sâmbătă, 16 iunie 2018

La Lidl, în dimineața zilei cu 4 meciuri la Mondiale

Nu obișnuiesc să stau sâmbetele prin București, dar acum e cea mai mare sărbătoare a omenirii, Campionatul Mondial de Fotbal. Sâmbăta dimineață la Lidl. Ora 8:15, parchez mașina. Magazinul este deja plin. Oamenii au bani. De la partid, de la statul paralel, nu știu de unde. Toți își umplu coșurile, chiar și cei fără dare de mână. Magazinul este bine aprovizionat, ca în vremurile bune. Vizez un vin neo-zeelandez (două sticle la 3/4), ceva carne, piersici carioca și o pijama cadou pentru nevastă, ca să nu aibe motiv să întrebe de ce am cumpărat două sticle de vin. Realizez tot ce îmi propun și mă îndrept către casele de marcat. Sunt deschise 4 din cele 8 ale magazinului, însă cozile sunt uriașe. Cam 8-10 persoane la fiecare casă, șirul de oameni și coșuri așteptând ajungând până aproape de jumătatea magazinului. Foarte mulți pensionari, dar și tineri și oameni între două vârste, așa ca mine. Pensionarii sunt cei mai nemulțumiți. Unii comentează în barbă, alții vociferează virulent. Un bărbat la vreo 70 de ani care a cumpărat două pet-uri de bere ieftină și ceva salamuri:
- De ce nu mai deschideți o casă?
- Nu mai avem disponibile.
- Atunci luați-vă cu prima casă.
Un alt pensionar în papuci și pantaloni scurți de fâș:
- Ia să vedeți ce vă filmez eu pe voi și vă pun pe internet.
La noi la români, asta e o chestie supremă. Filmăm și dăm pe internet, astfel rezolvând lucrurile, astfel trăind într-o țară mai bună.

Un om cam la 40 de ani face ordine printre pensionari:
- Dar cum vă permiteți să faceți asemenea glume cu doamnele casiere care sunt aici de la 6 dimineața? Cum vă permiteți să vorbiți așa?  Nu vă convine, lăsați marfa și plecați acasă. Ce? Pe vremea lui Ceaușescu la fel făceați?
(Cred că oamenii care acum au în jur de 40 de ani, sunt cam ultima generație care face referire la "vremea lui Ceaușescu". Generațile ulterioare nu vor ști despre această perioadă).

Mă gândesc că are dreptate omul asta. A vorbit cu înțelepciune. Simt nevoia să mă bag și eu în seamă și zic: "Lasă-i, domne, că le-a mărit partidul pensia și au bani de cumpărături.".
Cât am mai stat la coadă, circa 12 minute, nimeni nu a mai zis nimic. Cred că mi-au dat dreptate la chestia cu partidul și au stat liniștiți.

