joi, 31 octombrie 2013

Hanne Ørstavik - Iubire

Un sat din Nordul Norvegiei. O tânără mamă şi un băiat ce tocmai se pregăteşte de a noua aniversare. Sunt singuri, sunt trişti. Este foarte frig. Acţiunea se desfăşoară cu încetinitorul. Hanne Ørstavik scrie foarte plăcut, în fraze simple, pentru că are atâta talent încât nu trebuie să se complice. Întreaga carte îşi desfăşoară acţiunea într-o singură seară, alternând paragrafele ce fac referire la mamă cu cele ce îl urmăresc pe băiat. Amândoi au nevoie de iubire, iar dacă băiatul se mulţumeşte cu iubirea mamei, aceasta are nevoie şi de altfel de iubire. Iese în oraş crezând că băiatul este în camera lui şi se pregăteşte de culcare. Băiatul iese pe afară şi crede că mama este în bucătărie, pregătindu-i tortul aniversar pentru a doua zi. Amândoi vor avea o seară interesantă, dar separat. Într-un univers dominat de frig, în apropierea pădurii norvegiene. Alături de persoane necunoscute. Mi-am imaginat că locuinţele personajelor din carte sunt mobilate de la Ikea. Asta mi-a inspirat frigul şi toţi aceşti scandinavi reci, dar plăcuţi. Atmosfera cărţii m-a dus cu gândul la atmosfera unui film care mi-a plăcut enorm. Buffalo '66. Cartea de asemenea mi-a plăcut foarte mult.

marți, 29 octombrie 2013

Omenie

Sunt pe culoarele aglomerate ale unei instituţii a statului român. Trebuie să completez o cerere, dar nu am pix. Mă rog de o femeie în jurul vârstei de 60 să-mi dea şi mie un pix. Îmi răspunde deranjată: "Nu pot, am şi eu de completat.". Stau lângă ea mai mult de două minute în speranţa că îmi va da totuşi pixul după ce completează. În astea două minute nici nu se apucă de scris ci doar aşează nişte hârtii într-o ţiplă. Merg la altă femeie în jurul vârstei de 30. Are un pix în mână, dar nu scrie nimic. Refuză să mi-l împrumute. Mă îndrept spre o a treia femeie care nu are niciun pix în mână. Doar se uită pe geam.
- Aveţi cumva un pix?, o întreb şi fac semn că vreau să scriu ceva. Un semn involuntar ca de exemplu semnul când ceri nota la restaurant şi te prefaci că mâzgăleşti ceva în aer cu degetul mare şi arătătorul împreunate.
- Writing?, mă întreabă ea zâmbind.
Când îşi ridică privirea spre mine observ că este chinezoaică. O chinezoaică foarte frumoasă. Îi fac semn că da. Îşi deschide geanta şi îmi întinde un pix. Zâmbeşte tot timpul. Scriu ce am de scris.
- Are you from China?, o întreb. Sunt sigur că e din China, pentru că ştiu să deosebesc chinezii de japonezi, coreeni, filipinezi sau thailandezi.
- Ya! Ya! (De dată asta zâmbeşte cu gura până la urechi)
- Thank you! (Îi întind pixul)
- Welcome.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Alice Munro - Prea multă fericire

În primul rând să vorbim despre aspectul cărţii. Avem o copertă cartonată şi un fel de pânză la cotor. Am crezut că ţin în mână culegerea de matematică Petrică după care am lucrat în şcoala generală. Apoi poza coperţii este pur şi simplu oribilă şi te face să te gândeşti că vei citi un roman de-al lui Mihail Drumeş. Ciudată alegere de marketing pentru Editura Litera şi nu este de mirare că această editură nu are prea mulţi fani. Este ştiut că în timpurile noastre sunt oameni care aleg o carte fie şi doar pentru coperţile sale, pentru înfăţişare. Iată însă ce poate face un Premiu Nobel. O carte pe care nu aş fi cumpărat-o în veci fără acest premiu. Nu am auzit de această scriitoare înainte, iar look-ul cărţii te trimite la un roman de dragoste scris pe la 1920, o carte de mâna a III a. Însă nu asta este greşeala impardonabilă a Editurii Litera, ci faptul că la sfârşitul cărţii avem următoarea succesiune a paginilor::270, 271, 272, 289, 290, 291 .... 302, 303, 304, 273, 274, 275 .... 287, 288, 305, 306 .... 312. Au legat cartea prost şi asta chiar la povestea ce dă titlul colecţiei. Nu am fost atent la numărul paginilor şi mi se părea complet aiurea întreaga poveste. A trebuit să o reiau. Ruşine Editura Litera! Nu este admisibil să dai spre vânzare o carte tipărită cu o asemenea greşeală.

