luni, 16 aprilie 2018

În care se povestește cum am rămas fără motorină pe B43, un drum din apropierea aeroportului din Frankfurt

de Ciuc

DARMSTADT, Iulie 2016. Deci ieri îi duc pe Elena și Alexandru la aeroport. Când urc în mașină, cumputerul de bord îmi arată că mai fac cam 50șiceva de km cu câtă motorină am. Bun, pot să mă duc (~20 de km până la aeroport) și la întoarcere opresc la prima benzinărie. Pornim, pe “autostrada mică” (A661), mergem ca oamenii, 130-140, ușor în întârziere fiind. Când să schimbăm pe A3, acolo o mare coadă. Elena panicată… vezi tu, n-am verificat dinainte ce zice google, dacă e problemă sau nu cu traficul (atenție, pronunță cu accent pe a doua silabă!). Deci, cum zic, panicată, zice să ieșim, să nu intrăm în coadă. Ok, zic, dar nu e ok. Și ies… Încearcă să pună telefonul, dar vai, cartela germană cu net e la mine în telefon, și nu știe să dea drumul la 3g. Trec timpul si kilometrii, evident nu am unde opri așa că merg de nebun. Într-un final se conectează, google zice să ne întoarcem și să revenim tot pe A3. Ochii îmi fug pe computerul de bord. Google zice vreo 17 km, eu mai am motorină cam ca la vreo 20. Mă panichez. Ajungem pe A3, încă 7 km. Kilometrii de motorină scad… 10…9… Nu se poate, intru in panică, merg încet, 80 într-a cincea. Flashuri, claxoane, dar consum 3%, cresc kilometrii, mă linistesc un pic, cred că ajung la aeroport. Ajungem la aeroport, descărcăm bagajele, repede-repede. Aeroportul e mare, alergăm. “Ce poartă ai??” “B24”. “Bun, deci corpul B.” “Nununu.. corpul A, stiu eu mai bine!”, zice ea. “Bine”, zic. Ajungem în corpul A și acolo, evident, ne trimit în corpul B. Noroc că intre A și B nu mai e nicio literă, bine că nu a fost Z (da, există Z la aeroportul din Frankfurt). Checkin automat, bagaje lăsate automat. Tehnologie, numai nemții puteau să inventeze asa ceva, cum ar zice ăla din Pisica albă, pisica neagră. Mă uit pe Maps – Gas stations – cea mai apropiată, la 1.6 km. “O milă”, mă gandesc. Ce mai înseamnă o milă la scara universului. La urma urmei mă pot duce pe jos, lua niște motorină și veni înapoi. Dar nu, aleg să plec totuși cu mașina. În parcare kilometrii scad simțitor. Na, se merge cu viteza intâi, a doua… se urcă se coboară. Nu e problemă, I can make it. Aștept să fiu sigur că m-a localizat, că gps-ul merge brici, la milimetru, nu am “margine” de eroare. Merg, scad kilometrii… 6-5-4… Dar, sunt aproape. Când, ce să vezi? Drumul pe care ar trebui să ajung la benzinărie e blocat. Pe aici nu se trece! Ajung pe un B, un fel de DN. Ăla mă duce în, mă scuzați, pulă cu satelitul. Moment în care kilometrii scad la 0. Am văzut liniuțele pe computerul de bord, jur… KM: ——. Sunt în dreptul unor jaloane care blochează o bandă de accelerație pe care nu se circulă. Trag repede pe dreapta printre jaloane. Opresc. Mașina încă mergea, dar nu mai ajungeam nicăieri. Ce noroc am. Sar un parapet de beton, ajung pe drumul spre benzinărie și opresc un taxi. Îi explic domnului problema și mă ia cu el, în 500 de metri ajungem la benzinărie, mi-era cam frică să merg pe jos. Îmi zice că mă pot întoarce pe jos și nu îmi ia nici un ban. Mă oftic acum că nu i-am dat 10E să bea o cafea în cinstea mea. În fine, intru în benzinărie și îi explic omului de la casă problema mea. În engleză. Nu știu de ce am ales să încerc cel mai american accent de care sunt în stare. Nu înțelege nimic, crede că nu merge pompa. “Kein gas. Mein auto is da”, explic eu și arăt cu mâna departe. “Ah…” Apoi zice “ham ham ham, Kanister, ham ham ham”. Eu: “Ja ja!! Kanister!” Îmi arată canistra, sunt în al 9-lea cer. Îmi explică procedura, nu iau mai întâi canistra și apoi benzina, iau canistra, pun benzină, o las la intrare și plătesc pentru amândouă. Așa fac, apoi plec cu canistra înapoi. Merg pe același drum pe care m-a dus taxiul, pe după parapetul de protecție, printre ciulini și urzici. Nu mai contează. Nu aveam decât imagini în cap cu o mașină de poliție în dreptul mașinii mele verificând chestii prin stație si chemând mașina de ridicat. “I ran out of gas, officer, fine me anything you want, I must pay for my stupidity” le-aș fi zis cu același accent american și sunt sigur ca ii făceam din vorbe. Nu știu de ce le-aș fi vorbit cu accent american, că pe permis scrie clar că sunt din România. In plus, aveam un steag al Germaniei în portbagaj. Îi dădeam gata cu asta. Dar nu a fost nimeni acolo. Probabil nu a trecut nicio masină de poliție și nici nu erau camere de luat vederi. Nemții țin la intimitatea lor. Am pus cei 4 și ceva litri și am plecat. Simțeam că pot ajunge în China cu atâta motorină. Am ajuns acasă și am băut 2 beri. Le-am dat pe gât!