vineri, 15 iunie 2018

Cevapcici, pâine și mămaligă

de Ciuc


În Germania a fost așa cum mă așteptam și a fost altfel. Totul este diferit acolo. Societatea germană funcționează după alte reguli decât cele pe care le știm noi aici. Nu sunt mai bune sau mai rele, dar sunt altfel. Nemții trăiesc după niște șabloane împământenite de mult timp. Sunt foarte reticenți la schimbare și acceptă foarte greu intruși. De aceea sunt percepuți ca fiind foarte reci. Au și ei familie și prieteni și se distrează și ei in felul lor și suferă și ei, la fel ca orice om. Desigur, nu petrec la grătare până dimineața, dar oare putem spune că ăsta e cel mai bun mod de a trăi? Știm noi cu siguranță că suntem mai fericiți pentru că “știm să ne distrăm”? Desigur nu putem spune asta. Noi așa am fost învățați, ei nu. E greu de dat un verdict și nici nu pretind că știu adevărul. Cert e că pentru a avea o emigrare ușoară trebuie să pleci de la o vârstă mai fragedă și, ideal, împreună cu o familie “self-sufficient” și job pentru amândoi. Astfel fiecare se va integra la un loc de muncă și, cu puțină răbdare, își vor face prieteni și chiar o viață socială decentă. Trebuie, însă să fie pregătiți să sufere doi-trei ani. Și să știe că nu e ca în România – lucru care scapă foarte multor oameni. Mai ales trebuie să accepte că nu există telemea la raionul cu vreo 50 de feluri de brânză. Poți trece mai ușor peste lipsa brânzei telemea dacă realizezi de la început că absolut tot ce vei cumpăra de la supermarket (mai ales dacă acesta este Edeka) este mai bun decât echivalentul din România. Eu nu mă duc în piață, deci mie inclusiv roșiile mi se păreau mai bune decât cele din Mega Image (am luat recent din Mega niște roșii turcești pe care le-am aruncat de nu s-au văzut). Mezelurile sunt excelente, carne găsești de toate felurile, cât despre cârnați – făceam eforturi disperate să mănânc de mai puțin de 4 ori pe săptămână. Și nu erau de Pleșcoi. În afară de telemea, mai lipseau micii- era un echivalent, numit cevapcici (de fapt varianta balcanică, slavă a micilor) care aveau totuși alt gust. Ok, nu erau la fel de buni dar erau acceptabili și, în plus, găseai mici congelați la magazinul est european – dacă țineai neapărat sa intri în comuniune cu țara. Acolo mai găseai pufuleți, semințe și murături in saramură – și alte bazaconii de proastă calitate de care aici nu m-aș atinge neam. În treacăt fie spus că mi-am făcut inclusiv mămăligă. Dacică, firește. Ah, și aș mai aminti de delicioasa friptură din carnea de vită de 40 de euro kilogramul din care am luat odată din greșeală (crezând ca e 4 euro kilogramul) – apoi am repetat greșeala de mai multe ori. 

Personal, cele mai mari probleme le-am avut cu pâinea, eu fiind un mare mâncător de pâine. Pâine “ca la noi” se găsea doar la magazinul turcesc, care nu era aproape. Mai luam de acolo din când in când, dar doar pentru a-mi face damblaua. În rest aveam vreo două pâini recomandate de tanti româncă de la brutăria din Edeka.

La restaurante găseai de toate pentru toți și, și la ei hamburgerul era “o chestie”.
La muncă, din punct de vedere al mâncării era mai problematic. Nu aveai foarte multe alegeri. Un “soup place” – un loc unde aveau supe și puține alte chestii, Subway, un sandwich place italienesc, niște turci în gară unde miercuri aveau cevapcici (și in orice zi un kebab decent – sub Calif, să ne-nțelegem), un pizza place decent, un loc ok-ish numit “Quattro cani” și încă un restaurant italienesc pe care îl tot lăudau colegii italieni dar la care nu am fost niciodată. Par multe, dar parca niciodată nu puteai zice “Băi, am chef de 4cani, sau subway”. Toate păreau o alternativă la ceva ce nu exista. Până când s-a deschis o cantină unde mâncam destul de des. Ieftin și, în general, bun. Cam 6 euro, 7 joi la Schnitzel-Tag.

Ca un fel de concluzie la situația mâncării in Germania, acasă puteai mânca cam ca la noi, cu un plus de calitate a ingredientelor, iar în deplasare aveai destule alegeri, chiar și in Darmstadt. Per total, cine se plânge de mâncare e destul de obtuz sau are alte probleme.