Iar acum să vorbim puţin şi despre carte. Conţine 10 povestiri, nici lungi, nici scurte. Nu pot spune că mi-au displăcut, dar nici nu mi-au plăcut în mod special. Citeam că Munro este considerată Cehov a Canadei. Păi nu e aşa, poveştile lui Cehov sunt calde şi pline de înţelepciune, sunt măiastru scrise. Munro este rece şi de multe ori nu reuşeşte să scoată ceva interesant din banal, aşa cum de pildă face Haruki Murakami cu poveştile sale. Am citit multe cărţi cu povestiri şi asta mi s-a părut cea mai slabă. Sub Turgheniev, sub Cehov, sub Murakami, sub Truman Capote, sub Jhumpa Lahiri, sub JD Salinger, sub Iasushi Inoue, chiar şi sub Veronica D Niculescu. Cineva comenta pe un blog că unele Nobeluri se dau pentru a promova scriitori mai puţin cunoscuţi. Poate că aşa a fost şi în cazul acestei canadience.

Poveştile lui Munro au pretenţia de romane puse pe FF. Se întâmplă foarte multe in povestiri, se vorbeşte despre perioade îndelungate în unele, se fac salturi de 20-30 de ani în urmărirea personajelor, dar cu toate acestea nu au reuşit să mă captiveze, nu m-au făcut să exult, nu mi-au oferit acel nesaţ al cititului. O scriere pragmatică, un fel de echipă a Greciei la fotbal, lipsită de spectacol dar îndeplinindu-şi cam toate misiunile. Totuşi nu e corect să o judec pe Munro doar prin prisma acestui volum scris la bătrâneţe. Pe viitor poate vom încerca alte cărţi scrise mai de tânără. Dar până atunci să vedem un scurt rezumat al fiecărei poveşti.


Dimensiuni - Un tata isi ucide cei trei copii. E internat la nebuni, iar de acolo ii trimite sotiei o scrisoare in care spune ca l-au vizitat copiii dintr-o alta dimensiune si ca sunt bine cu totii. Nevasta e tanara si munceste ca menajera la hotel. Povestea se termina cu femeia care salveaza de la moarte un sofer accidentat pe autostrada.

Fictiune - Jon si Joyce traiesc la o ferma. Sunt impreuna inca din anii liceului, se ocupa cu reconditionare de ferme, iar Joyce preda si muzica. Jon ia o ucenica, o fata mai tanara cu multe tatuaje. Ajunge sa se combine cu ucenica care are si o fata al carei tata nu stie cine este. Joyce pleaca din casa, iar Jon incepe sa traiasca cu ucenica. Partea a doua a povestii se intampla peste multi ani. Joyce este a treia nevasta a unui om care tocmai implineste 65 de ani si da o mare petrecere. Jon este si el casatorit pentru a treia oara, dar nu vine la petrecere, desi e invitat. Foarte multe rude, casatorii anterioare, homosexuali si lesbiene prin preajma. Chestia e ca la petrecere se afla si o scriitoare care tocmai debutase cu o carte autobiografica. Joyce isi da seama ca e fata ucenicai. Ii fusese si ei profesoara cand fata era mica. Ii citeste cartea. Dupa cateva zile, la o librarie, merge sa-i ceara autograf, dar fata nu o recunoaste.

Pe culmea Wenlock - O tanara de la tara vine la oras, la facultate. In oras cunoaste un unchi mai indepartat care din 2 in 2 saptamani o scoate la restaurant. Sta cu chirie intr-un apartament impartit cu inca o fata. Fata respectiva ii povesteste despre omul cu care traieste, ceva mai in varsta. Un om bogat, domnul Purvis. Fata asta mergea acasa la domnul Purvis numai de vineri pana duminica, in rest statea cu tanara de la tara, in chirie. Intr-un week-end nu poate pleca acasa la domnul Purvis si ii sugereaza colegei sa se duca ea. Aceasta se duce, dar la domnul Purvis exista un obicei ciudat. Trebuie ca fata sa se dezbrace complet si sa stea asa. Domnul Purvis statea imbracat. Asta sta dezbracata complet, mananca, bea si apoi merge cu domnul Purvis in biblioteca unde acesta o roaga sa nu stea picior peste picior si sa-i citeasca dintr-un poem. De aici vine si titlul povestii. Dupa ce citeste, domnul Purvis se duce la culcare, iar tanara pleaca acasa, unde nu o gaseste pe colega ei pentru ca aceasta se combinase cu unchi'su. Dar dupa o saptamana se desparte si de la unchi'su si nici domnul Purvis nu mai e la casa lui.

