vineri, 16 octombrie 2020

Triunghi energetic. Romi. Necazuri și bucurii.

 Asta primăvară, în primul val al pandemiei, când NBA-ul se suspendase, restaurantele erau închise, iar orașul putea fi părăsit doar cu motivație scrisă, nemaiputând îndura atâta urât, am decis să-mi fac abonament la Netflix. A fost o idee bună. Prima oară am urmărit documentarul "România neîmblânzită", apoi senzaționalul serial documentar "Our Planet" (realizat de David Attenborough), după care m-am delectat cu două seriale spaniole foarte bune, "Casa de papel" și "Vis a Vis". Apoi s-a dat liber la plimbări, a fost vară, am urmărit mai puțin micul ecran. Însă la început de toamnă am urmărit cu mare interes un serial turistic despre România, realizat de Charlie Ottley. Flavours of Romania. Într-unul din episoade, Charlie vorbește despre triunghiul energetic format de Mânăstirile Cetățuia Negru Vodă - Nămăiești - Corbii de Piatră. Rușinos, nu fusesem la niciuna. N-am mai avut liniște până la următorul week end de după episod, trebuia să merg să văd cu ochii mei.


Am pornit pe traseul București-Târgoviște, iar de acolo drumul către Câmpulung Mușcel. Oprire în satul Cetățeni, pentru că de acolo se urcă spre Mânăstirea Cetățuia Negru Vodă. Nici nu am parcat bine, că la mașină s-au înființat vreo 6 puradei de etnie romă. "Nenea, îmi dai și mie un leu? Îmi dai? Îmi dai?". Pe mine mă enervează la maxim cerșetoria, îmi vine să-i împușc, iar ăștia erau deosebit de insistenți. Le-am dat niște bomboane de ciocolată poloneze, cumpărate de la un cunoscut lanț de magazine. Le-au mâncat și au început să ceară din nou bani. Au văzut niște rucsacuri în portbagaj și au zis să le dau și lor unul, ca să meargă la școală. Ar fi dorit orice, oricât. Probabil de aici și vorba: "Ești țigan!". I-am ignorat, am închis mașina și am pornit spre Mânăstire, pe poteca anevoioasă. În prima parte a urcușului, alte și alte grupuri de puradei ne ieșeau în cale, cerșind. N-am mai vorbit cu nimeni și am urcat serios. Ușor, ușor am scăpat de ei.


Drumul e anevoios. Nu pentru obișnuiții mișcării, ci pentru noi care suntem mai sedentari. Urci printre stânci, iar din loc în loc sunt troițe care amintesc călătorului de drumul lui Isus spre Golgota. Doisprezece troițe, iar la ultima este icoana cu Isus răstignit. Fiul meu cel mare face poză la fiecare troiță, spunând că-i va arăta doamnei de Religie. După 40 de minute ajungem în Rai, veniți din Iadul de jos, de la Cetățeni. E liniște, iar Dumnezeu ne privește din altarul făcut în peștera unde creștinii din alte timpuri și-au făcut o biserică. Lumânările ard în piatra muntelui, dând un aer de templu din Nepal. Aprindem și noi lumânări, ne închinăm la icoanele din biserica nouă și apoi privim la satele de jos, înșiruite de-a lungul Dâmboviței. Râul este curat aici, nu se compară cu Dâmbovița care se varsă în Argeș la Budești. Mânăstirea Cetățuia Negru Vodă mai este numită și Meteora României, însă asta putem vedea doar din dronă sau de pe versantul opus, cum se află pe vârfuri de stâncă, străjuind împrejurimile. Da, cu adevărat un loc deosebit, merită tot efortul de a urca până aici, și cel fizic, dar și cel psihic cauzat de romi, care la întoarcerea noastră și-au găsit alți clienți, cruțându-ne. 


Ne este sete. În următorul sat oprim la magazinul "La Doi Pași", care are o masă afară unde bem apă minerală, o binemeritată odihnă după mișcarea de la mânăstire. După o vreme lângă noi se așează doi cetățeni de etnie romă. Sunt politicoși, beau o cafea. Bărbatul are mustăți răsucite. Femeia dorește să fumeze, dar realizând că sunt doi copii la masă, se ridică și se așează pe o bordură îndepărtată, unde își aprinde țigara. Jos pălăria, n-am ce să zic. Terminăm de băut, îi salutăm, după care ne continuăm drumul.


