vineri, 16 februarie 2018

Muzică supărată

Pe la 3-4 ani, ascultam fascinat Neil Diamond. Ai mei aveau un pick-up Tesla și atunci când doreau ca eu să stau liniștit, puneau disk-ul cu Neil Diamond. Dar gusturile muzicale ale omului cred că se formează mai târziu, atunci când intră în comunitate, atunci când este influențat de alții și are ocazia să se inspire din gusturile muzicale ale prietenilor sau colegilor. Ai mei nu mi-au trasat tendințe în ce să ascult, probabil nici ei neavând o pasiune concludentă în ceea ce privește muzica. Adică, ascultau muzică, dar ceea ce se dădea la radio ori se mărgineau la disk-urile care se găseau atunci în comerțul socialist.

Prin clasa a VII a eram prieten cu un băiat numit Lemnaru Gabriel, coleg de clasă. Noi îi ziceam Lemne. Nu știu de unde și nici nu m-am întrebat la vremea respectivă, dar Lemne era cu muzica rock. Însă rock din ăla supărat, metale grele cum spunea el. Îmi împuia capul zi de zi cu formații gen Napalm Death, Death, Sepultura, Panthera, Kreator, Paradise Lost, Tiamat. Acum privind în urmă și reascultând fragmente din cântările acestor trupe, îmi dau seama că erau niște grohăieli oribile însoțite de o instrumentație extrem de gălăgioasă, fără pic de muzicalitate. Însă atunci eram fascinat de noile descoperiri și chiar ajunsesem să cumpăr tot felul de casete cu "metale grele", așa cum le numea Lemne. Sau supărături, muzică supărată. Cu pseudomuzica asta îmi terorizam părinții și vecinii. Muzica cerea și un comportament ca atare. "Noi suntem supărați, nu ne spălăm, duhnim a transpirație", "Noi suntem supărați, scuipăm pe jos, ne pișăm pe garduri", spunea Lemne. Noi eram supărați și desconsideram orice alt tip de muzică. Cei din jurul nostru ni se păreau niște fraieri. Aveam o colegă care era fan Roxette, le știa toate piesele. Era ținta preferată a atacurilor noastre. Ce Roxette? Aia e muzică de copii, supărații ascultă metale grele. Mai aveam un coleg care își spunea blueser. Adică cum? Adică era fan muzică blues. Dar nu ce înțelegem noi prin blues, adică Robert Johnson (cel care și-a vândut sufletul diavolului pentru a putea cânta blues la perfecție) ori Muddy Waters. Noi atunci spuneam blues la melodiile lente. Colegul nostru era fascinat de piese gen Timmy T - One more try. Piese pe care aveam să dansăm cu fetele, mai târziu, la petrecerile din liceu. "Auzi! Bagă și tu un blues ca să dansez cu X, să o pipăi pe cur.". Noi râdeam și de colegul ăsta, cu melodiile lui lente. Noi eram supărați. Alții ascultau Depeche Mode și aveau blugi evazați și tricou cu D-trandafir-M, alții erau cu U96 și Snap, iar șefa clasei era fan Scorpions. Iar eu cu Lemne eram cu muzica supărată.

Aveam un ghiozdan roșu din pânză, în care îmi căram cărțile, caietele, penarul. M-am apucat să scriu pe el tot felul de nume de formații sau versuri din melodii, chestii care îndemnau la anarhie, la ură, chestii a căror semnificație nici nu o înțelegeam prea bine la vremea respectivă. Dar mă credeam cool, cu muzica mea supărată și cu atitudinea supărată. Chiar îmi tăiasem și franjurasem niște blugi mai vechi. Așa umblă supărații pe stradă.

La Fan Radio era "Topul de Fier" cu Lenți Chiriac, unde ascultam tot felul de melodii death metal, trash metal, speed metal, heavy metal. Iar la televizor nu pierdeam niciodată "Întâlnirea de la miezul nopții" cu Petre Magdin. Deci mai erau și alții ca noi, ca mine și ca Lemne, care apreciau supărăturile, așa cum le spuneam noi.

