aflat că este zodia peștelui, iubește foarte mult această viețuitoare despre care știm că este considerată și un simbol creștinesc foarte important), copilul cel mare o farfurie cu un șarpe (i se pare interesant acest animal, nu îmi explic de ce).

Plecăm cu inima curată mai departe, dar și ușurați de 88 de lei. Un nou popas plin de cucernicie îl facem la Mânăstirea Lainici, din Defileul Jiului. Frumos. Iar apoi la Petroșani, unde oprim la Lidl și cumpărăm o mulțime de dulciuri având ca tematică Crăciunul. Turtă dulce, bastonașe de marțipan, migdale trase în ciocolată, bombonele etc. Petroșani e un oraș înconjurat de munți, dar totuși pare trist. Ne îndreptăm spre Hațeg, iar aici facem stânga către Mânăstirea Prislop. Mormântul Părintelui Arsenie Boca, devenit loc de pelerinaj în ultimii ani. Ne doream de multă vreme să vedem cu ochii noștri, ne-a plăcut, am stat la coadă cam o oră să ajungem la mormânt, ne-am pus dorințe cu toții. Vorba unei babe de la coadă: "Ce loc curat și sfânt!". Foarte frumos. Iar cu vizitele la aceste 3 mânăstiri, partea cuvioasă a călătoriei noastre a luat sfârșit, fiind înlocuită cu petreceri, dezmăț, muzică, îmbuibare, glume deșanțate.

Era noapte de-a binelea când am ajuns la Castelul Maria din Banpotoc. Camerele noastre sunt mai presus de așteptări, totul este la superlativ. O întreb pe nevastă dacă dă și ea o sticlă de vin. Fiind ziua ei nu doream să beau bere, ci vin la trei sferturi, băutură de care mă feresc în mod normal atunci când sunt într-un restaurant, din motive financiare, desigur. Nevasta a fost de acord, dar a precizat că bem jumi-juma sticla, nu doar eu. Am coborât în restaurantul Castelului Maria (de fapt un fost conac transformat în pensiune) care nu este foarte mare, doar patru mese, însă cu siguranță este extrem de stilat. Sfeșnic cu trei lumânări pe masă, paharele și farfuriile inscripționate cu inițialele locului, fețe de masă alb imaculat, farfurii numai și numai albe, farfurie pe masă peste care îți punea farfuria cu felul comandat. Muzică cultă în fundal la un ton cât se poate de potrivit. Când am ajuns noi tocmai se derula actul III din Simfonia nr 2 în Do Major a lui  Robert Schumann, în interpretarea Filarmonicii din Buenos Aires, sub bagheta foarte tânărului, dar extrem de talentatului dirijor Mariano Chiacchiarini. Imediat ce ne-am așezat la masă, am fost înconjurați de 3-4 pisici. Una dintre pisici purta numele Amore. Muzica clasică și pisicile m-au dus cu gândul la romanele binecunoscutului autor nipon Haruki Murakami. În prealabil am studiat site-ul locului, iar acolo era prezentat întreg staful. Am recunoscut-o pe cea care ne-a întâmpinat, iar acum ne servea la masă și mi-am amintit de cv-ul ei, unde scria că vorbește patru limbi străine. Te simți umil, dar totodată și măgulit când o asemenea persoană te servește la masă. Am comandat pentru mine o porție de cârnaț (chiar așa scria în meniu) cu sos de hrean, o porție de friptură de porc cu mere și ghimbir, o porție de cartofi cu mărar. La fel și nevasta, doar că la garnitură a cerut sote de ciuperci. Am ales o sticlă de cabernet sauvignion de Segarcea (70 lei, preț bun ținând cont că la Alimentara e 35-40 lei). Copilul cel mare a ales pui în stil italian, iar cel mic, fiind îndrăgostit de paste, penne arrabbiata gătite al dente. Limonadă ca băutură pentru cei mici. Doamna a desfăcut sticla de vin undeva departe de masă, dar în câmpul nostru vizual, iar apoi i-a pus un șervețel pe gât. S-a îndreptat către mine cu sticla într-o mână și cu cealaltă la spate și făcând o plecăciune abia vizibilă m-a întrebat dacă vreau să gust vinul. Ca la marile restaurante. I-am răspuns că nu, deoarece cunosc acest sortiment. Apoi a turnat întâi nevestei, care stătea pe cealaltă parte a mesei, după care a revenit și mi-a turnat și mie. Întotdeauna m-am întrebat ce se întâmplă dacă gust vinul și îi spun ospătarului că nu îmi place. Ce face cu vinul? Îl aruncă la canal? Cine plătește pentru el? Desigur, nu e cazul acum, cabernetul de Segarcea fiind excepțional. Până la sosirea bucatelor citesc dintr-o carte despre cinematografie, iar nevasta citește copiilor dintr-o carte de povești, intr-un colț al sălii de mese regăsind o mulțime de cărți pentru toate gusturile. Mâncărurile sunt incredibil de gustoase, întregite și de atmosfera extrem de plăcută. Nu doar ca s-au pogorât îngerii la masa noastră, dar parcă chiar Dumnezeu stă alături de noi. Muzica filarmonicii din Buenos Aires se aude undeva din depărtare (acum e o bucată din Bizet), piscile torc lângă noi într-o stare latentă de încordare în așteptarea unei bucățele de friptură dată prin mere și ghimbir, eu mănânc și beau vin, cu mintea golită de orice lucru rău, lumânările ard pe masă învăluind întreaga cameră într-o lumină din alte timpuri. Ba chiar ne comandăm și deserturi, felii din torturi de casă, excelente pentru finalul unei mese festive. Ajunși în cameră, adormim fără să ne mai spunem noapte bună.

