joi, 2 august 2018

ce am citit în iulie

de Ionescu


motto: happiness is a warm gun (john lennon)

am citit o carte pe care am luat-o pentru că a câștigat un important premiu- booker international. rătăcitorii, de olga tokarkzuc. e un roman atipic, constituit din vreo sută de texte ce se întind de la mai puțin de o pagină până la vreo 30-40 de pagini. tema comună ar fi călătoriile. scriitoarea poloneză, au nu ukrainiană- cum s-ar putea crede- pare a fi unul dintre acei oameni pentru care nu destinația e importantă, ci drumul. cititorii blogului știu foarte bine despre ce vorbesc. sunt câteva texte mai lungi care au oarece miez epic. o poveste, ce ocupă vreo 3 capitole din carte, despre o familie aflată in excursie pe o insulă croată; mama și copilul dispar fără urmă. către finalul cărții avem încheierea, nu ne lămurim unde au dispărut cei 2, dar cel puțin știm că au fost găsiți. apoi, o frumoasă istorisire despre un anatomist flamand  (atenție la diacritice!) de prin secolul 17, cel care a descris primul tendonul lui ahile (poate că studiind propriul lui picior amputat). o alta despre un emigrant polonez într-o țară nordică, unde este manevrant de bac. călătoria surorii lui chopin, având în bagaj inima compozitorului, pe care a dorit să o înmormânteze în polonia natală. zic eu: un binemeritat premiu. totodată surprinzător, e o carte destul de necomercială.

am mai citit și o antologie humanitas, cum să fii fericit în românia. da, ok, patapievici e fericit pentru că e deștept și a avut prieteni la fel. liiceanu și monica pillat sunt fericiți că i-au cunoscut pe noica și steinhardt. adriana bittel nu știu de ce e fericită, dar textul ei cred că e cel mai bun, e o ficțiune scurtă, cam fără legătură cu titlul volumului. clotilde armand e fericită fiindcă așa o fi fiind natura ei, altfel, din ce spune acolo despre viața în bucurești nu prea vezi motive de bucurie. dan tăpălagă povestește despre naveta cu maxi taxiul în suburbii. motiv de fericire? și așa mai departe. dar noi, noi cum putem fi fericiți? care cum, vezi bine. partea cea mai bună vine la final. răspunsurile la o ancheta din dilema de acum mai bine de 10 ani. chestionarul lui proust- care este ideea dvs de fericire? radu cosașu a zis- să scriu o carte semnată oscar rohrlich. faptul că a realizat asta, acum vreo 3 ani, mă face, iată! și pe mine fericit. în românia. dar numai un pic, până văd ce zicea alex leo șerban- să am tot timpul din lume.

vineri, 27 iulie 2018

Concediu

Cea mai dificilă zi de muncă nu e prima după concediu, cum ar spune majoritatea, ci ultima dinaintea concediului. Cu toate emoțile și așteptările și faptul că timpul nu mai trece odată, când ți se dau tot felul de sarcini și toată lumea a uitat că e ultima ta zi și ești cu gândul deja în altă parte. La noi la Institut problema este chiar mai gravă ca prin alte părți. Se acordă concedii foarte rar. Șeful Constantin, cel care conduce destinele noastre cu mână de fier, nu vrea să audă de așa ceva, pentru că în viziunea lui concediul nu se justifică. De ce să ai nevoie de concediu? La muncă! Strămoșii noștri lucrau câte 14 ore/zi în mină, 7 zile din 7, 365 de zile pe an. Și nu se mai plângeau atâta.

Eu sunt un iubitor al călătoriilor, nu concep viața fără ele. Îi transmit asta Șefului Constantin, dar acesta nici nu vrea să audă. "Anul ăsta nu vei avea concediu!". Îl implor cu lacrimi în ochi, îl ameninț că-l dau în judecată, Șeful Constantin rămâne de neclintit. Stâncă. Democrația se termină la tocul ușii. Vara se apropie cu pași repezi.
- Șefu Constantin, îmi semnați și mie cererea de concediu? Am și eu familie, copii, vreau să mergem la mare.
- Nu ți-e rușine? Vrei să mergi la mare? Când te-am cunoscut mâncai pâine cu salam, te-am adunat de pe străzi, iar acum mare îți trebuie ție?