În clasa a IX a am plecat la licee diferite, nu am mai vorbit cu Lemne. M-am regăsit cu el pe facebook de puțină vreme. Tot în clasa a IX a am dat și peste alt colectiv, cel de liceu, și am abandonat definitv muzica supărată. Acum, ascultând muzica de atunci, îmi pare cu totul o prostie. Nu doar vocile și instrumentele, dar și versurile mi se par extrem de tâmpite. Asta e. Alții în copilărie au ascultat Bambi, Animal X, 3 Sud Est. Eu și Lemne am fost cu muzica supărată.

luni, 5 februarie 2018

Kazuo Ishiguro - Amintirea palidă a munților


Țara autorului : Anglia

Titlul original : A Pale View of Hills

Anul publicării  : 1982

Ediția în limba română : Polirom

Număr de pagini : 269

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5







   Ishiguro a părăsit Japonia de mic copil, stabilindu-se în Regatul Unit, însă prin romanul "Amintirea palidă a munților", publicat pe când avea 28 de ani, face dovada că e japonez 100%. Pe lângă faptul că acțiunea cărții se petrece la Nagasaki și are personaje cât se poate de japoneze cu replici pe care doar japonezii le pot da, romanul e plin de sentimente de melancolie, o elegie care se sprijină pe o narațiune simplă, un prilej de meditație la vremurile apuse, o comparație între prezent și trecut, Japonia tradițională vs. Japonia modernă, o combinație pe care am întâlnit-o și în cărțile lui Kawabata ori ale altor mari scriitori niponi. Etsuko, protagonista cărții, își trăiește bătrânețea într-un sat din Anglia, fiica cea mare s-a sinucis la Manchester, iar cea mică trăiește la Londra, iar la momentul prezent o vizitează. Etsuko își amintește de tinerețea petrecută la Nagasaki, la un timp oarecare după bomba atomică, pe când era cu primul bărbat și gravidă cu fata ei cea mare, cea sinucisă. În acele momente socrul le face o vizită, iar Etsuko se împrietenește cu o femeie ciudată și fetița acesteia. O carte liniștitoare, interesantă, care bucură prin simplitatea punerii în scenă a unor idei importante, insă nefiind o capodoperă, nejustificând un Nobel pentru literatură.

miercuri, 31 ianuarie 2018

ce am citit în luna ianuarie

de Ionescu 

motto: "he's back/ the man behind the mask" (alice cooper)

la mulți ani!

încă din decembrie citeam la viața măruntă, multirecomandatul și multipremiatul roman al doamnei hanya yanigihara. 700 de pagini scrise mic, pline de senzații tari menite a stârni emoții intense în mintea cetitorului. pe undeva este un soi de telenovelă. scrisă. și citită. la început mi-a adus aminte de frumosul roman the beatles, al lui lars christensen. 4 studenți în new york, roman despre maturizare, prietenie--- cam astea-s unele din teme, într-adevăr. dar nu după multe pagini unul din cei 4 se impune ca personaj principal. extrem de chinuitul jude, despre a cărui copilărie vom afla treptat, de-a lungul cărții. acum o să dau spoilere nenumărate! copil abandonat la naștere, crescut la mănăstire, unde este abuzat sexual și bătut. fuge cu un frate luke, singurul care se purta omenește cu el, dar care odată ajunși în libertate îl pune să se prostitueze (jude avea vreo 10 ani pe atunci) și îl abuzează și el la rându-i. intră mascații peste ei într-o bună zi, luke se sinucide, jude e încredințat unui cămin de copii unde este abuzat sexual și bătut. fuge de acolo (era deja teenager) și se prostitueaza benevol, apoi ajunge prizonierul unui dement, dr traylor, care, previzibil, îl abuzează sexual și îl bate, în plus îl calcă și cu mașina. după toate astea jude reușește totuși să urmeze studii înalte, își face niște foarte buni prieteni, ajunge avocat bogat, dar anii copilăriei nu au cum să fie uitați, traumele psihice și fizice sunt cumplite. nu mai insistăm cu spoilere. 4 stele goodreads, un mare deget îndreptat în jos. cartea e prea lungă și prea tear-jerker. plus- o chestie care m-a iritat îndeosebi- lipsesc cu desăvârșire reperele temporale. acțiunea se întinde pe vreo 40+ de ani. fratele luke avea laptop. finalul romanului se petrece așadar prin 2040, poate 2050? reperele culturale nu lipsesc, de exemplu acest minunat tablou (autor john currin, imagine luată de pe pintereszt sau așa ceva) este pomenit pe undeva. dar niciun pic de politică. obama? nimic! tim curry? nimic! măcar că reperele spațiale sunt prezente, chiar foarte detaliat.

rock springs e o carte de proză scurtă a lui richard ford, de la care nu am citit cronicarul sportiv sau alte romane. zece povestiri cu oameni care se pregătesc să intre la închisoare (și nu aud pe vreunul să dea vina pe statul paralel), sau care au ieșit din închisoare, sau care tocmai se despart de partenerii de viață, sau care fac sex cu persoane întâlnite cu câteva minute mai devreme etc. totul expus extrem de sec, fără analize psihologice. cinci stele mari goodreads și un mare deget în sus. recomandată tuturor!