Rape-adanci - O familie, sot si sotie, doi baieti si o fata sugar pleaca la picnic pentru a sarbatori o reusita a barbatului, care e geolog. Merg intr-un loc unde sunt multe gropi in stanca. Sotul isi cam cearta sotia care alapteaza in vazut baietilor. E o raceala destul de mare intre cei doi soti. La un moment dat baiatul mare cade intr-o groapa. E salvat de tata, dar isi rupe ambele picioare. Sta la pat vreme indelungata si studiaza alaturi de mama geografia, in special date despre insule mai putin cunoscute. La maturitate acest baiat pleaca de acasa in mod misterios. Este descoperit de sora si de mama. Devine un vagabont filozofic, asa un fel de Siddartha din romanul lui Hermann Hesse. Dar mai in mizerie, la figurat. Se intalneste la un moment dat cu maica'sa, dar nu se inteleg mai deloc.


Radicali liberi - Un batran domn moare. Nevasta'sa mai tanara are cancer si era de asteptat ca ea sa moara. Barba'su a murit din senin, ducandu-se dupa niste scule la un magazin. Peste femeia ramasa singura intra un hot care doreste sa-i fure masina. Hotul intai se aseaza la masa, cere de mancare si incepe sa-si spuna povestea. Ii arata femeii o poza cu trei oameni, maica'sa, taica'su si sor'sa grasa in carucior cu rotile. Ii povesteste de prin copilarie si apoi ca tai'su a spus ca-i lasa casa numai daca are grija de sor'sa, pe care omul oricum nu o suporta. Atunci barbatul scoate un pistol si-i impusca pe toti 3. Le face poza si morti si de asemenea o arata femeii. Femeia ii povesteste la randul ei ca si ea a omorot pe cineva. O amanta a barbatului, cu niste ierburi otravitoare. (Cam ca iubita lui Dexter!!!). Hotul asta pleaca pana la urma cu masina, dar dupa ceva vreme la usa femeii bate un politist spunand ca i-a vazut masina accidentata si pe hot mort la volan. Tot in aceasta poveste aflam despre vodka Grey Goose. Cat costa la Cora? Pai 220 lei la 0,7 l.

Chipul - Un baiat se naste cu o pata urata pe fata, un handicap care-l urmareste intreaga viata. In copilarie se imprieteneste cu o fata din vecini si tin mult unul la celalalt. La un moment dat fata se vopseste pe fata ca sa arata exact ca baiatul, dar acesta crede ca-si bate joc de el. Din acel moment se despart, iar baiatul chiar o uraste. Fata mai taarziu isi cresteaza fata si isi provoaca rani definitive, tocmai ca sa arate ca baiatul. Asta i-o spune mama baiatului, pentru ca baiatul nu o mai intalneste decat mult mai tarziu, intamplator intr-o noapte la spital unde fata ii citeste ceva versuri. Oricum apropierea dintre ei nu se realizeaza, desi poate fata si-a dorit asta, iar baiatul nu a inteles.

Unele femei - O fetita de 13 ani are grija de un bolnav de leucemie care sta cu mama vitrega a acestuia si cu sotia. Are grija cand sotia e la munca. Mama vitrega e batrana si destul de rea. La un moment dat intra pe fir o maseuza care aduce bucurie in inima bolnavului. Intr-una din zile bolnavul o roaga pe fata sa-l inchida in camera si sa-i ascunda cheia pe care sa i-o dea doar nevesti'sii cand vine de la munca. Totusi nu se sinucide. Maseuza pleaca la casa ei, bolnavul e mutat intr-o alta casa si moare un pic mai tarziu.

Joaca de copii - Doua fetite intr-o tabara. Una povesteste despre o colega retardata mintal care i-a marcat copilaria. Intamplator o reintalneste in tabara, venita si ea pentru un week-end alaturi de alti copii speciali. Impreuna cu prietena ei o omoara pe retardata, o ineaca in piscina. Multi ani mai tarziu prietena povestitoarei e pe moarte. Ii lasa acesteia un bilet pentru a cauta un preot, iar povestitoarea noastra se gandeste la ce a fost in trecut.