A doua oprire, Mânăstirea Nămăiești. Foarte îngrijită, curată, fără cerșetori, cu o biserică ce păstrează încă stânca unde a fost primul altar. Icoane minunate, bogăție. Surprinzător, dar ai voie să faci câte poze dorești, însă o dreptcredincioasă chiar profită prea mult de asta, filmând insistent o măicuță care aprindea candelele din fața altarului. Oare ce face cu acest film? Îl pune pe Tik Tok? Mergem la magazinul bisericesc, unde se găsesc și produse alimentare, nu doar cruciulițe, icoane, brățări. Cumpăr un borcan cu dulceață de căpșuni. 20 lei la 400 grame. Nevasta îmi spune că e foarte scump. Caut pe net cât costă dulceața de căpșuni în magazine și mă conving că este scump. Dar e dulceață de căpșuni mânăstirească. Mănânci cu clătite și se pogoară Duhul Sfânt. 


Vizităm, noi, mânăstiri, ne încărcăm cu energie, dar tot păcătoși rămânem. Ni se face foame. Mergem în Câmpulung Mușcel, oraș unde recent a ieșit primar Elena Lasconi de la Pro Tv.  De mai demult ne propusesem să mâncăm la Restaurant Select, locul 1 pe tripadvisor la localuri în Câmpulung. Localul arată demențial, ca un pub adevărat din Marea Britanie. Peste tot steaguri, poze, tabloașe. Un restaurant care spune o poveste. Aici se servește celebrul șnițel "ureche de elefant" și abia așteptăm să îl încercăm. La etaj au amenajat o terasă în stil grecesc. Foarte reușită. Au si preparate grecești, un pic reinventate. Încercăm un gyros. Ne dau desert cadou și o vișinată din partea casei. Avem ocazia să discutăm cu patronul locului, un om deosebit de volubil și prietenos. Povestim despre afacerea lui, despre Grecia și alte țări vizitate, despre vinuri și mâncăruri. Se pricepe, e și un bucătar bun. Neapărat trebuie să revenim la Select în Câmpulung.


Ultima pe listă, Mânăstirea Corbii de Piatră. O mică abatere din șoseaua Câmpulung-Curtea de Argeș. O stâncă imensă, cu un altar săpat în partea de jos. Foarte interesant. Iar lângă, găsim câteva chestii inedite. Un uriaș și un șarpe gigant păstrați în piatră. O femeie a locului ne spune că sunt de pe vremea potopului din timpurile lui Noe. Pe mine și pe copii gândul ne duce la fabulosul joc God of War, unde Kratos și Atreus explorează împrejurimile de lângă un uriaș împietrit. 


Pe seară ajungem la Curtea de Argeș, dar găsim celebra Mânăstire brâncovenească închisă, așa că ne retragem spre cazarea pe care o rezervasem, la o pensiune nouă și liniștită, numită Casa Sima. Proprietar foarte de treabă, simpatic, ne-am întreținut cu el toată seara, alături de câteva beri și o pizza gigant comandată la Proper Pizza. Iată, beneficiile capitalismului. Într-un oraș oarecare de provincie ai pizza delivery. 


Duminică dimineața, pe nemâncate pornim către Bâlea Lac, pe celebrul Transfăgărășan. Măcar o dată pe an trebuie să parcurgem acest drum. Respectăm mereu aceleași puncte tradiționale de oprire, la Cascada Capra, la Bâlea Lac. Facem întotdeauna aceleași poze, dar nu ne plictisim niciodată. O femeie din Timișoara ne roagă să o tragem în poză cu telefonul ei, iar când află că suntem din București, pe fața ei s-a citit, abia vizibil, o urmă de dezgust. Mereu timișorenii i-au considerat pe bucureșteni inferiori. O prostie! 


Nu am mâncat de dimineață și e aproape miezul zilei, pentru a savura un prânz delicios pe terasa Cabanei Bâlea Lac. Nu avem probleme să stăm la 8-9 grade să mâncăm în aer liber, chiar ne-ar face plăcere, deasupra luciului de apă, înconjurați de munți, la peste 2000 de metri. Însă cabana este total neprimitoare. Pe terasă nu este nicio masă pusă, iar înăuntru toate mesele sunt înghesuite și pline. Niciun loc liber, ospătarii destul de nepoliticoși. Mai au și alte locuri de servire, în alte camere, dar nu se bagă. Câteodată românii o dau rău de tot în bară cu turismul. Să vă fie rușine Cabana Bâlea Lac! 