marți, 10 aprilie 2018

Bătrâni (2)

Un alt semn al degradării bătrânilor din zilele noastre, despre care vorbeam într-un articol publicat pe 18 ianuarie 2018, este și faptul că în Cișmigiu, la locul binecunoscut, acum toata lumea joacă rummy sau table, în timp ce pe vremea copilăriei mele, bătrânii de atunci jucau șah, sportul minții.



joi, 5 aprilie 2018

Vatra Luminoasă

Vatra Luminoasă este o stradă din București, care leagă Bulevardul Mihai Bravu de Mega Mall. M-am plimbat la miez de noapte pe această stradă și nu am putut să nu pozez (cu telefonul, la o calitate proastă) următoarele:

Ce minte tulburată poate scrie pe un bloc "Heil Hitler"? De ce să faci asta în anul 2018? Ce vrei să transmiți publicului prin acest mesaj?





Blocuri sovietice. Oare în ce perioadă au fost construite? Anii '60 sau mai devreme? Mi se par foarte urâțite de grafitti-uri. Nu înțeleg absolut deloc rostul acestui tip de artă. De asemenea și aparatele de aer condiționat strică peisajul.





Mi-aș fi dorit să mă plimb pe Strada Vatra Luminoasă în anul 1963.

marți, 3 aprilie 2018

ce am citit în martie

de Ionescu

motto: no more credit from the liquor store (zappa& cpt beefheart)

zece decembrie
a lui george saunders este o carte care primește un foarte mare thumb up. proză scurtă, pe alocuri o putem încadra la s.f. autorul are un stil de frazare nu chiar clasic, ci de-a dreptul zbanghiu, a la donald barthelme, zic eu, poate destul de dificil pentru cititorii neexperimentați. nici subiectele nu sunt taman previzibile. avem bunăoară un jurnal al unui tată de familie, care, pentru a ține pasul cu vecinii bogați, le face plăcerea copiilor și dintr-un câștig la loz în plic cumpără niște fete semplica. fetele astea provin din țări sărace (una dintre el e din moldova) și sunt folosite ca ornamente de grădină (după ce în prealabil sunt înșirate pe o sârmă, conform unei proceduri inventate de doctorul semplica). sau: o femeie dorește să cumpere un câine pentru copii dar renunță după ce vede că potențiala vânzatoare își ținea copilul legat de un copac (spre a-l proteja). într-o altă povestire, deținuții sunt folosiți pentru a experimenta pe ei medicamente care le schimba dispoziția. un alt personaj lucrează drept castelan la un fel de parc tematic și pentru a fi mai elocvent în timpul programului de vizită primește și el ceva pilule care-l fac să devină extrem de vorbăreț și să povestească (într-un grai arhaic) despre o scena de sex între 2 co-workeri la care fusese martor mai devreme. cam așa:
I strode into the very Center of that Room and sent forth, to the many Guests gathered there, a right Honest Proclamation, in Earnest, & Aloud, to wit:
-That Don Murray had taken Foul Advantage of Martha, placing, against her Will, his Rod into her Womanhood on TorchLightNight;
- Further: that this foul Wretch had Procured Martha’s silence by Various Bribes, including her current Job of Worke;
-Further: that he had similarly attempted to Purchase my Silence; but that I would be SILENT no MORE, for was a Man withal, if nothing ELSE, and would SERVE Righteousness, Regarding NOT the Cost