luni, 11 iunie 2018

Doua autobiografii

de Sânziana Ionescu

De fel, autobiografiile sunt cartile mele preferate. Imi place tare mult sa citesc despre viata altor persoane si sa inteleg ce le face sa fie asa de bune in ceea ce fac.
Open, autobiografia lui Andre Agassi am citit-o intr-un timp record si mi-a placut in proportie de 87%, adica foarte foarte mult. Chiar daca la un moment dat nu am mai avut acelasi elan ca la inceput, as reciti-o cu placere si cred ca mi-ar ridica moralul si nivelul de energie la fel de mult. La probabil sutele de mii de euro date sa fie scrisa, este o carte excelenta din foarte multe puncte de vedere. Ma face uneori sa ma simt foarte aproape de omul din spatele biografiei, sa am impresia ca il cunosc si ca, intr-un fel, l-am integrat si pe el in stilul meu de viata.
 27 de pasi, a lui Tibi Useriu, mi s-a parut la fel de bine scrisa si am citit-o pana in momentul in care am pierdut-o cu la fel de mult entuziasm. Am ajuns pe la jumatate si sper din tot sufletul sa o regasesc, desi probabil ca multe din lucrurile din carte le-am ascultat si le-am vazut in multele interviuri luate dupa si inaintea lansarii cartii. Am aflat de ea din mult prea multe surse sa nu fie chiar o carte spectaculoasa. Cel mai probabil ca cei 4 ani de singuratate absoluta care ar fi putut sa il innebuneasca de tot l-au ajutat sa fie mult mai mult acum decat cat ar fi putut fi daca ar fi dus o viata lina si cumva «normala ».
Mi-au venit in minte cele doua carti ca fiind similare prin, cel mai probabil, paginile de inceput in care fiecare isi povesteste minunatiile din copilarie. Si prin modul in care se raporteaza la varsta adulta la parintii pe care ii urau in copilarie. Mi-a adus aminte cumva de o poza de pe facebook cu o fata care il mangaia pe cap pe tatal ei mort de beat pe o scara.
Copiii au o capacitate inimaginabila de a iubi, pe care o uit uneori in momentele in care supapele mele de rezistenta la stress se slabesc. Cred ca stressul de a fi parinte este unul din cele mai mari din cate exista, si numarul imens de variabile implicate in cresterea unui OM te poate transforma intr-un personaj pe care nu l-ai (re)cunoaste in niciun alt context.
Pentru niciuna dintre ele nu as aplica photoreading sau citire rapida, recomand cu caldura sa fie citite cu placere si cu tihna.

  PS. Aceasta recenzie a fost scrisa din satul Comana, comuna Comana, judetul Giurgiu, un colt de rai unde multe idei bune vin si cateva devin si realitate.

miercuri, 6 iunie 2018

ce mai citit în luna lui mai

de Ionescu

motto: "au fost odată ca niciodată marea scofală-a zilei / odată spargeau piața acum sparg cutia milei" (getto daci)



am citit cartea lui eugen istodor despre istoria revistei cațavencu. a tribului cațavencu. de fapt, speram să fie despre asta. sigur, pentru o relatare amplă a istoriei există acest sait web: https://istorialuicatavencu.wordpress.com/. cartea e însă mai mult o încercare sociologică, o teorie a umorului, nu am citit-o ușor. îmi amintesc și acum unde am văzut primul număr cațavencu (într-un autobuz care făcea curse de la autogara băneasa în ilfov). acest prim număr aveam să îl citesc mai târziu, pe net. pe hârtie i-am citit cu sfințenie începând de la numărul 2. până prin 2010, când s-au scindat, când a apărut kamikaze. i-am citit pe ambii 1-2-3 săptămâni și mi s-a luat. pretextul a fost că în fiecare redacție există un tip care îmi e foarte antipatic. de fapt cred că nu mai aveam chef să dau bani pe 2 ziare. dar în 20 de ani cam cât timp mi-am petrecut citind cațavencu? măcar jumate de oră pe săptămână-- se adună vreo lună din viață. plus fel de fel de chestii conexe și anexe. de exemplu ceaușescul, revista lui mihai antonescu, pare-mi-se. care a cam cotit-o spre naționalism. sau revista foamea- asta practica un umor absurd foarte mișto, cred că tot a lui antonescu. (mihai antonescu a repărut acum câțiva ani drept candidat în niște alegeri- la partidul dan diaconescu). în fine, a fost frumos. tinerețe, veselie. de-aia trebuia să am și cartea lui eugen istodor. ce se întâmplă însă acum cu cațavencu e mai mult decât trist, cu editorialele care reflectă fidel punctul de vedere al partidului de la putere. 

am mai citit și how to be both a lui ali smith (o doamnă din scoția). nu a fost nici asta o lectură prea fluentă. două părți, una despre o adolescentă a zilelor noastre, alta despre un pictor renascentist italian, francesco del cossa. două personaje care au destule în comun. o carte despre ambiguități, mai cu seamă sexuale.