Plecăm nervoși și înfometați. De aici ziua noastră s-a cam stricat. Ne oprim în Orașul Victoria, la Lidl. Ne amăgim cu un mezel tâmpit și niște pâine. După ce ziua trecută am pornit din Iad și l-am întâlnit pe Dumnezeu, ne întoarcem iar în Iad. Mergem pe un drum prost către Poiana Mărului. Mă apucă burta și sunt nevoit să-mi fac nevoile pe un câmp. Facem pană la mașină. În pustietate. La chestii tehnice îmi dau cu stângul în dreptul, mă chinuiesc serios să ridic mașina pe cric. La un moment dat oprește un automobil lângă noi și coboară din el doi oameni. Soț și soție. De etnie romă. "Asta ne mai trebuia. Ne mai atacă și ăștia pe aici!", îmi zic în gând. Dar omul e prietenos și spune: "Lăsați-mă să vă ajut! Mă pricep la așa ceva!". În 3 minute îmi rezolvă pana. Vreau să-i dau 20 lei, nu acceptă sub nicio formă. Aleargă spre mașina lui și el și nevastă'sa și zice: "Stați, domne, liniștiți! Lăsați-mă în pace!". Ne lasă mirați, dar deosebit de bucuroși. Mi-a trecut și burta, avem și roata de rezervă la mașină, ne putem continua călătoria.


Calvarul nu se termină. Din Predeal și până la ieșirea din Comarnic facem 3 ore. Bară la bară. Să vă fie rușine, băi muiștilor! Nu ați reușit în 30 de ani să faceți ceva, vă bateți joc de oameni, de turism, de transporturi, de tot.


După ce ieșim din Comarnic răsare și soarele. La figurat, pentru că e ora aproape 21. Ne așezăm cu picioarele sub masă la restaurantul nostru preferat din zona Câmpina. Ciorbă de burtă, fripturi, mâcare grămadă. 


Cu burțile pline vedem viața cu alți ochi. Pornim spre casă în noapte. Șoseaua e liberă. La radio se difuzează Genesis - Dancing with the Moonlit Knight, de pe excelentul album Selling England by The Pound. Un fundal extraordinar pentru condus în noapte.

 

Mânăstirea Cetățuia Negru Vodă

Vedere de la Cetățuia

Mânăstirea Nămăiești

Mânăstirea Corbii de Piatră

 

luni, 27 iulie 2020

Hipopotamul și Roboții

Într-o dimineață de sâmbătă, i-am întrebat pe copii ce vor să facă, iar aceștia au răspuns la unison, deși mă aveau în fața lor, că vor să vadă hipopotamul. Se refereau la cel de la Zoo Călărași. Am plecat pe drumul vechi de mare, pentru a nu interfera cu bizonii de pe A2, care goneau către Litoral. Drum liber, voie bună, copiii și-au luat cu ei câte un pluș, cel mare pe Purcelușa Peppa, cel mic pe Tati Purceluș, și interpretează tot felul de scenete cu ajutorul lor, până ajung să se certe, iar eu o iau pe Peppa și o lipesc sub oglinda retrovizoare, terminând astfel spectacolul și instaurând liniștea în habitaclul autoturismului, de unde se aude doar muzica în timp ce noi intrăm într-un Călărași foarte liber și parcăm la Zoo. 

Pe un afiș scrie că din cauza Covid pavilioanele cu reptile și păsări sunt închise. E ora prânzului. Soarele dogorește. Intrăm și așa, că noi pentru hipopotam am venit. Oricum nu costă mult, cred că vreo 14-15 lei pentru doi adulți și doi copii. Dar nici mare lucru nu vezi. O leoaică cu doi pui de leu, câteva maimuțe obraznice, capre pe care oricum le vezi în orice ogradă de gospodar și câțiva porci vietnamezi care se plimbau liberi pe aleile parcului zoologic. Ajungem la hipopotam, dar acesta nu este prezent în țarcul lui. Stă într-un grajd, care nu are nicio fereastră prin care să fie privit. Ăsta este turismul la români. Singurul hipopotam din România, o atracție chiar și pentru un oraș mai de Doamne-ajută, nu este promovat deloc. Nu e prima oară când venim la Zoo Călărași și nu vedem hipopotamul. Chiar mă enervez, copiii și nevasta sunt triști.