să mai dăm un citat, dintr-o povestire despre un tip care se întoarce din război, cu serioase sechele psihice, la familia lui dementă.
“Ryan seems nice,” I said.
“Oh, God,” she said. “Literally the nicest human being I have ever known.”
“Except when he’s hitting,” I said.
“When what?” she said.
“Ma told me,” I said.
“Told you what?” she said. “That Ryan hits? Hits me? Ma said that?”
“Don’t tell her I told,” I said, a little panicked, as of old.
“Ma’s deranged,” she said. “Ma’s out of her frigging mind. Ma would say that. You know who’s gonna get hit? Ma. By me.”




frații lui strugațki sunt pesemne binecunoscuți în patria noastră pentru picnic la marginea drumului, romanul care a stat cumva la baza filmului cult călăuza. nu mai țineți voi minte, dar prin 198zeci și ceva, filmul ăsta a rupt puternic în capitală. eu am primit acum cadou și m-am și grăbit să citesc un roman mai degrabă polițienesc- hotelul "la crucea alpinistului". niște oameni sunt blocați de către o avalanșă la un hotel din munți. are loc o crimă. cine o fi vinovatul? seamănă cu 10 negri mititei? nu prea. căci intervin extratereștrii. cartea are ceva din leonida neamțu, poate umorul ăla absurd. dar vă recomand mai degrabă să-l citiți chiar pe leonida neamțu. niște oameni au făcut și un joc după acest roman. cum o fi? 👎

silvina ocampo e o argentiniană care i-a fost soață lui adolfo bioy casares. scrie niște scurte povestiri tipic sud-americane, despre cruzime și dragoste, un pic borgesiene. furia se cheamă cartea. o artistă autentică, dar nu taman pe gustul meu. prea mult mister. 👎

marți, 6 martie 2018

Stieg Larsson - Bărbați care urăsc femeile



Țara autorului : Suedia

Titlul original : Man som hatar kvinnor

Anul publicării  : 2005

Ediția în limba română : Editura Trei

Număr de pagini : 677

Nota Nopți și Zile Blog : 4/5






Primul volum al trilogiei Millennium, extrem de lăudată, un fel de cel mai tare thriller al tuturor timpurilor. În zilele noastre, epoca vitezei, cititorul cu greu se apucă de o carte ce are aproape 700 de pagini, și unde mai pui că îi mai urmează două volume la fel de groase. Pe celebrul site goodreads părerile sunt împărțite, unii laudă cartea foarte mult, alții o consideră porcărie. În primele 50-70 de pagini am fost și eu tentat să o abandonez, nu mă atrăgea cu nimic, totul părea o poveste plină de implicații politice și corupție la nivel înalt, subiect ce nu mă pasionează. Dar apoi, ușor-ușor, intrăm în miezul problemei și totul devine fascinant. Citești zeci de pagini după zeci de pagini, te atrage povestea, încerci să deslușești misterele, întâlnești personaje pline de carismă. Personajele principale Mikael (ziarist, 42 de ani) și Lisbeth (hacker, 24 de ani), anchetează o dispariție misterioasă petrecută cu peste 30 de ani în urmă, undeva în Suedia rurală. Prin ce se deosebește această carte de un thriller ori o carte polițistă oarecare? Prin felul în care sunt construite cele doua personaje principale și pe relația care se stabilește între ele. Prin scenele de sex care apar la tot pasul fără prea multe introduceri suplimentare. Prin descrierea în mod indirect a unor obiceiuri suedeze, ori a unor părți din Suedia. Prin întregul complot, dibaci inventat de autor.