Lemn - Un om iubeste foarte mult lemnul si adora sa taie copacii. Nu are copii, dar se intelege bine cu nevasta'sa care e mereu vesela, da tot felul de petreceri, isi cheama neamurile pe la ea. Omul e linistit de felul sau si nu prea socializeaza, dar nici nu-l deranjeaza ceea ce se intampla in jurul sau. La un moment dat nevasta'sa cade intr-o pasa nasoala. Nu mai e vesela, slabeste, nu mai da petreceri, e apatica. Omul nu stie ce sa-i faca, doctorii nu o pot ajuta. Omul nostru pleaca sa taie lemne, isi rupe piciorul alunecand, nevasta'sa vine si-l salveaza. Cam atat.

Prea multa fericire - O poveste ciudata, diferita de celelalte noua. Sfarsitul anilor 1800. Nici nu am inteles-o prea bine din cauza problemei pe care o aminteam la inceput. Avem o matematiciana si scriitoare rusa super premiata si relatia ei cu diversi barbati sau alti oameni din familie. O calatorie spre tarile nordice intr-un tren cu banchete de lemn, o durere insuportabila de gat, iar in final moartea protagonistei. Scrierea este in gen Tolstoi, insa are la baza fapte reale. Putem citi aici detalii despre protagonista: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sofia_Kovalevskaia . Iata, un nume mare.

miercuri, 23 octombrie 2013

Daniel Valentin Anton

În 2007, în prima mea zi la corporaţie mi-a fost introdus un băiat cu ochelari care pe atunci cântărea în jur de 80 kg. Dany. El urma să-mi facă trainingul necesar, obligaţie de care s-a achitat exemplar, reuşind să îmbine munca serioasă cu tot felul de glume sau poveşti interesante. Am reuşit să-l cunosc destul de bine şi să fim destul de apropiaţi în cei şase ani şi două zile pe care i-am petrecut eu la corporaţie. Într-un final, sătul de mizeria capitalistă, a părăsit şi el firma. Astăzi şi-a deschis blog şi vreau să-l promovez un pic. Acesta este blogul său: http://daddydanny80.blogspot.ro/

E un om foarte vorbăreţ şi îi place să-şi dea cu părerea în absolut orice domeniu. E foarte băgăcios când vine vorba să-şi dea cu părerea. De pildă o colegă de-a noastră îi povestea altei colege că mai merge când şi când la biserică. Ei bine, Dany s-a băgat în vorbă şi a început să-i vorbească respectivei colege despre Marea Schismă şi despre faptul că biserica e o prostie. Biata colegă, fată de la ţară de altfel, l-a privit cu nişte ochi miraţi şi nu a mai spus nimic.

Omul citeşte. Nu cărţi de-ale mele sau de-ale lui Ionescu, ci Rodica Ojog Braşoveanu ori cărţi din seria vampirilor. Cumva la acest capitol putem spune că a rămas în anii adolescenţei.

Excelează în domeniul gastronomic. Păi la corporaţie, noi oameni umili, serveam câte o farfurie cu macaroane ori o bucată de piept de pui rămasă de la cina de seara trecută. Dany al nostru, plin de satisfacţie şi superioritate, îşi scotea caserolele din frigider şi înşira pe masă vită cu sos de hrean, plachie de crap ori mâncăruri chinezeşti gătite în cel mai pur stil Sichuan. Dădea tuturor explicaţii despre cum a gătit el urmărind emisiunile lui Gordon Ramsey, iar uneori, în momentele de bunăvoinţă, ne dădea să şi gustăm.

Se pricepe la fotbal şi ştie tot atâţia jucători din vechime câţi cunosc şi eu. Păi aveam gluma noastră: "Ce meci avem diseară? Goanţă joacă?". Mare fotbalist era şi Goanţă. Am avut ocazia să stau împreună cu Dany în peluză la un meci al Stelei. Steaua - Unirea Urziceni 1-0, gol marcat de Habib Habibou. Ştie să joace şi fotbal, nu doar să-l privească. A jucat în echipa corporaţiei noastre la diverse competiţii. Un fundaş foarte dârz, care se daruieşte pe teren.

Urmăreşte vreo 5-6 seriale concomitent. El mi-a recomandat Dexter şi Californication. Cu toate astea nu apreciază un film mai vechi de 1990.

Are un hanorac Springfield cu dungi. Nu ştiu dacă-l mai încape. Are o nevastă simpatică şi un băiat la fel.