sunt mai bine de 5 ani de când citesc și cărți electronice. una dintre primele achiziții a fost o selecție din scrisorile lui caragiale. a fost printre cărțile pe care ebook readerul nu le-a putut deschide. după câteva schimburi de mailuri cu situl de unde am făcut cumpărătura m-am lăsat păgubaș. în definitiv, cartea putea fi deschisă pe computer și nu dădusem nici 10 lei pe ea. n-am citit-o însă până acum (nu suport să citesc de pe computer), când vechiul e-reader a rămas fără e-cerneală iar e-butonul de pornit/ oprit s-a cam dus. și uite- pe noul reader cartea a mers! selecția scrisorilor este făcută de dan c mihăilescu. îmi lipsesc notele explicative în multe ocazii, eu n-am beut beri cu dl caragiale și mă duce mintea mai greu la unele chestii. miezul cărții este o scrisoare în care sunt povestite aventurile lui delavrancea la berlin. ia, că e și online: http://1001arte.ro/2012/11/scrisoarea-lui-ion-luca-caragiale-despre-vizita-lui-barbu-delavrancea-berlin-1905/ . actualitatea lui caragiale mai e un subiect de actualitate oare? păi este:​ "...auzisem că pe aici sunt de o sută de ori mai mari ca otelul lui Mazăre!". 5 stele goodreads= un deget mare-n sus!

adaug în final o hartă pe care am marcat locurile unde să zicem că 'se desfășoară acțiunea'. sigur, personajele din 'viața măruntă' ajung și în bhutan, dar în new york e grosul. pentru scrisorile lui caragiale am ales berlinul, că acolo le-a scris pe cele mai multe. sper să am energie pentru a actualiza lunar harta& blogul.

miercuri, 24 ianuarie 2018

La o shawerma

Vinerea, după terminarea orelor de muncă, câteodată merg să mănânc un meniu shawerma la un popular local de specific din orașul nostru. E un mod plăcut de a pune punct săptămânii de lucru și de a intra în week-end. Ultima oară, în fața mea, la coadă, erau doi tineri, băiat și fată. Își cumpăraseră, la fel ca și mine, câte un meniu. Shawermarul îi întreabă dacă vor pulpă, piept sau amestecate. Pesemne băiatul era străin, pentru că fata i-a tradus spusele preparatorului: "He is asking if you want legs, breast or mixed". "Breast" vine răspunsul morocănos al străinului. Apoi mi-a venit mie rândul și am comandat amestecat. Nu m-am mai concentrat la cei doi tineri, fiind atent la cum îmi prepară omul shawerma, dar când m-am așezat la masă, am sesizat că-i am pe cei doi chiar în fața mea, la o altă masă pe care masa mea era perpendiculară, așa că-i puteam vedea perfect.

Amândoi destul de lingavi. Fata pe la 20-22 de ani, slabă dar cu haine largi pe ea, menite probabil să-i mascheze lipsa formelor, toată numai un zâmbet. El un ochelarist roșcovan și creț, cu o mutră extrem de sobră. 25 de ani. După ce a mâncat o pătrime de shawerma deja părea ghiftuit și se văita mângâindu-se pe burtă. Extrem de posac. Îmbrăcat într-un pantalon de trening și un tricou peste care purta o geacă de fâș. Fata îi explica veselă câte ceva despre România, despre obiceiurile noastre, el părea plin de griji și abia mârâia câte ceva. Nu mi-am putut explica bucuria fetei care-l privea cu încântare și tot încerca să-i povestească. Ăsta rece. M-am gândit că s-or fi cunoscut pe internet. Și pe vremea mea erau la modă astfel de întâlniri. Cine știe? Poate îl durea pe om burta și avea nevoie la wc și nu știa cum să spună. E greu când ești printre străini, departe de zona ta de confort. Mi s-a părut un om sărman acest occidental care stătea la masă cu fata noastră. Zic că e occidental, că sigur bulgar, turc sau yugoslav nu era, mie îmi semăna a britanic sau austriac, în cel mai rău caz cehoslovac. M-am gândit că nici la ei nu trăiesc oamenii foarte bine. Clasa medie. Mănâncă mai prost ca noi, utilitățile sunt mai scumpe ca la noi, plătesc chirii mari, nu rămân cu cine știe ce după salariu. Se îmbracă mai urât ca noi, femeile lor sunt mai urâte. Așa mă gândeam, mâncând shawerma și bând ayran.

Și cum să te prezinți în trening la o întâlnire în străinătate? Asta denotă nepăsare. Suntem la alergat sau la o eventuală partidă de sex cu o femeie dintr-o altă țară? Iar fraiera era toată numai zâmbet. În locul ei i-aș fi întors spatele din prima secundă, văzându-l în pantaloni de trening și geacă de fâș. El, cetățean străin.