Ziua nevestei

M-am trezit la 2:30. Dacă mă culc la ora 22:00, corpul  percepe somnul ca fiind unul de prânz. Nu mai puteam adormi, așa că m-am uitat pe geam către domeniul Castelului Maria. În întuneric nu am văzut mare lucru. Apoi m-am gândit la vremurile comuniste, când statul a confiscat pământul și conacul. Niște țărănoi aduși de cine știe unde au pus mâna pe averea boierilor de aici. Toți cei de lângă mine dormeau duși. Era trecut de 3 când am deschis telefonul. Mi-am amintit că e Black Friday încă, așa că am intrat pe epantofi, un concern polonez. Am găsit o pereche de Adidas Stan Smith reduși de la 448 lei la 292 lei. De asemenea pentru copilul cel mare am comandat o pereche de Adidas Superstar, iar pentru ce mic una de Stan Smith. CONSUMATORISM! Clipele trec greu, dar parcă mă simt mai bine după ce am cheltuit niște bani. Cântă cocoșii. Mai prind câteva ore de somn până ne trezim cu toții de-a binelea. Azi e sărbătoare, cântă muzica.

Coborâm la micul dejun, unde suntem seviți la fel de ireproșabil. Preparate de calitate. Prosciuto, brânză cu chimen, ouă ochiuri, mezeluri fine, legume (medicul mi-a recomandat să mănânc ceva viu la fiecare masă). Apoi ne plimbăm prin curtea conacului, unde dăm peste animale precum: câinele de vânătoare, păunul, rața mandarin. Și omniprezentele pisici.

Mergem la Castelul Corvinilor din Hunedoara. Copilul cel mare începe să mârâie: "Da, iar vizităm. Vizităm și vizităm. De ce trebuie să vizităm mereu câte ceva?". Iar eu i-am spus: "Stai potolit, că te mai duc la încă 3 mânăstiri și azi!". A tăcut, iar când am ajuns în castel nu mai dorea să plece. Tot mai găsea câte o cameră în care nu fusese și dorea să o vadă, de m-a alergat prin toate turnurile și pe toate scările. I-a plăcut foarte mult. Am intrat chiar și în camera torturilor (accentul este pe "u"), unde accesul era interzis sub 12 ani. Copiii mei nu au fost impresionați, ei fiind deja căliți cu Mortal Kombat. Fiul meu cel mic nu știe să citească, așa că a intrat dincolo de semnele cu trecerea oprită, călcând peste niște vestigii foarte importante, stârnind oprobriul angajaților de la muzeu. Pâna la urmă am petrecut vreo două ore de calitate în Castelul din Hunedoara.

Spre Deva, unde nu mai fusesem de 10 ani. Un oraș frumos, cu multe flori. Au început și pregătirile pentru Crăciun. Urcăm cu telecabina la cetate pentru celebra poză cu orașul văzut de sus pe fundal. Apoi hoinărim pe străzile municipiului reședință de județ. Pentru prânz ne-am propus ceva ieșit din comun, ceva care să spargă orice tipar. Vom merge la McDonald's. Parcăm mașina prin centru și mergem pe jos către Mc, care este chiar lângă gară. Prilej de a admira orașul. Sună telefonul. Eufrosin Potecă pentru a o felicita pe nevastă. Fac semne disperate către sărbătorită ca să nu-i spună că mergem la McDonald's. La Mc e o coadă ca pe vremea răposatului. Se așteaptă cu bon de ordine. Așteptăm, ce să facem? Patru meniuri Big Mac Bacon. Gustoase. Dar ce nu este gustos când adaugi un pic de monoglutamat de sodiu? După masă mergem în gară și ne uităm la trenuri. Vedem trei marfare care trec în goană. Copilul cel mare joacă macao cu maică'sa pe scaunele peronului. Cel mic se joacă și vorbește de unul singur, alternând iterativ afirmațiile: "Sunt un  tip tare!", "Sunt asociat!".  Eu îmi amintesc că în această gară am aflat de moartea lui Michael Jackson, citind Adevărul de seară, ediția hunedoreană. E întuneric de-a binelea când pornim spre Castelul Maria.