În 2007 am fost la mare în team bulding cu maşina lui de atunci, un Opel Corsa mic, cu două uşi. Am băut bere si am glumit pe drum. Cititorii blogului Nopti si Zile cunosc povestea numită Team bulding, care totuşi nu are legatură cu Dany.

Într-un an de Crăciun, a căzut cu mine la cadourile corporatiste. Mi-a cumpărat o maşină americană de colecţie şi dulciuri comuniste.

Sunt multe de spus despre Daniel, dar mai bine să-i citim blogul. Iată, în loc să mă uit la Real-Juventus, am stat să scriu aceste rânduri. În timp ce am scris am ascultat câteva piese de pe albumul Exile On Main St. Din 1972.

marți, 22 octombrie 2013

Coniac albanez

Taică'miu merge în mai multe călătorii decât merg eu, dar generaţia lui nu ştie să scrie pe bloguri. Mi-a povestit mie o întâmplare pe care dacă aş fi trăit-o, înnebuneam de fericire şi bineînţeles făceam o nuvelă întreagă pe blog. Merge el în Albania şi îşi aminteşte că în tinereţe, în vremurile comuniste, bea coniac albanez care în Bucureşti se găsea la Alimentara. Îi plăcea foarte mult coniacul albanez şi romul cubanez. Rom cubanez se găseşte şi acum în România, dar coniac albanez nu. Ajunge taică'miu într-un orăşel din Albania şi intră într-o cârciumioară, întrebând pe omul de acolo: "Domne, dar unde-i coniacul albanez de altă dată?". Albanezul dispare puţin, iar la întoarcere îi oferă românului o sticlă de coniac albanez. "Cât costă?", întreabă taică'miu, însă albanezul îi spune că e cadou şi nici nu vrea să audă de vre'un ban. Un cadou în numele poporului albanez. Cică aşa sunt toţi albanezii. Te aşează la masă cu ei. O civilizaţie unde a rămas prietenia şi bunul simţ din vremuri ancestrale. Cine în România îţi oferă un asemenea cadou?

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Elefant

Prin anii '20 ai secolului trecut inginerul şi omul de afaceri Nicolae Malaxa înfiinţa Uzinele Malaxa. A venit comunismul iar uzinele au trecut sub tutela statului. Se numeau Uzinele 23 August şi ofereau loc de muncă la peste 20000 de oameni. Eram copil şi vedeam în fiecare dimineaţă tramvaiul 23 cu oameni pe scară care mergeau către uzină. A căzut comunismul, iar uzina s-a numit Faur. Iar pe urmă capitalismul a distrus totul şi nu am mai avut nicio uzină. Oamenii au rămas fără locuri de muncă. N-au mai existat nici ingineri, nici maiştri, nici meseriaşi. Norocoşii au prins un post de paznic la poarta fostei uzine. Dar despre aceste aspecte vorbeşte mult mai bine Dan Lungu într-unul din romanele sale. Noi vom spune doar că în incinta fostei Uzine Malaxa se află câteva depozite, firme şi firmuliţe. Printre care şi cea mai mare librărie online, Elefant.

Pentru a scuti taxele de transport la comenzile de cărţi, am ales modalitatea de ridicare personală a coletului de la sediul Elefant. Astfel am pătruns pentru prima oară în fosta uzină care este cât un întreg cartier. Mi-a luat mult să o străbat şi cu maşina mică, dar pe jos? Depozitul Elefant este într-o hală mare, hală plină cu cărţi. M-a copleşit numărul cărţilor. Nu am văzut niciodată atât de multe cărţi laolaltă. Cred că nici în biblioteca din Alexandria nu erau atât de multe cărţi. Iar eu îmi închipuiam că Elefant este o firmă cu 2-3 oameni care împachetează cărţi şi le trimit doritorilor. Un birou undeva într-o garsonieră. Complet greşit. Am intrat într-o încăpere şi cel puţin 10 persoane se ocupau cu împachetatul cărţilor în colete. Pe lângă ei erau 3 birouri unde stăteau persoane cu laptopuri. Mi-am spus numele unui băiat cu laptop în faţă, iar acesta mi-a spus că îmi vor pregăti imediat cărţile şi m-a îndrumat către un birou de la etaj, unde voi aştepta comanda.