În tot Institutul nostru parerile referitoare la concediu se asemuiesc cu cele ale Șefului Constantin. Alex, colegul meu care are ceva din veselia măgărușului Eeyore, întreabă: "Dar nu ai avut și anul trecut concediu?". Andra, colega care m-ar suplini dacă aș pleca în concediu, îmi spune glacial: "Eu ce fac dacă pleci tu? Intru deja în panică. Chiar vrei să pleci?". Dar nimic nu se compară cu ideile Tânărului Stăpân privitoare la concediu. În această privință Tânărul Stăpân îl întrece cu mult pe Șeful Constantin. Tânărul Stăpân spune: "Băi, cât timp poți să ai, de vrei să mergi în concediu. N-ai realizat nimic în viața asta. Câștigi bani degeaba și nu ști ce să faci cu ei. Ești un păduche, băi! Ești o lepră de om! Eu nu-mi văd capul de treburi, muncesc zilnic de la 6 la 22 și tu te lăfăi. Cât noroc ai! Lasă că se întoarce roata. Mai vorbim noi peste 3 ani!".

A venit vara. Copilul Șefului Constantin a intrat la un liceu de top din oraș. Șeful Constantin a fost atât de fericit încât a cinstit întregul nostru Departament cu parizer, muștar și pâine proaspătă. Fericirea se citea cu lejeritate pe chipul său, dar și pe chipurile noastre, ale tuturor, care mâncam o masă pe gratis. Cu toții mâncam în tăcere și nimeni nu îndrăznea să spună ceva, pentru că dispoziția Șefului Constantin este ca largul unui Ocean, unde vremea se poate schimba de la o secundă la alta. Mi-am spus că e momentul potrivit și i-am întins Șefului Constantin cererea de concediu. Cu bucățele de parizer printre dinți, acesta a semnat-o. A fost una dintre cele mai fericite zile ale vieții mele.

Căutări pe booking, planuri de vacanță, făcut bagaje, consultat hărți, citit articole de călătorie. Pregătire pentru cele câteva zile de bucurie și de evadare din cotidian pe care orice om normal și le dorește.

Numărat săptămâni, zile și apoi secunde până la momentul plecării. Vinerea de dinaintea plecării. "Încearcă să lași toate lucrurile în ordine! Te vom suna! Să ai telefonul cu tine și în apă! Nu ne interesează!". Pâna la urmă trece totul, se face ora de plecare și dau să ies pe ușă, după ce îmi salut colegii cu jumătate de gură, spunându-le că ne vedem peste o săptămână.

- Dar unde pleci? Doar nu ai concediu?, se interesează Supervizorul Marcelino, cu o figură extrem de mirată.
Supervizorul Marcelino, așa cum îi spune și numele, supervizează. În afară de munca la Institutul nostru, pentru a-și rotunji veniturile și așa foarte mari, Supervizorul Marcelino mai are cel puțin cinci joburi. Supervizorul Marcelino este un om putred de bogat. Vine la noi la Institut doar pentru a-și face fond de pensii, printre altele mai lucrând fără carte de muncă: dresor de câini, cântăreț la acordeon pe la nunți, botezuri și petreceri, spălător auto, parcagiu în serile de duminică la Piața Lahovari, iar uneori a fost văzut în societate, însoțind femei destul de în vârstă.
- Ba da, am concediu dat de Șeful Constantin.
- Nu ai niciun concediu, nu pleci nicăieri, spune Supervizorul Marcelino.