Ajungem lângă pavilionul de reptile, unde era un semn de trecere oprită. Trec de semn și vreau să intru în pavilion. Ce naiba? Hipopotam nu, șerpi și crocodili nu. Am venit la Călărași să văd capre? E gol, nu e nimeni. Aproape am ajuns lângă acvariul anacondei, când de lângă mine se aude : "Alo ! Alo ! Unde mergi?". Apărută de nicăieri, o femeie cam în jur de 50 de ani, voinică, cu permanent de anii '80, destul de la modă printre femeile de vârsta ei din orașele de provincie. Urmează dialogul:
- Merg să văd și eu șerpii, îi zic eu.
- Păi n-ai voie. Pleacă imediat de acolo.
- Păi hipopotam nu, șerpi nu. Dar ce văd la grădina asta?
- Păi de ce ai venit dacă nu ai ce să vezi?
- Păi hipopotamul de ce stă închis? Niciodată nu-l vedem.
- Domne, dar matale ești Gică Contra! Nimic nu îți convine.
- Păi ce să îmi convină? Vin de la București degeaba. Stau să mă cert cu matale în loc să mă bucur de ceva frumos.
- Păi vrei să scoatem hipopotamu în soare pentru matale? Vrei să-l împăiem? Du-te la Antipa și vezi acolo hipopotam.

Într-un final, după ce am mai mârâit amândoi, am plecat. Nevasta m-a certat că nu respect regulile, dar prea eram supărat că nu vedem nimic. Ne-am mai dus pe la maimuțe, care erau destul de active. Copilul nostru cel mare, uitandu-se la maimuțe spune: "Ia uite, i se vede pula!", iar maica'sa îl admonestează: "I se vede penisul, nu pula.". Când, uitându-mă în depărtare, zăresc o spinare verde. Zic eu: "Ăla nu e un hipopotam?", "Ba da!", zice nevasta. Și fugim toți patru într-acolo.

Hipopotamul ieșise afară. Mânca fân. Ne privea cu ochi blânzi și îngăduitori, deși se spune că este un animal agresiv. Nu doar el reprezenta o curiozitate pentru noi, reciproca fiind valabilă. Am stat vreo 30 de minute și am privit unii la alții, iar până la urmă am plecat. Zoo era la ora închiderii. Oricum, ne atinsesem obiectivul.




Ieșiți din parcul zoologic, copiii și nevasta au spus că le este foame, iar eu le-am împărtășit sentimentul și m-am gândit să le fac o surpriză, așa că am spus: "Mergem la Constanța să mâncăm. Vom trece Dunărea cu bacul!". Și cum am zis așa am și făcut și nici nu ne-am mai gândit la mâncare, pentru că aveam să mâncăm peste 3-4 ore, dar rezistăm cu foamea (spre deosebire de unii cititori ai blogului). 

Aflându-ne pe bac ne simțim călători temerari, care înfăptuiesc un lucru măreț. Înaintăm către Ostrov cu soarele amiezii luminându-ne fețele. "Pe Missisippi, într-un bac...De ce zâmbesc mereu şi tac....Şi negrul Jim şi negru Jack?", după cum spunea poetul a cărui carte o vom cumpăra când ajungem la Constanța. Am avut-o și eu în copilărie, dar am pierdut-o. Ne bucurăm de revederea Mării Negre, deși o văzusem și chiar făcusem baie în urmă cu o săptămână, în celebrele localități Costinesti (stațiunea tineretului) și Neptun (stațiunea nomenclaturii). Găsim pe faleza de lângă Casino un cort cu cărți. Eu stau și mă uit la mare, nevasta și copiii se uită la carți și după jumătate de oră vin cu un teanc. Pentru mine nu au luat nimic. Așa că mă supăr și intru să-mi aleg și eu o carte. Roboții lui Isaac Asimov. Sigur, o carte pentru adolescenți. În liceu o citea colegul din spatele meu și chiar o lăuda. Niciodată nu e prea târziu ca să citești literatură de calitate!