Mi-a plăcut mult cartea. Nu este un gen pentru inițiații în literatură. E ca și cum ai face integrame și te-ai lăuda cu asta unui expert în rebus. Poate e o lectură pentru adolescenți ori pentru fete nu foarte inteligente. Dar cu toate astea, chiar mi-a plăcut și abia aștept să citesc următoarele două volume.

vineri, 2 martie 2018

ce am citit în februarie

de Ionescu

motto: "when ignorance reigns, life is lost" (rage against the machine)

anul trecut am citit o carte a andreei răsuceanu, bucureștiul literar îi zice. analizează cărțile câtorva contemporani pentru care bucureștiul e un personaj important. cărtărescu, florian filip (cu zilele regelui), stelian tănase, simona sora, ioana pârvulescu și gabriela adameșteanu. și așa mi-a venit cheful să citesc și altceva de gabriela adameșteanu (citisem doar dimineața pierdută),l anume volumul 2 din opere publicat la polirom. mai exact prima parte, proza scurtă. a doua parte, respectiv romanul întâlnirea va urma cândva. sunt povestiri apărute în mare parte în doua volume, pe vremea comunismului. unele foarte scurte, mici frânturi de viață din anii 70-80: spitale, avorturi clandestine, navetă cu trenul. altele mai lungi- gara de est, o plimbare scurta după orele de serviciu, dăruiește-ți o zi de vacanță: studii psihologice ale, să zicem, clasei de mijloc din comunism. relații, despărțiri, ședințe, delațiuni, bârfe. într-adevăr, bucureștiul este un personaj în multe din aceste proze. un personaj discret, dar mereu prezent pe fundal. un bucurești pe care ni-l amintim, plin de praf și șantiere, dar probabil fără atâtea clădiri abandonate cum e azi. un deget mare în sus și 5 stele pentru această primă parte a volumului.

iocan volumul 5- din nou ceva povestiri corporatiste (un gen a cărui istorie se va scrie cândva și nu cred că vor fi menționate și prozele lui gabriel care au apărut pe acest blog before it was cool). oare chiar așa arată un interview de angajare la o corporație, cu lansări de avioane de hârtie? (vezi schița iuliei gherasim). se detașează net povestirea lui bogdan alex. stănescu, tarantula îi zice, măcar pentru ea merită citită revista. presupunând că balada lui jenny, care închide revista, vă e deja cunoscută. da, la rubrica restituiri a fost ales de data asta mircea nedelciu. fără discuție, un mare scriitor, dar cred că rostul acestei rubrici era de a ne aminti de autori oarecum uitați. nu e deloc cazul lui nedelciu, din fericire. cât privește stranierul numărului, onoarea îi revine lui tom hanks, cunoscut de o lume întreagă drept vocea cauboiului woody din toy story. scrie exact ca un corporatist bucureștean. un deget mare la orizontală și trei stele goodreads.

o carte cel puțin la fel de premiată ca viața măruntă (vezi postarea de acum 1 lună) este underground railroad, de colson whitehead. cu ocazia asta am aflat că au existat numeroase rețele prin care sclavii din sudul statelor unite evadau către nordul aboliționist. li se zicea undergorund railroad, deși nu era vorba de o cale ferată, cu atât mai puțin de una subterană. în roman însă, exact asta devine ruta subterană. frustrant pentru un om care a trăit atâta amar de vreme în drumul taberei și care deja de vreo 2 ani le zice copiilor: "data viitoare când venim în bucurești, o să avem metrou lângă bloc". revenind la roman- o tânără sclavă fuge de pe o plantație din georgia cu ajutorul acestui pseudometrou, trece prin mai multe state, fiecare cu specificul său în ceea ce privește situația afro-americanilor. lectura a fost o plăcere,deși e posibil să îmi fi scăpat tocmai înțelesul profund. bunăoară finalul. nu cumva e doar o iluzie? eu zic să lasați orice treabă și să citiți ruta subterană. 5 stele. 👍.