miercuri, 30 mai 2018

Biciclist ecologist.....


de Șeful din Umbră aka Meșterică


Stiu ca este in trend this days sa fim eco in tot : mancare , mediu-inconjutator, life-style. Suntem eco in ce cumparam din super-market, rupem eticheta in doua in cautarea eliminarii produselor cu E-uri multe si conservanti , eco in transport ( unii dintre noi ...cel putin ), eco in gandire , dar in cazul de fata nu voi vorbi de mancare ( oricat de mult i-ar placea lui Locomotiva ) ci despre transport ecologist in ciorba cotidiana in care imi desfasor efemera existenta .
De ceva timp tot vad pe strada un nou model de biciclete de inchiriat.Rosii cu alb , cadru de Pegas ,coduri QR si multa reclama BCR pe ele. Fiind un specimen care in ultimii ani a dezvoltat o investitie serioasa in zona abdominala si un tip care tinde sa devina sedentar mi-am propus sa reincerc si eu mersul pe bicicleta. Azi m-am decis intr-un final. Search-ul pe Sf. Google mi-a elucidat misterul rosu-alb, descarc aplicatia, ma inscriu cu cardul nevestei si contravalorii de 1 leu devin si eu membru in clubul ApeRider.



Aplicatia si ideea mi s-au parut ok, vezi pe harta unde sunt disponibile toate bicicletele si o poti si rezerva daca vrei. Ideea este ca aceste biciclete au un cip in ele care iti blocheaza roata si o si localizeaza oriunde ar fi asa ca sanse sa le furi, putine rau. Ajung eu langa cumatra,  scanez codul, victorios pornesc plin de speranta unei curse incadrata in cele 30 de minute afereti celor 1,9 lei.  Nemaincercand aceasta placere sado-masochista de ceva anisori uitasem cum este sa fi in capitala natiunii in postura de biciclist. Deosebit de groaznic. Cred ca am simtit fiecare bordura pe distanta de 6,3 km parcursa, feelingul ca te loveste o masina m-a incercat la greu si din toata aceasta experienta mixta a iesit si o floare.
In conceptia mea purtatul portofelului la spate inca mai este prezenta. Concentrat fiind, cu simturile la maxim am neglijat caderea lui in urma unei scheme de urcat bordura. Sincer nici nu mi-as fi dat seama, daca in urma mea nu as fi fost strigat de o serie de batrani stationati pe trotuar si de tanarul bine imbracat care alerga dupa mine, avand in mana  concentratul hartiilor mele existentiale.,, Alooooooooooooo......domnu’ biciclist ....aloooooo......” . Inevitabil mi-a trecut prin minte scena din Brigada Diverse - " Ce facem noi, ca cetateni cinstiti, cand gasim pe strada un portofel cu o suma de bani in el?".
 Evident ca altul, l-ar fi luat si ar fi plecat  vazand sumele din el, dar uite ca mai exista si oameni cinstiti in aceasta adunatura babiloniana de provinciali naturalizati bucuresteni. M-am simtit norocos pentru prima oara de mult timp.
In rest sa fii biciclist de capitala e o adevarata aventura si adrenalina pura. Te bati cu bordurile mai inalte si mai joase dar destul de sanatoase cat sa iti lase un feeling ferm in dorsalul anatomic, cu ciobanii de la volan si din trafic pana la urma, ca piste de biciclete cam pauza in orasul asta  si bineinteles cu cealalta specie de ciobani burtosi stationati pe la terase in miezul zilei  care de atata cur in masina nu mai stiu cum se aude o sonerie de bicicleta si dupa ce ca e plin trotuarul de intinderea teraselor mai ocupa si acel 1,5 metri de acces ramasi din el.Evident ca a trebuit sa fac cunostinta cu domnu' gard, lasat fiind fara optiuni.Cateodata ma gandesc ca am prea mult bun simt.
Ca bonificatie am primit credit 100 lei in cont dupa ce am sunat la ei ca m-au taxat de 2 ori. Cool people iar harta din aplicatie seamana cu aplicatia de la Clever taxi. In concluzie daca vreti sa fiti ecologisti pentru o zi si sa aveti parte de senzatii tari  romanesti  va recomad sa luati intre buci o bicicleta Pegas, daca nu luati metroul ..... ca e mai eco.
 