Lume multă pe faleză. Oameni veseli, fără grijă de covid. Restaurante opulente cu oameni dichisiți la mese, bând șampanie de la frapieră și mâncând scoici. Voia bună domnește pretutindeni.

Ne îndreptăm spre Piața Ovidiu. Știm în apropiere un local bun, unde mâncasem bine mai demult. Buddha Bar se numește. Interiorul deschis este împodobit cu plante artificiale ce imită pomii înfloriți de la Tokyo, creând o ambianță extrem de plăcută. Tot ce vedem împrejur ne îndeamnă la destrăbălare, la dezmăț culinar. Ceafa de porc cu cartofi este pentru localurile sordide din Costinești, așa că vom comanda fructe de mare. Și bere Carlsberg la care ni se aduc pahare scoase de la gheață, amintindu-ne de Grecia. Bun local, se pogoară îngerii printre noi atunci când mâncăm creveți în sos de vin alb, tentacule de caracatiță, inele de calamar și scoici pane.



Întoarcere la miez de noapte pe autostrada pustie. La radio se difuzează piesa Ziggy Stardust, de pe albumul The Rise and Fall of Ziggy Stardust and The Spiders from Mars. David Bowie, 1972.

A doua zi citesc pe nerăsuflate trei povești ale maestrului Asimov. Știți care sunt cele trei legi fundamentale ale roboticii? Cartea este scrisă prin anii '940, iar în una din povești acțiunea se petrece prin 2015, când se arată că omul explorează planeta Mercur chiar la fața locului. Interesantă cartea. Realizez acum că a stat la baza superbului joc video Detroit become human. 

marți, 21 iulie 2020

Radu Pavel Gheo - Un drum cu ceapă


Să presupunem că suntem fani Queen și ne aflăm în 1989, la lansarea albumului The Miracle. Mergem la un magazin de muzică și abia așteptăm să cumpărăm discul nou apărut (cititorii mai vârstnici ai blogului ne pot spune dacă s-a găsit acest disk la magazinul "Muzica" din București). Ne întoarcem victorioși acasă și cu nerăbdare dăm play. Prima piesă de pe disk este "Crazy Little Thing Called Love", urmează "Another One Bites the Dust" și tot așa, piese cunoscute, care au fost incluse pe un album de mai demult. Doar ordinea diferă. Păi ce au dorit să facă Queen? De fapt ei nu sunt vinovați cu nimic, albumul The Miracle a fost cu totul nou. Însă Radu Pavel Gheo, în colecția "Un drum cu ceapă" a inclus mai mult de trei sferturi povești care mai apăruseră deja în volumul "Numele mierlei". N-am fost atent, m-am păcălit. Am dat banii pe ceva ce deja aveam și despre care am mai scris pe blog aici. Nici nu știu dacă e un lucru pozitiv ori negativ, dar nu-mi mai aminteam mare lucru din povești, doar frânturi, așa ca prin ceață. Cum am mai spus, momente și schițe de undeva din anii '90, nu mai sunt de actualitate în zilele noastre. În prezent ar fi mers povești despre corporatiști, despre distracția de week-end din cluburile aflate în Mamaia, despre pokemoni și pițipoance, ceva în care să simți vibrația anilor '10-'20. Cele câteva povești noi sunt interesante, încadrându-se în sfera absurdului, ultima poveste fiind plasată într-un viitor distopic în care apele au cuprins cu totul Balcanii, iar un copil îl așteaptă pe Moș Crăciun. Nu este o carte rea, poveștile sunt plăcute, dar nu au ceva ieșit din comun, ceva care să te încânte cu adevărat. Nu sunt nici la o zecime din valoarea celor două mari romane scrise de Pavel Gheo, "Noapte bună, copii!" și "Disco Titanic".

luni, 11 mai 2020

Bami Goreng

Vineri, după muncă, mă întâlnesc pe stradă cu Vio de la noi, de la Resurse Umane. Văzând-o de la depărtare, îmi zic că sigur mă va întreba când mai scriu pe blog. E o cititoare fidelă. Am avut dreptate. Dialogul decurge în felul următor:
- Ce faci, mă? Când mai scrii pe blog?
- Păi uite, acum mă duc acasă și o să pregătesc Bami Goreng.
Râde cu gura până la urechi și mă privește cu îngăduința cu care privești un puști simpatic care a făcut o tâmpenie.
- Ce faci, tu, mă?
- Bami Goreng, îi repet. O să vezi tu!
- Bine. Aștept să văd.
- E, azi îl fac. O să scriu pe viitor. Hai, pa, week end plăcut!
- Pa! Week-end plăcut.
Probabil mă consideră un pic nebun. Dar chiar aveam de gând să pregătesc Bami Goreng.