Inima mi se oprește. Aerul nu îmi mai ajunge la creier. Întreg Universul încremenește. Dar pe Supervizorul Marcelino îl trădează fața de copil care a făcut o poznă. Doar glumește.  Ies pe ușă și începe concediul. Domnul fie lăudat!

miercuri, 4 iulie 2018

Stieg Larsson - Fata care s-a jucat cu focul



Țara autorului : Suedia

Titlul original : Flickan Som Lekte med Elden

Anul publicării  : 2006

Ediția în limba română : Editura Trei

Număr de pagini : 757

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5






Continuarea primului volum din Trilogia Millennium. Debutează într-o țară pe care cei mai mulți dintre noi habar nu avem să o localizăm pe hartă. Grenada. Lisbeth Salander a devenit foarte bogată și trăiește bine merci la un hotel de lux. Chiar și-a făcut un iubit de 16-17 ani. Uraganul Mathilda este în apropiere, Lisbeth se ocupă cu investigarea unui caz de violență domestică descoperit în camera de hotel de alături. În acest timp, în Suedia, avocatul Bjurman plănuiește să scape de Lisbeth, pentru ceea ce aceasta i-a făcut în primul volum al trilogiei. Pe de altă parte personajul principal masculin al poveștii, celebrul ziarist Mikael Blomkvist investighează cazuri de trafic de carne vie, prostituție cu minore, o practică se pare foarte întâlnită în Suedia. Lisbeth se întoarce în țara natală și își cumpără un apartament de super lux, pe care îl mobilează în întregime de la ...... (vă las pe voi să ghiciți). Apoi se petrec o serie de crime, iar toată lumea o bănuiește pe biata Lisbeth Salander. Toată lumea în afară de Mikael Blomkvist, care ca deobicei se lansează în propria-i anchetă. Cam așa începe acest roman, unul deosebit de lung. Cred că este cea mai lungă carte citită de mine vreodată. Bună cartea, nu mi-a plăcut mai mult ca primul volum, dar e pe aproape. Thriller polițist de mare calitate. 
Despre primul volum al trilogiei, aici.

luni, 2 iulie 2018

ce am citit în iunie

de Ionescu

 ali smithera să fiu eu. din nou ali smith, la fel de jucăușă. un om cu nume de miles e invitat de un tip (pe care abia ce îl cunoscuse) la o cină în casa unor cetățeni și după un timp pleaca la baie și se încuie într-un dormitor al gazdelor, de unde refuză să mai iasă vrme îndelungată. în cele 4 capitole ale cărții cunoaștem câte un personaj care a jucat un rol în viața acestui miles garth- o doamnă pe care o cunoscuse în adolescență, într-o excursie, tipul care l-a invitat la cină (un homosexual, fiul unei mari artiste- fictivă), o doamnă în vârstă (frumoase pagini despre bătrânețe și demență) a cărei fiică, decedată de mult, îl cunoscuse pe miles și o fetiță din cartier, foarte isteață- singura care comunică cu miles. ce l-a făcut însă pe individ să se comporte așa rămâne în bună parte la aprecierea cititorilor.

eric vouillard- ordinea de zi. cu un stil amintind de saramago (sau filip florian), acest roman (pe care l-am luat atras de faptul ca a câștigat goncourt 2017) ne povestește cum a fost cu ascensiunea nazismului, mai ales cu anschlussul. o serie de mici închideri de ochi, de trădări și gata dezastrul. orice asemănare cu evenimente contemporane este neîntâmplătoare. 

haruki murakami- uciderea comandorului. un pictor suferind de schizofrenie încearcă să se recupereze după despărțirea de soție. se împrietenește cu un vecin de-acolo din munții unde se retrăsese, cu domnul menshiki. un tip relativ misterios, care îl plătește cu mare generozitate pentru un portret. nu aș spune mai multe, se știe ca șeful de la blog e mare fan haruki și nu dorește spoilere. să spunem doar câteva vorbe- anschlussul apare și în acest roman, interesantă coincidență luna asta. haruki murakami nu se dezminte- povestește în sute de pagini ceea ce putea spune lejer în câteva zeci. știți dvs- aflăm cu lux de amănunte ce mănâncă, ce muzică ascultă etc. nu lipsesc scenele de sex oral. o noua candidatură la premiul ăla? (în imagine, portretul domnului menshiki așa cum l-a picat eroul cărții, imaginat de un cititor, desigur. cartea nu are poze, vă dați seama. sursa-  https://komyushou.com/mennshiki-wataru)


luni, 25 iunie 2018

Bere ukraineană de la Tânărul Stăpân, cârnați suedezi de miel, tigaie picantă și vin din Uruguay