duminică, 27 mai 2018

Penibil


de Eufrosin Potecă

 Sunt sigur că mulți dintre dumneavoastră au avut de-a face cu Regele Penibil. Atotputernicul rege, stăpânul jenei.... Un element cheie în viețile noastre. Un muc atârnat involuntar de nas, resturi de mâncare între dinți, pantalonii rupți între picioare, șlițul desfăcut. Aș vrea să vă povestesc despre relația mea cu Penibilozitatea Sa.
   Eram la vârsta grădiniței, începutul anilor ’80. Copil mic și răsfățat, la grădiniță (nu creșă sau cămin, adică la ora 12:00 se termina toată povestea) – grupa mică sau mijlocie. Simțeam o nevoie stringentă să defechez. Adică mă tăia o căcare maximă. Purced către wc (o latrină similară cu cea din Trainspotting), prestez nevoile fiziologice (cu ceva stropi) și neexistând hârtie igienică, trag chiloții albi împreună cu pantalonii albi peste găoaza plină de căcat (care evident se revoltă și se revarsă înafara textilei). Mă întorc în mijlocul copiilor și tovarășa educatoare când mă vede, evident, mă trage pe linie moartă. Eram o bombă chimică! Întâmplător, chiar atunci apăruseră niște noi jucării în curtea grădiniței. Un mini excavator, un mini buldozer, o mini macara. Doar ne pregăteam pentru construcția socialismului! Te suiai pe ele, dădeai din pedale și mașinăria muta niște nisip dintr-o parte într-alta. Eu eram căcat la cur. Marginalizat. Nu existau îngrijitoare care să curețe jegul cu șervețele umede așa cum e acum. I-am zis tovarășei că mă duc singur acasă (era la 300 de metri) dar evident că nu putea să mă lase singur pe stradă. Și așa am așteptat să se facă ora 12:00, căcatul se usca încet pe piele și pe haine, copii se jucau cu noile jucării, eu priveam, viața e crudă. Aveam 4 sau 5 ani.
   Peste câțiva ani, eram în clasele primare, văzusem Aristocats. Nu mai țin minte exact unde (la TV, pe la vreun vecin la video...) dar îmi rămăsese încap melodia aia cu “Everybody, everybody wants to be a cat!” și la școală, împreună cu câțiva colegi de clasă, ne-am apucat să strigăm ca nebunii: “Evribadiiiii, evribadiiiii uants tu bi ă chet!!” Și am ținut-o tot așa după ore până acasă unde odată intrat în frenezia mantrei repetate la nesfârșit urlam din ce în ce mai tare. Eram singur în casă, ai mei erau la servici, nu îmi păsa de nimic, strigam cât mă țineu bojocii: “Evribadiiiiiiii, evribadiiiiiiii uants tu bi ă chet!!” La un moment dat mă întorc și dau nas în nas cu tata. Venise mai devreme și eu nu-l auzisem. Omul era grena la față:
- Ce ai? Ai înebunit? O să ne știe toți vecinii! Dacă ești nebun zii, și mergem la balamuc!
Atunci m-am trezit și cortina penibilului a căzut peste mine.
   Deși nu sunt chiar cea mai aseptică persoană totuși niciodată nu am ignorat igiena elementară. Și cu toate astea cumva prin clasa a V-a sau a VI-a, imediat după ridicarea eșalonului doi al pEcErE la putere (sau revoluție, cum le place lor să o denumească), niște ftiraptere (mai precis pediculus humanis capitis) și-au luat drept spațiu locativ spațiile înguste și întunecoase dintre foliculii mei piloși capilari. Astfel, după ceva scărpinări intense ale țestei, într-o dimineață în drum spre școală, am trăit pe viu expresia “a ieșit ca păduchele în frunte”. Așa e! Monstrul ieșise pe platou să se bronzeze puțin! L-am storcit cu ură între degetul mare al mâinii stângi și cel arătător și mi-am continuat cu teamă drumul. Orele petrecute în clasă au trecut fără peripeții printre episoade de scărpinat. De îndată ce au apărut ai mei părinți acasă i-am relatat mamei despre senzația de prurit