Acum vreo 2 ani am cumpărat niște tăiței chinezești de la Săptămâna Asiatică de la Lidl și i-am preparat cu carne de pui. Fiului meu cel mare i-au plăcut într-atât de mult, încât de atunci mi-a pomenit de nenumărate ori despre asta: "Tati, când mai facem tăiței chinezești?". În prezent, uitându-mă peste un pliant Lidl văd că au băgat din nou. Joi, după muncă, mă duc să cumpăr. Se epuizaseră. Nu îmi venea să cred. Cine să cumpere atât de mulți tăiței chinezești? Poate doar un restaurant chinezesc. Tăiței Chow Mein, la prețul de 4 lei, 250 grame. Când caut ceva și nu găsesc, mă enervez ca toți dracii. Mai ales că îi promisesem copilului. Mă sui în tramvai și plec spre alt Lidl. La cel de-al doilea magazin aveau sute de pachete de tăiței Chow Mein. Pe ambalajul lor au scrisă o rețetă de Bami Goreng și asta mă gândesc să fac.

  • 2 pachete de tăiței Chow Mein (se pun în apă clocotită doar 4 minute)
  • 1 kg piept de pui (se taie fâșii și se trage la wok)
  • legume congelate thai (sigur, cei mai pretențioși dintre voi vor strâmba din nas, că nu e sănătos, că gătesc semipreparate, dar de unde pot cumpăra proaspete muguri de bambus, fasole Mung, castane de apă și totul să fie îmbibat în lapte de cocos?). Legumele se pun în wok 8-9 minute, peste carnea de pui, deja aflată la prăjit.
  • sos de soia (îl punem peste carne și legume la sfârșit, dar și în farfurie peste produsul final)
  • usturoi (întâmplător tot chinezesc a fost, a mers cu atât mai bine. Ați citit Baladele usturoiului din Paradis?) - se zdrobește peste produsul final.
  • bere Chang (Product of Thailand. Nu ar fi mers un Ursus la acest fel de mâncare, nu?)
Ingredientele pentru Bami Goreng

Așadar, după ce am tras la wok carnea de pui fâșii, legumele congelate thai, am pus în wok tăițeii fierți și am mai ținut câteva minute la foc, după care am presărat cu sos de soia și usturoi. 

Carnea de pui și legumele thai sfârâind in wok


A ieșit un fel de mâncare unanim apreciat de copii și nevastă. Au mâncat de le-au trosnit fălcile și nici n-au băgat de seamă că la radio se difuza piesa Shake your hips, în varianta Rolling Stones. Prezentatorul emisiunii a spus că piesa este inclusă pe albumul Exile on Main St., fiind un cover realizat din dorința lui Mick Jagger la o piesă a lui Slim Harpo. Omul de radio a spus că apreciază mai mult piesa originală. Eu nu m-am mai gândit la asta, fiind încântat de berea Chang, care a mers excelent după o asemenea masă. Chang înseamnă elefant în thailandeză.

Produsul final și desigur berea Chang

sâmbătă, 9 mai 2020

Ursul Panda și Rinocerul

Înainte de culcare, fiul meu cel mic mă întreabă: "Tati, vrei să-ți spun o poveste?", iar eu zic: "Da, mi-ar prinde bine!". El începe, spune povestea și mi se pare excepțională, iar eu îi zic: "Mai spune-o încă o dată, ca să o scriu pentu blog!". Mi-o mai spune. E transcrisă mai jos. Povestea fiului meu de 5 ani:

Odată ca niciodată, de n-ar fi nu s-ar mai povesti. La o Zoo trăiau un rinocer și un urs panda, care erau prieteni foarte buni. Într-o zi ursul panda a zis: "Vrei să mergem la un restaurant?" și rinocerul a zis: "Da! Vreau să merg acolo.". Și după aia, când au mers la restaurant, acolo aveau scoici marinate. Și după aia s-au mutat la altă Zoo și acolo l-au întâlnit pe John Crocodilul și știau că se puteau baza pe el. Și John Crocodilul a zis: "Vreți să mergem la o pizza?". Și ursul panda și rinocerul au zis: "Noi deja am mâncat!". Sfârșit.

luni, 4 mai 2020

Ugly Delicios

Ugly Delicios este titlul unui documentar culinar de pe Netflix, realizat de David Chang, fondator al restaurantului Momofuku . Am mai amintit despre Momofuku pe acest blog (dați search să vedeți că este adevărat!). Am pus acest titlu pentru că mi-a ieșit o mâncare ce nu arată prea bine, dar a fost delicioasă. Tovarăşa profesoară Mauna Andrieşica (și despre ea am mai scris pe blog, dați search) ne-a învățat că mâncarea trebuie să fie gustoasă, dar și prezentabilă în farfurie. Mie partea cu prezentabilul nu mi-a ieșit. Cu siguranță, un bloger culinar nu s-ar putea lăuda cu așa ceva. La ei totul trebuie să fie impecabil, pozele lor trebuie să transmită ceva cititorului, să-l îndemne să pregătească felul respectiv.



Am cumpărat pește. Ne place peștele, însă doar să-l mâncăm. M-am tot îndemnat cu nevasta: "Gătește-l tu!", "Ba tu!", "Ba tu!". Până la urmă am ales să-l prepar eu, alternativa fiind datul cu aspiratorul. Am citit pe net despre cum să faci un păstrăv pe grill. La teorie suntem cu toții buni. Sfaturi dă oricine. Mai greu este cu practica. Peștele se lipește ca naiba de grill, deși am uns cu ulei și am încins bine. Își lasă pielea acolo, se face franjuri. Mi-am dat toată silința să iasă dintr-o bucată. Între timp am pregătit și orez indian cu legume mexicane (congelate, dar de calitate.....Bonduelle). Peștele mi se părea că e crud, mai mult mi-a fost frică să-l las pe grill, așa că am încins cuptorul la 150 grade și l-am băgat acolo 10 minute. 

Între timp am băut vin alb și m-am rugat la Dumnezeu ca cina noastră să nu fie ruinată. La radio se difuza piesa "The Beatles - I Want To Hold Your Hand". Aceste două lucruri m-au binedispuns și mi-au dat încredere că voi face treabă bună. Și așa a și fost. Peștele și orezul indian cu legume mexicane au fost unanim apreciate și aplaudate la scenă deschisă de nevastă și copii. Asta e bucuria mea cea mai mare, poate mai mare ca mâncatul. 


În încheiere vreau să consemnez că astăzi m-am simțit ca un mare bloger culinar. M-a sunat colegul meu Fane să îmi spună că m-a citit nevasta lui și că vrea mai multe detalii despre orezul cu șunculiță. "Găbiță, întreabă dacă se folosește doar orez Uncle Ben's. Șunculița de care? Ouăle când se pun?".  Îmi pare bine când îi pot inspira pe alții.

sâmbătă, 2 mai 2020

1 Mai cu mici triști și bere rusească

În popor, micii făcuți pe aragaz sunt numiți mici triști. Nu au savoarea și fastul unora făcuți pe grătarul cu jar, dar sunt un compromis pe care oamenii îl fac, un surogat pentru ieșirile la pădure și grătarul în aer liber. Cu ocazia zilei de 1 Mai 2020, am tras și eu la tigaie 32 de mititei de Selgros Pantelimon. N-au fost răi deloc, ba chiar excelenți.

I-am servit în compania pâinii de casă (acum toată lumea e specialistă în a face pâine de casă, adică în a pune 360 ml apa, 620 grame făină, 7 grame drojdie și sare după gust în cuva mașinii de pâine și în a apăsa două butoane), a clasicului muștar de Tecuci, a castraveciorilor murați de la Curtea de Argeș și a unei excelente beri rusești, îmbuteliată în orașul Leningrad. 

Proletari din toate țările, uniți-vă!