Acesta nu este un blog gastronomic. Nu sunt specialist și nici să nu gătiți ce vedeți aici. Doar spun povești despre mâncare și băutură. Cu toate astea una dintre colegele mele de la Resurse Umane a citit blogul, a făcut cheese cake după cele scrise de mine și a fost deosebit de încântată.

Tânărul Stăpân este foarte bolnav. A fost la doctor și acesta i-a spus că are metabolismul unui om de 55 de ani. Tânărul Stăpân se stinge încet încet. Deunăzi a primit două beri speciale (una din Moldova, una din Ukraina). Tânărul Stăpân a fost un mare băutor de bere la viața lui, dar acum totul s-a sfârșit. Mi le-a dat mie: "Bea-le tu sănătos, Gabi, că eu nu mai pot. Adu-mi doar cutiile când le termini.". Tânărul Stăpân colecționează cutii goale de bere, amintindu-și astfel de vremurile când era sănătos.

Berea din Ukraina se numește Obolon. Am cumpărat de la Lidl cârnați din carne de miel, 43 lei/kg. Surprinzător, dar sunt produși în Suedia. Pentru că sunt cârnați suedezi, îi pun la prăjit într-o tigaie de la Ikea. Perfect match. Nu am ulei de floarea soarelui, deci nu pot prepara tradiționalii cartofi prăjiți, așa că pun cartofi la cuptor cu ulei de măsline, sare, piper și rozmarin. Când sunt gata presar peste ei usturoi. Fac și o salată de castraveți. Bună masa, cârnați suedezi de miel, cartofi la cuptor cu rozmarin și usturoi și bere ukraineană. Bună berea, chiar excelentă. Mai bune ca berile românești, ori poate e doar o chestiune de psihic, gândindu-mă că e o bere dintr-o țară străină.


În ziua următoare am avut poftă de tigaie picantă și un vin bun. Tigaia picantă este un fel de mâncare foarte apreciat de mine și numit poate greșit așa. Se prepară foarte simplu. Carne de porc (cotlet îmi place mie) tăiată în cubulețe. Cam 800 grame-1 kg. Pusă în wok la prăjit, fără ulei, fără nimic, până se duce toată apa din carne. După aia o mai rumenim puțin și eventual adăugăm o lingură de ulei de măsline. Până nu e făcuta carnea de tot adaug cam 300 grame de cârnat afumat tăiați în felii și 4-5 ardei capia feliați de asemenea. Și ingredientul surpriză, fulgi de ardei jalapeno. Garnitură de cartofi prăjiți pentru că între timp am cumpărat ulei de floarea soarelui. Salată de varză albă, preferata românilor, cea mai populară salată din țara noastră. Gusturile ingredientelor se combină fericit în wok, produsul final va avea o nuanță foarte suavă de iuțeală.

Am pregătit tigaia picantă pentru a putea pune în evidență mai bine un vin deosebit de fin. Un Tannat din Uruguay. Din 2015, distins cu 93 de puncte. Nu mă pricep prea mult la punctajul vinurilor, dar iată ce spun specialiștii:
50-74 Not recommended   
75-79 Mediocre: a drinkable wine that may have minor flaws
80-84 Good: a solid, well-made wine
85-89 Very good: a wine with special qualities
90-94 Outstanding: a wine of superior character and style
95-100 Classic: a great wine

Bun vinul. Chiar foarte bun. Îmi pare bine că nevasta bea bere și pot bea eu toți cei 0,75 litri. Vin din Uruguay. De fiecare dată când vine vorba despre Uruguay, mă gândesc la Apolodor, la cum l-au găsit pescarii din Uruguay. Beau vinul in pahare cu picior ieftine de la Pepco Oltenița. 7,99 lei un set de 3 pahare. Vinul e suprem si imi provoaca o stare de bine totala.