În biroul de la etaj lucrează 6-7 persoane. Era ziua cuiva, probabil a unei fete pentru că în cameră erau două buchete mari de flori. Am zis "Bună ziua!" şi am aşteptat în uşă. Cineva de la un birou mi-a răspuns la salut şi m-a îndemnat să iau loc la o masă. Camera era destul de mare şi fiecare lucra la biroul sau. Era linişte şi părea că nimeni nu se uită la mine, dar cred că s-au uitat la mine pe furiş aşa cum m-am uitat şi eu la ei. Biroul lor semăna cu biroul nostru de la corporaţie. Tipologiile de personaje erau probabil aceleaşi. După zece minute de aşteptare am observat câteva cărţi pe masă. Cărţi pe care probabil nu le cumpără nimeni şi le pun şi ei la dispoziţia publicului, aşa ca într-o sală de aşteptare. Am pus mâna pe o carte şi am început să-i citesc ultima copertă, ca să văd despre ce este vorba.

Era un roman erotic, iar autoarea (i-am uitat numele) primise Premiul Asociaţiei Scriitorilor de Cărţi Erotice. N-am ştiut că există aşa ceva. Am deschis la o pagină oarecare şi am început să citesc următoarea fraza care sună cam în felul următor: "Apoi i-am lins mădularul de ultimele picături de spermă.". Oare cine citeşte astfel de carţi? Bărbaţi sau femei? Şi ce exprimare penibilă. Mădular. Putea spune direct "pulă", cred că era mai puţin supărător. Am pus cartea la loc şi m-am gândit cu tristeţe că multă lume mă consideră pe mine pervers şi îmi spun că sunt un labagiu că am scris şi eu 2-3 chestii semi erotice aici pe blog. Păi atunci femeia asta de a luat premiul cărţilor erotice cum e?

Am mai aşteptat cinci minute şi a sosit comanda mea formată din 4 cărţi. Una de la Editura Trei, una de la Editura Polirom, una de la Editura Humanitas şi una de la Editura Allfa. Am zis "mulţumesc" unei femei drăguţe şi politicoase, am plătit cu bani cash, mi-am luat la revedere şi am ieşit. De sus, de la etaj, se distinge mai bine enormitatea încăperii şi faptul că e plină cu cărţi. Am scos telefonul cu cameră de 3,2 Mp şi am făcut o poză. Mi-a lăsat o impresie foarte bună Elefant. Am să mai comand cărţi de aici.


joi, 17 octombrie 2013

Două beri

- Să mergeți la relații clienți să ridicați o bere Timișoreana, îmi spune casiera de la Cora.
- Păi de ce?, întreb eu mirat.
- Păi e aniversarea Cora de 10 ani.
Foarte bine. Mă duc la relații clienți și mă așez la coada formată acolo din 3-4 persoane. Fiecare ridică o bere. Pe lângă mine trece o babă și-mi întinde un bon: "Mai ia o bere, că eu nu beau.". "Mulțumesc!", îi zic eu. Am luat două beri. De foarte multă vreme nu mi-a mai făcut cineva cinste cu o bere, iar azi am primit două beri. Le-am pus în frigider la rece.

duminică, 13 octombrie 2013

Harper Lee - Să ucizi o pasăre cântătoare

În luna august 2013 am fost la mare. Pe plajă am văzut pe cineva citind o carte, dar fiind departe nu puteam desluşi despre ce titlu este vorba, aşa că am făcut o poză cu zoom-ul 12 de la camera foto compactă. După ce am făcut poza, am observat pe ecranul LCD al aparatului foto că persoana respectivă citea "Să ucizi o pasăre cântătoare". Văzusem cu multă vreme în urmă filmul, dar nu mi-l aminteam prea bine. Ştiam doar că este vorba despre un proces în care este implicat un cetăţean de culoare. Atunci mi-am zis că trebuie să cumpăr cartea şi să o citesc, ceea ce am şi făcut. Tot timpul am crezut că Harper Lee este bărbat. Abia când am deschis cartea şi am citit notele biografice am realizat că este femeie. Prietenă în copilărie cu Truman Capote, despre care se spune că apare şi în prezenta carte ca personajul Dill. O carte excepţională. O carte de suflet. De nota 10. Foarte mult mi-a plăcut. Am revăzut şi filmul imediat după terminarea cărţii şi pot spune că a fost foarte bine realizat. Am terminat cartea chiar în ziua decernării Nobelului pentru literatură 2013. Harper Lee nu a luat Nobel şi nici nu-l va lua ţinând cont că este singura carte pe care a scris-o. Dar a luat Premiul Pulizer pentru acest roman scris în 1960.