mai demult, poate să fie 9-10 ani, mi-am luat un volum din operele lui radu cosașu (tot polirom), dorind eu atunci să citesc prima parte a volumului, anume 5 ani cu belphegor. cronici sportive (pseudosportive mai degrab'. citez: 'dar ce, eu fac aici cronică sportivă? eu fac aici, de cinci ani, cronica vieții, n-ați înțeles?") de acum aproape 50 de ani, se știe, maestrul a fost suporterul progresului bucurești, just like me. la vremea aia m-a deranjat că nu am găsit deloc note explicative cu privire la evenimentele comentate. cine mai știe de exemplu ce a facut uta cu steagul roșu brașov în octombrie 1971? mă tem că și nou apărutul volum (fobal plus- ai mei și ai noștri) are aceeași problemă. dar puterea netului e mare, îmi amintesc că am găsit pe youtube o cursă de cai pe care o comenta cosașu într-un articol străvechi(https://youtu.be/eCjhsE6kox4). dar asta a fost mai demult. luna asta am citit, în sfârșit, și partea a doua a volumului- mătușile din tel aviv. apărută inițial pe la începutul anilor 90 la o editură obscură (impex '92).  vedem că revoluția nu i-a schimbat felul de a scrie câtuși de puțin. amestecul unic de jurnalism cu autobiografie trecute prin filtrul (auto)ironiei at its best. include câteva capitole din supraviețuiri pe care le citisem deja. în mare este relatarea unei călătorii pe care o face la mătușile și mama din israel prin 1992, ocazie cu care se întâlnește cu nenumărați prieteni și iubite din anii revoluționari. ani pe care și-i asumă și de care nu se delimitează prea mult, probabil spre oroarea anticomuniștilor. nu și a mea, oare de ce?

miercuri, 28 februarie 2018

În care se povestește cum am petrecut aproape doi ani de zile in Germania. And then some!

de Ciuc


BUCUREȘTI, februarie 2018. La 28 februarie se încheie pentru mine o eră. Germania, cel puțin pentru o perioadă, iese din viața mea.
În iunie 2015 plecam cu mașina ticsită către Darmstadt, un oraș din Hesse, cam la 25-30 de kilometri sud de Frankfurt, cu speranțele pe care le au toți românii care “fug” din România. În mare, pentru o viață mai bună.




Pe 28 februarie 2017 părăseam Darmstadtul și reveneam în țară. Aveam să ma angajez la o companie franceză pe un proiect cu o divizie din München. Germania revenea în viața mea și aveam să mai petrec încă 5 săptămâni în capitala Bavariei și încă 10 luni să mai lucrez cu nemții.
Unele probleme și o oportunitate ivită out of the blue m-au făcut să plec din această companie. Ca o coincidență, pe 28 februarie este ultima zi.

De ce Germania? Nimeni dintre prietenii mei nu s-a mirat când le-am zis că voi “emigra” în Germania. Îmi făcusem vacanțe acolo, inclusiv un road trip. Berlinul era și este orașul meu preferat al tuturor timpurilor, iar zgârie norii din Frankfurt mi-au plăcut dintotdeauna.
M-au atras organizarea nemțească curățenia, ordinea și cam toate lucrurile pe care le percepi ca turist și pe care le vei aminti în povești care încep cu “în Germania”. Cum îi spunea Matko în Pisica albă, pisica neagră fiului său Zare, vorbind despre un vapor de pe Dunăre pe care pasagerii dansau vals: “numai nemții puteau construi așa ceva”. Există la nivel mondial o fascinație pentru nemți și pentru modul lor de viață, de lucru și pentru realizările lor. Toată lumea își dorește o mașină nemțească, nu? Eu, in afară de o dacie – prima mașină – am avut un Golf 2, un Golf 3 și două BMW-uri. Vrem o bormașină Bosch și sigur visăm la o mașină de spălat Miele.

Într-o miniserie de articole găzduite de celebrul blog Nopți și zile voi povesti cum am văzut eu experiența germană.