Astea au fost mesele dintr-un week end. Nimic fancy, dar mai gustos ca în multe restaurante, cu ingredinte mai de calitate, preparate în condiții mai sigure.

sâmbătă, 16 iunie 2018

La Lidl, în dimineața zilei cu 4 meciuri la Mondiale

Nu obișnuiesc să stau sâmbetele prin București, dar acum e cea mai mare sărbătoare a omenirii, Campionatul Mondial de Fotbal. Sâmbăta dimineață la Lidl. Ora 8:15, parchez mașina. Magazinul este deja plin. Oamenii au bani. De la partid, de la statul paralel, nu știu de unde. Toți își umplu coșurile, chiar și cei fără dare de mână. Magazinul este bine aprovizionat, ca în vremurile bune. Vizez un vin neo-zeelandez (două sticle la 3/4), ceva carne, piersici carioca și o pijama cadou pentru nevastă, ca să nu aibe motiv să întrebe de ce am cumpărat două sticle de vin. Realizez tot ce îmi propun și mă îndrept către casele de marcat. Sunt deschise 4 din cele 8 ale magazinului, însă cozile sunt uriașe. Cam 8-10 persoane la fiecare casă, șirul de oameni și coșuri așteptând ajungând până aproape de jumătatea magazinului. Foarte mulți pensionari, dar și tineri și oameni între două vârste, așa ca mine. Pensionarii sunt cei mai nemulțumiți. Unii comentează în barbă, alții vociferează virulent. Un bărbat la vreo 70 de ani care a cumpărat două pet-uri de bere ieftină și ceva salamuri:
- De ce nu mai deschideți o casă?
- Nu mai avem disponibile.
- Atunci luați-vă cu prima casă.
Un alt pensionar în papuci și pantaloni scurți de fâș:
- Ia să vedeți ce vă filmez eu pe voi și vă pun pe internet.
La noi la români, asta e o chestie supremă. Filmăm și dăm pe internet, astfel rezolvând lucrurile, astfel trăind într-o țară mai bună.

Un om cam la 40 de ani face ordine printre pensionari:
- Dar cum vă permiteți să faceți asemenea glume cu doamnele casiere care sunt aici de la 6 dimineața? Cum vă permiteți să vorbiți așa?  Nu vă convine, lăsați marfa și plecați acasă. Ce? Pe vremea lui Ceaușescu la fel făceați?
(Cred că oamenii care acum au în jur de 40 de ani, sunt cam ultima generație care face referire la "vremea lui Ceaușescu". Generațile ulterioare nu vor ști despre această perioadă).

Mă gândesc că are dreptate omul asta. A vorbit cu înțelepciune. Simt nevoia să mă bag și eu în seamă și zic: "Lasă-i, domne, că le-a mărit partidul pensia și au bani de cumpărături.".
Cât am mai stat la coadă, circa 12 minute, nimeni nu a mai zis nimic. Cred că mi-au dat dreptate la chestia cu partidul și au stat liniștiți.