Avem un proces în care un negru este acuzat de violarea unei fete albe, fată a unui om deosebit de neisprăvit. Sigur că da, o înscenare, dar cum ne aflăm în Alabama anilor '30, negrul nu are şanse foarte mari. Însă ajungem la proces abia spre jumătatea cărţii pentru că în prim plan avem familia lui Atticus Finch, avocatul. Povestea este redată de fata lui care la vremea respectivă avea în jur de 10 ani. Este construită o atmosferă foarte interesantă din care răzbate figura lui Atticus, un personaj ce întruchipează binele suprem şi dreptatea deplină. Unul din cele mai puternice şi frumoase personaje pe care le-am întâlnit în literatură. Jocurile copiilor şi interesul lor pentru misteriosul vecin care nu iese niciodată din casă, relaţiile dintre locuitorii micuţului oraş unde se petrece acţiunea cât şi descrieri amănunţite ale câtorva personaje vor ţine cititorul în priză până la începrea procesului. Lucruri extrem de interesante se petrec şi după proces. O scriere clasică, realizată aşa cum trebuie. Avem binele şi răul, avem elementul misterios care va apărea în scenă, avem dramă în care răul triumfă, însă e doar o victorie efemeră. Avem finalul care ne linişteşte şi totodată ne copleşeşte cu sentimente de mare intensitate. Asta aşteaptă cititorul de la o carte. Un mesaj, o lacrimă, mulţumire. America are literatură. Şi câteva personaje de top. Gatsby, Tom Joad (Steinbeck-Fructele mâniei), Holden Caulfield (De veghe în lanul cu secară), omul acela fenomenal din povestea lui J.D. Salinger cu peştii banană, Tyler Durden (chiar daca este modern, pentru mine e un clasic), Rabbit (va spune Ionescu) şi bineînţeles Atticus Finch.

miercuri, 9 octombrie 2013

Autobuzul 52

Sunt cu nevastă'mea în autobuzul 52. Mergem dintr-o parte a Belgradului către centru. Vorbim pe un ton moderat în timp ce ne uităm pe geam la poduri, clădiri, oameni şi maşini. Un bărbat la 50 de ani cu o sacoşă de rafie în mână zâmbeşte către noi şi ne întreabă:
- Rumanski?
- Da, îi răspund, mirându-mă că toată lumea ne cunoaşte pe stradă.
- From which city?
- Bucharest.
- Aaaa, the capital! The capital! I saw it on google images. Very, very beautiful. And very large. Big city.
- Thank you, but I think Belgrade is larger.
- I know your president. Basescu!
- Yes. Trăian Băsescu.
- But I like Ceausescu. Ceausescu is a hero. The best. (îmi arată degetul mare ridicat)

Îmi plac din ce în ce mai mult sârbii. Eu nici nu ştiu cine este preşedintele lor. Omul acesta ne vorbeşte într-o engleză foarte bună şi ne înconjoară cu prietenie. Dă mâna cu mine şi-mi zâmbeşte sincer, cu toată gura. Apoi se pregăteşte să coboare, dar înainte de asta spune: "La revedere!", într-o română aproape perfectă.

duminică, 6 octombrie 2013

Ciorbă de varză cu carne de porc şi afumătură

Neapărat să preparaţi o ciorbă de varză cu afumătură şi smântână. Recomand tuturor. Şi lui Ionescu şi lui Eufrosin şi Andreei Toma, ba chiar şi nevasta lui Archaeopteryx să gătească aşa ceva. O astfel de ciorbă n-a mâncat nici Teo de la Teo's Kitchen, nici Anton Daniel care era cel mai renumit bucătar de la noi din corporaţie.

Am luat din Obor oase afumate de porc, mai exact garf. Asta se pune la fiert vreo 30 de minute după care adăugăm carnea de porc, care trebuie să fie mai grasă, aşa. Eu am pus piept de porc cu grăsime şi oase, dar oasele după ce au fiert i le-am oferit Bellăi, ciobănescul german. Ea a spus "bogdaproste", atât de mult i-au plăcut. Carnea din piept tăiată în felii mici, dumicaţi şi lăsată să fiarbă alături de garful afumat. Împreună cu carnea punem morcovi, păstârnac, ţelină. Mai lăsăm la fiert 20 de minute, după care punem varză tăiată fâşii. O varză întreagă, că doar e ciorbă de varză. După adăugarea verzei am mai fiert vreo 40 de minute după care am pus şi 2-3 cartofi de gust şi am mai lăsat la clocot 20 de minute. La final am pus două legături de mărar şi aproape o galetuşă de smântână grasă, 20%. Ciorba e dumnezeiască. Am mâncat la ea şi un ardei iute, ca să nu se depună grăsimea pe vasele de sânge. Şi am tras şi două păhăruţe de Zubrowka.