și despre întâlnirea matinală cu lighioana și ea a luat imediat măsuri. Neavând gaz în casă (remediul tradițional), ingenioasa mea mamă s-a gândit să distrugă invadatorii cu apă oxigenată (pe care o folosea în mod curent la decolorarea părului înaintea vopsirii). Zis și făcut! Cu multă migală și atenție, cu ajutorul unei pensule, mi-a aplicat la rădăcina părului soluția cu apă oxigenată. Partea bună a acestei operațiuni, pe care am constatat-o ulterior, a fost că păduchii au decedat. Partea proastă, pe care am constatat-o a doua zi de dimineață, a fost că părul meu ușor șaten devenise un blond superb la rădăcină! Undeva în viitor aș fi putut face parte din echipa națională de fotbal a României așa cum s-a prezentat la Mondialul din ’98 înaintea meciului cu Tunisia. Partea și mai proastă a fost că, a doua zi,  arătând în acest fel a trebuit să fac față avalanșei de întrebări a colegilor de clasă: “Te-ai vopsit?” ”Ce-ai pățit?” ”Parcă arăți altfel! Te-ai tuns??” Am rezolvat totul cu o minciună sugerată de mama. “M-am spălat pe cap aseară și am încurcat șamponul meu cu cel al mamei care conținea și decolorant pentru păr.” Nu cred că m-a crezut nimeni dar am supraviețuit și acestui moment penibil.
   Făcând un salt mare peste ani, undeva între 23 și 24 de ani, mă plimbam cu cea ce avea să-mi devină nevastă și mamă a copilului meu prin vestitul parc Herăstrău. Eram la începutul relației, perioada cu multe întâlniri în oraș, ținut de mână, pupături prin parcuri, mijloace de transport în comun și altele asemenea. Totul a început absolut normal, ne-am plimbat prin parc, am oprit la o terasă unde am consumat câte o bere (de fapt o jumătate de bere ea și o bere și jumătate eu, ce noroc pe mine!), iar când s-a lăsat seara am pornit agale spre ieșirea din parc înspre piața Charles de Gaulle. Poate stelele s-au aliniat anapoda, poate berea avea mălai sau porumb, poate cumva Dumnezeu mă tot bate pe umăr atragăndu-mi atenția că sunt de rahat, cert este că în apropierea ieșirii din parc am simțit cum sfincterul se comportă ca după un maraton – e gata să cedeze! Cumva cocktail-ul de fecale din colonul meu fremăta ca lava sub Vezuviu în urmă cu aproape două milenii iar eu am știut că nu voi mai putea ajunge la metrou în condițiile date. Penibil sau nu, mi-am cerut scuze motivând sec: “Am o urgență! Te rog așteaptă-mă aici!” și am dispărut undeva în boscheții din partea dreaptă. Am găsit un loc ferit și abia am apucat să-mi dau pantalonii jos astfel încât să nu-i umplu de fericire. Explozia a fost intensă, colonul a expectorat tot, ca un bătrân bețiv și fumător ce are tone de flegmă în gât! Libertate!! Și acum încotro? Nu aveam șervețele, hârtie igienica, nici măcar o coală A4 (care mototolită bine ar fi fost foarte utilă). Așa că m-am simțit precum elfii din Stăpânul Inelelor (frate cu natura!) și am apelat la niște frunze din boscheții alăturați. Văzându-mă liber și fără griji, am tras pantalonii pe mine și m-am îndreptat către ieșirea din parc unde mă aștepta viitoarea consoartă care cred că și-a imaginat că am urinat pe undeva prin boscheți precum un bețiv ordinar (după o bere și jumătate). Atunci nu i-am spus nimic dar după niște ani i-am marturisit și am râs amandoi de situația “căcăcioasă” în care m-am aflat.
   Și astfel, închei rotund, în aceeași notă maro, relatarea câtorva dintre momentele penibile din viața mea. De-a lungul timpului au fost mult mai multe (și sunt convins că vor mai veni) dar cred că m-am făcut de râs destul povestindu-le pe acestea.