vineri, 15 iunie 2018

Cevapcici, pâine și mămaligă

de Ciuc


În Germania a fost așa cum mă așteptam și a fost altfel. Totul este diferit acolo. Societatea germană funcționează după alte reguli decât cele pe care le știm noi aici. Nu sunt mai bune sau mai rele, dar sunt altfel. Nemții trăiesc după niște șabloane împământenite de mult timp. Sunt foarte reticenți la schimbare și acceptă foarte greu intruși. De aceea sunt percepuți ca fiind foarte reci. Au și ei familie și prieteni și se distrează și ei in felul lor și suferă și ei, la fel ca orice om. Desigur, nu petrec la grătare până dimineața, dar oare putem spune că ăsta e cel mai bun mod de a trăi? Știm noi cu siguranță că suntem mai fericiți pentru că “știm să ne distrăm”? Desigur nu putem spune asta. Noi așa am fost învățați, ei nu. E greu de dat un verdict și nici nu pretind că știu adevărul. Cert e că pentru a avea o emigrare ușoară trebuie să pleci de la o vârstă mai fragedă și, ideal, împreună cu o familie “self-sufficient” și job pentru amândoi. Astfel fiecare se va integra la un loc de muncă și, cu puțină răbdare, își vor face prieteni și chiar o viață socială decentă. Trebuie, însă să fie pregătiți să sufere doi-trei ani. Și să știe că nu e ca în România – lucru care scapă foarte multor oameni. Mai ales trebuie să accepte că nu există telemea la raionul cu vreo 50 de feluri de brânză. Poți trece mai ușor peste lipsa brânzei telemea dacă realizezi de la început că absolut tot ce vei cumpăra de la supermarket (mai ales dacă acesta este Edeka) este mai bun decât echivalentul din România. Eu nu mă duc în piață, deci mie inclusiv roșiile mi se păreau mai bune decât cele din Mega Image (am luat recent din Mega niște roșii turcești pe care le-am aruncat de nu s-au văzut). Mezelurile sunt excelente, carne găsești de toate felurile, cât despre cârnați – făceam eforturi disperate să mănânc de mai puțin de 4 ori pe săptămână. Și nu erau de Pleșcoi. În afară de telemea, mai lipseau micii- era un echivalent, numit cevapcici (de fapt varianta balcanică, slavă a micilor) care aveau totuși alt gust. Ok, nu erau la fel de buni dar erau acceptabili și, în plus, găseai mici congelați la magazinul est european – dacă țineai neapărat sa intri în comuniune cu țara. Acolo mai găseai pufuleți, semințe și murături in saramură – și alte bazaconii de proastă calitate de care aici nu m-aș atinge neam. În treacăt fie spus că mi-am făcut inclusiv mămăligă. Dacică, firește. Ah, și aș mai aminti de delicioasa friptură din carnea de vită de 40 de euro kilogramul din care am luat odată din greșeală (crezând ca e 4 euro kilogramul) – apoi am repetat greșeala de mai multe ori. 

Personal, cele mai mari probleme le-am avut cu pâinea, eu fiind un mare mâncător de pâine. Pâine “ca la noi” se găsea doar la magazinul turcesc, care nu era aproape. Mai luam de acolo din când in când, dar doar pentru a-mi face damblaua. În rest aveam vreo două pâini recomandate de tanti româncă de la brutăria din Edeka.

La restaurante găseai de toate pentru toți și, și la ei hamburgerul era “o chestie”.
La muncă, din punct de vedere al mâncării era mai problematic. Nu aveai foarte multe alegeri. Un “soup place” – un loc unde aveau supe și puține alte chestii, Subway, un sandwich place italienesc, niște turci în gară unde miercuri aveau cevapcici (și in orice zi un kebab decent – sub Calif, să ne-nțelegem), un pizza place decent, un loc ok-ish numit “Quattro cani” și încă un restaurant italienesc pe care îl tot lăudau colegii italieni dar la care nu am fost niciodată. Par multe, dar parca niciodată nu puteai zice “Băi, am chef de 4cani, sau subway”. Toate păreau o alternativă la ceva ce nu exista. Până când s-a deschis o cantină unde mâncam destul de des. Ieftin și, în general, bun. Cam 6 euro, 7 joi la Schnitzel-Tag.

Ca un fel de concluzie la situația mâncării in Germania, acasă puteai mânca cam ca la noi, cu un plus de calitate a ingredientelor, iar în deplasare aveai destule alegeri, chiar și in Darmstadt. Per total, cine se plânge de mâncare e destul de obtuz sau are alte probleme.