joi, 3 octombrie 2013

Kiki

Despre Catedrala Sf Sava din Belgrad se spune că este cea mai mare biserică creştin-ortodoxă din lume. Interiorul poate cuprinde lejer gazonul de pe un mare stadion de fotbal al lumii. Senzaţia de imensitate te copleşeşte. Din păcate mai este mult de lucrat la interior, iar sârbii dacă lucrează în binecunoscutul ritm balcanic vor termina în peste 100 de ani. Lângă Catedrala Sf Sava, în partea stângă, se află o biserică micuţă în faţa căreia m-am aşezat pe o bancă. O femeie în jurul vârstei de 50 de ani se apropie de mine, vorbindu-mi în sârbeşte. Am dat din umeri. Are un câine mic în lesă.
- English?, întreabă ea.
- English, i-am răspuns.
- Please, take care of my dog. Only two minutes, while I go to the church. (Mi-a vorbit oarecum imperativ. Mi-a lăsat câinele în grijă şi a plecat, nu înainte de a specifica: "He is afraid of big dogs.")
Pe câine îl cheamă Kiki. A stat cuminte şi nu m-a deranjat până stăpâna sa s-a rugat şi a aprins câteva lumânări. Femeia a revenit şi m-a întrebat:
- Romanian?
- Yes.
- Which town?
- I'm from Bucharest.
- Oooo, great city. Very, very beautiful. With noble people. Very noble people who speak French.
Admiraţia se citea pe chipul ei. Îi venea să mă îmbrăţişeze. Şi mie îmi venea să o îmbrăţişez. M-am simţit foarte mândru. Ne-am urat toate cele bune şi ne-am despărţit cu zâmbete de admiraţie pe buze. Admiraţie de ambele părţi.

Mi-a părut bine să ştiu că suntem apreciaţi în lumea asta. Ca români în general şi ca bucureşteni în particular. Şi când mă gândesc că sunt unii puşti cordiţi prin Banatul nostru ori prin partea de Vest a ţării care desconsideră Bucureştiul. Iată că sunt străini care ne apreciază. Aşa cum şi eu am rămas îndrăgostit de Belgrad.

marți, 1 octombrie 2013

Zoo Belgrad (Бео Зоо Врт)

Prin anul 2000 mă jucam Commandos: Beyound The Call of Duty, un excepţional joc unde aveam la dispoziţie câţiva soldaţi dintr-o trupă de comando, în Al Doilea Război Mondial. Luptam împotriva naziştilor şi trebuiau îndeplinite anumite misiuni. Îmi amintesc foarte bine una dintre misiuni, care avea loc în Yugoslavia, mai exact în Grădina Zoologică din Belgrad. Trebuia să salvez un partizan pe care nemţii îl capturaseră. Zoo-ul era şi el bombardat, multe animale moarte, însă nu şi leii care pe lângă duşmanul nazist constituiau un inamic foarte dificil. M-a impresionat în această misiune faptul că elefantul era mort. Zăcea întins fără suflare în cuşca lui.

Pe atunci, în timp ce jucam Commandos şi îndeplineam misiunea de la Zoo Belgrad, nici nu visam că voi ajunge să vizitez cu adevărat această grădină zoologică. În 2013 am vizitat-o şi mi s-a părut foarte interesantă şi bine pusă la punct. Nu este foarte mare, dar cuprinde multe animale interesante. Canguri, girafe, hipopotami, tigru alb. Însă marea surpriză a constituit-o elefantul, deosebit de prietenos. Întindea trompa către vizitatori pentru a primi mâncare, ori doar pentru a-i atinge. Cu siguranţă este un nepot al elefantului mort din jocul Commandos.

Inedit la această grădină zoologică este faptul că se află cam la 5 minute de mers pe jos de centrul oraşului, kilometrul zero. N-am mai întâlnit aşa ceva la parcurile zoo. De exemplu pe lângă lacul hipopotamilor, după gard, trecea tramvaiul şi erau clădiri.

Sunt multe de vorbit despre Belgrad şi despre Serbia. Am să revin cu alte episoade. Sârbii sunt minunaţi, un popor aparte. Sunt impresionat de ei şi de ţara lor.