Seara coborâm din nou în sala de mese. Mc-ul a fost doar un preludiu, un ifos. Comandăm din nou friptane, cârnaț, paste, vin de Segarcea. Copilul cel mic nu stă locului, iar eu îi spun: "Ai grijă, stai pe lângă noi, în seara asta o să vină și Moșu la masă!". Se așează cuminte pe scaun, băgându-se în mine. Nu trec 5 minute de la amenințarea cu Moșu, că la masa de lângă noi se așează un om în vârstă, cu părul alb. Copilul cel mic a înlemnit. Stană de piatră. Ar fi intrat cu totul în pământ. Eu i-am zis: "Vezi dacă nu ai fost cuminte? Ți-am zis doar!". Între timp l-am recunoscut de pe site-ul Castelului Maria pe cel aflat la masa vecină. Era Carlo, italianul. Proprietarul. Singur la masă, a mâncat în continuu preț de o oră, cu o rigurozitate de neimaginat. Am schimbat câteva vorbe cu el. Un om plăcut. Puteți afla de pe site povestea lui. Mâncarea, băutura, servirea, la fel de ireproșabile ca în prima seară, cu completarea că acum ospătărița a destupat sticla de vin, după care i-a turnat conținutul într-un recipient cu gât subțire și lat jos, din care ne-a turnat în pahare. Lux. Pisicile și lumânările nu au lipsit nici în această seară, iar camera era umplută de lucrări pentru pian compuse de Leoš Janáček, în interpretarea celebrei pianiste Misuzu Tanaka. Seara, înainte de culcare, am jucat împreună cu fiul meu cel mare un joc de logică absolut fabulos. Cumpărat din Petroșani de la Lidl. Într-un suport de plastic cu un perimetru dat se pun pe rând de către doi jucători (unu cu galben, celălalt cu roșu) nasturi. Jocul este câștigat de cel care reușește să pună primul patru nasturi fie pe lungime, lățime sau diagonală. Am câștigat de două ori, am pierdut de două ori. Ne-am culcat la miezul nopții și am dormit și eu neîntors până la 8 dimineața.

Cu o zi după ziua nevestei

Pensiunea goală. O zi de luni. De această dată am cunoscut-o pe Luminița, proprietara, soția lui Carlo. Ne-a vorbit cu căldură, ne-a pregătit masa foarte frumos. A spus că dacă știa că voi face poze, aranja și mai frumos. Am plecat foarte încântați de la Vila Castelul Maria. Carlo ne-a povățuit să nu ne grăbim pe drum. I-am urmat sfatul.

Simeria-Sibiu am mers pe autostradă, măreață realizare a vremurilor în care trăim. Undeva prin dreptul orașului Sebeș, nevasta și-a dat seama că a uitat dulciurile cumpărate din Petroșani în cameră. Suntem salvați! Mai puțin zahăr pentru noi. Tot cam pe atunci sună curierul să îmi spună că mi-a adus pachetul de la FashionDays la muncă. O sun pe Andra să îl ridice. Mi-am cumpărat o pereche de jeans Levi's 501. De Black Friday. Reducere de la 530 lei la 260 lei. În Sibiu ne plimbăm ca întotdeauna prin centru. Piața Mare, Piața Mică, Podul Mincinoșilor. De fiecare dată ne place la fel de mult. Acum este și târg de Crăciun. Ne dăm în roată. Cam piperat. 20 lei/persoană. Dar merită.

Pe la orele 17 ajungem în Brașov și găsim orașul ca niciodată. Aglomerat. Zecile de sensuri giratorii parcă nu își mai au rostul acum. Ambuteaje peste ambuteaje. Înjur de toți morții până ieșim spre Predeal. Eu sunt șofer de week-end, îmi place drumul întins, nu să chinuiesc mașina prin orașe aglomerate.

Ultimul popas înainte de casă îl facem pentru cină, la Predeal. Ca deobicei la Hanul Domnitorilor, unul dintre puținele restaurante cinstite în care am mâncat în ultima vreme. Ciorbă de burtă, șnițele de porc cu cartofi țărănești, pizza țărănească, salată de varză, papanași cu dulceață de afine, apă minerală.

Noaptea, pe DN1 în drum spre casă, ascultăm Rock FM. Am norocul să fie difuzată una dintre piesele mele preferate din toate timpurile. Deep Purple-Child in Time. Cu nimic mai prejos față de simfoniile ascultate la Vila Castel Maria.

Ajungem acasă cu același regret ca întotdeauna. De ce nu avem meseria de călător?