Mi-am terminat mâncarea și i-am lăsat acolo, cu problemele lor.  Cine știe ce or fi făcut!?

joi, 18 ianuarie 2018

Bătrâni

În urmă cu vreo 30 de ani mergeam la biserică împreună cu bunicii. Toți cunoscuții lor de acolo mi se păreau minunați, la fel ca majoritatea oamenilor aflați în jurul vârstei de 70. Bărbați cu pălărie, costum și cravată, femei în deux-pieces-uri elegante purtând bijuterii rafinate. Oameni de o politețe impecabilă, persoane cu o ținută remarcabilă. În prezent mă uit pe stradă sau în mijloacele de transport în comun la bătrânii zilelor noastre. Au pierdut orice urmă de rafinament, fețe schimonosite, triste, urâte. Oameni îmbrăcați sărăcăcios, fără gust. Nu seamănă cu bătrânii de acum 30 de ani, cu bătrânii copilăriei mele. Oare de ce? Am căutat un motiv. Poate pentru că cei de atunci erau născuți undeva pe la 1915 și și-au petrecut adolescența/tinerețea în perioada interbelică despre care se spune că a fost înfloritoare, iar cei de acum sunt născuți pe la 1945 și au trăit vremurile tinereții în perioada comunistă. Atât de tare și adânc ne-a prostit comunismul? Asta să fie cauza degradării umane? Eu alt motiv nu găsesc pentru această schimbare, dar voi, cititorii, puteți enumera altele.

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Yu Hua - Cronica unui negustor de sânge



Țara autorului : China

Titlul original : Xu Sanguan Mai Xue Ji

Anul publicării  : 1995

Ediția în limba română : Humanitas Fiction, Raftul Denisei

Număr de pagini : 255

Nota Nopți și Zile Blog : 5/5





Xu Sanguan lucrează la Fabrica de Mătase din oraș. De câte ori are o problemă majoră merge la spital și-și vinde sângele pentru 35 de yuani, după care se duce la Restaurantul Victoria și comandă un platou cu ficat de porc prăjit și două păhărele de rachiu galben încălzit, pentru a-și recăpăta puterile. Are trei fii, însă cel mare seamănă foarte bine cu He Xiaoyoung de la Fabrica de Mașini Unelte. O poveste superbă și emoționantă din perioada Comunei Populare chineze. Yu Hua folosește cuvinte simple, dar stârnește sentimente puternice. Ba te doare inima de atâta tristețe aflând ce se întâmplă în carte, ba te amuzi pe seama personajelor. Viața grea din China marii foamete care a omorât 18 milioane de oameni, pe care personajul nostru principal, Xu Sanguan, încearcă să o depășească. Nu-i va fi ușor.  Ce frumoasă este literatura când scriitorii nu se complică aiurea cu filozofie și metafore prostești, când spun lucrurilor pe nume și realizează scene memorabile printr-o frază simplă și accesibilă,  ajungând direct în sufletul cititorului și furnizând emoție pură. 

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Alex Tocilescu - Imperiul Pisicilor



Țara autorului : România

 
Anul publicării  : 2017

Publicat de : Polirom, EGO Proză

Număr de pagini : 205

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5







Am primit cartea cadou în Ajunul Crăciunului alături de un vin din Republica Gruzia. Pentru mine ăsta e cadoul perfect (cărți & vin), așa că până la Anul Nou am băut și vinul, am citit și cartea. Cel care mi-a oferit cadoul mi-a spus că Alex Tocilescu este de la formația Aeroport care cântă piesa "Simona Ionescu". Desigur, știam și eu această piesă de mai demult, de la Radio Guerrilla. Cartea Imperiul Pisiclor conține 32 de povestiri excelente. Acest scriitor are imaginație și este deosebit de amuzant. Citindu-l pe Alex Tocilescu parcă am citit o combinație între Charles Bukowski și Haruki Murakami, totul povestit de Eufrosin Potecă. Povestirile surprind momente simple din viața noastră de zi cu zi, dar fiecare are ceva super special prin modul cum sunt puse în scenă. O chestie care mi-a plăcut mult, la începutul fiecărei povești apar câte una sau mai multe melodii, cumva soundtrack-ul celor întâmplate. Muzica foarte bună, gen Radiohead, Oasis, Pink Floyd etc. Este și un lucru negativ la această carte. Dupa ce ai terminat-o, chiar uiți tot ce ai citit. Nu e ceva care să-ți rămână în memorie, în suflet. E doar o bucurie de moment, însă vă garantez că merită această bucurie.