Animația - o poveste ilustrată

Animația - o poveste ilustrată, este titlul unei cărți  realizată cu mult talent de un amic al meu din perioada forumistă. Text și concepție grafică, Florin Mardale. Cartea este structurată în 16 capitole și constituie o trecere prin istoria desenului animat de la începuturi și până în prezent, cu detalii tehnice, povești interesante, bineînțeles cu multe ilustrații, un prilej pentru cititor de a-și aminti de perioada copilăriei și nu numai, pentru că trebuie să recunoaștem, ne uităm la desene animate la orice vârstă. Voi lăsa aici titlurile capitolelor și link-ul de unde cartea poate fi descărcată, gratis. Pentru discuții puteți contacta chiar autorul la adresa de facebook, Arta in detalii.

link download: https://we.tl/t-79fDMZFsOV

Capitolele cărții

I - Începuturi mute și în alb-negru

II - Progres și rivalitate

III - Pe cea mai înaltă culme

IV - Nume noi în zona de vârf

V - Declin în epoca televiziunii

VI - Dincolo de ocean: Europa

VII - Dincolo de alt ocean: Japonia

VIII - Un stil hibrid

IX - O nouă perioadă de vârf

X - Suișuri și coborâșuri

XI - Muzică și animație

XII - Degradarea treptată a calității

XIII - Animația 3D acaparează marile ecrane

XIV - Stop Motion

XV - Sclipiri tot mai rare

XVI - Cu busola prin labirint

Iar acum câteva cuvinte despre preferințele mele în acest domeniu. Eu am fost și sunt un mare consumator de animație. Ca toți copiii din generația mea am început cu legendarul program Лека нощ, деца! (Noapte bună, copii!) de la Televiziunea Bulgară, în acea perioadă în România transmițându-se cel mult 5 minute de desene animate și doar duminica. Seară de seară, urmăream cu drag la bulgari 10 minute de animație dublate într-o limbă pe care ușor, ușor începeam să o înțelegem cu toții. Genericul era extraordinar, structurat pe anotimpuri. După decembrie '89 au început și ai noștri să difuzeze desene zilnic. Îmi amintesc că învățam "de seară" la școală și mă grăbeam pentru a prinde programul de la TVR1. Țestoasele Ninja, Sandy Bell, Captain Planet și o grămadă de alte serii interesante, dar serialul meu preferat din acele timpuri a rămas "Aventurierii spațiului", o serie japoneză, Uchûsen Sajitteriasu așa cum este listat pe popularul site imdb. Vi-i mai amintiți pe Toppy, Rana, Giraffe, Sibip și vizitele lor pe tot felul de planete?

În 1993 părinții mei au decis să fie în ton cu trendurile vremii și ne-am băgat și noi cablu, la societatea Astral Tv. Printre programele TV recepționate a fost și monumentalul Cartoon Network, în limba engleză. Toți copiii din generația mea, aflați în anii terminali ai gimnaziului sau chiar la liceu, au învățat limba engleză alături de Familia Flinstone, Familia Jetson, Johnny Bravo, Top Cat sau Scooby Doo. Desene animate non stop de dimineața pâna la ora 21, când pe frecvența Cartoon Network începea să emită TNT, program cu filme clasice. De pe Cartoon Network, showul meu preferat a fost 2 Stupid Dogs.

Nu vreau să mă lungesc foarte mult, am urmărit mii de ore de animație. Îi iubesc pe Tom&Jerry la care mă uitam alături de bunicul meu care râdea în hohote văzându-i. Îmi place mult de anarhista Panteră Roz. Am văzut toate filmele Disney clasice la Cinema Doina alături de mama mea. În încheiere amintesc de două filme care nu s-au regăsit în cartea pomenită mai sus. Mormântul licuricilor, probabil filmul meu de animație preferat all time, la care am plâns în hohote și plâng numai când mă gândesc. Și....Ariciul în ceață, o capodoperă, un film de scurt metraj animat cu profunde implicații filozofice.

Noua generație, reprezentată de fiii mei, are și ea preferințele ei. I-am pus pe copii să facă un top 3 al animațiilor preferate, iar topul arată așa:

1.Adventure Time with Finn and Jake

2.SpongeBob SquarePants

3.The Cuphead Show! 

Restaurant vs. gătit la domiciliu (21) - pulpe de rață și chifteluțe de cartofi

Atunci când găsesc pulpe de rață în comerț, nu ezit să cumpăr, fiind una dintre cărnurile mele preferate. 4 pulpe = 50 de lei. Le-am pus la cuptor, 180° pentru 90 de minute, cu sare, piper, rozmarin, usturoi, ceapă, puțin ulei de măsline. Dar ce garnitură să fac la pulpele de rață? Cartofi prăjiți sau piure ar fi fost desuet. Într-o revistă Mega Image am găsit o rețetă de chifteluțe de cartofi cu brânză și am zis că asta voi face. Am fiert 6-7 cartofi în coajă, i-am lăsat să se răcească, apoi i-am pasat, adăugând 250 grame cheddar ras, 2 ouă, 5 linguri pesmet, sare, piper, amestecând bine întreg aluatul din care am format chifteluțe plate pe care le-am pus la prăjit într-o tigaie cu ulei încins.

Totul bine și frumos. Am desfăcut o sticlă de vin franțuzesc, Châteauneuf-du-Pape și am lăsat AI-ul să mă surprindă cu un playlist muzical potrivit pentru seară, pentru un vin roșu și pentru pregătirea cinei. S-a început cu următoarele piese:

• Orchestral Manoeuvres in the Dark - Enola Gay
• U2 - With or Without You
• The Smiths - Heaven Knows I'm Miserable Now
• Fleetwood Mac - Everywhere
• Coldplay - Yellow
• R.E.M. - The One I Love
• Pet Shop Boys - Always on My Mind
• The Cranberries - Dreams

Când am pus chifteluțele în ulei, acestea au început să se dezintegreze. Oare ce am greșit? S-au împrăștiat prin toată tigaia, prin uleiul încins. Îmi venea să dau cu tigaia de perete, aidoma lui Lester Burnham în American Beauty când aruncă cu farfuria de perete în timpul cinei cu familia. Ați urmărit pelicula American Beauty? E un film de nota 10! M-am gândit că nevasta mă va admonesta pentru acest eșec culinar, iar cei doi fii vor râde de mine.  Am prăjit pasta formată din cartofi, brânză, ouă și după ce am scos-o din ulei, am mai încercat să formez la loc chifteluțele, cu mâna. Le-am pus în farfurie alături de pulpa de rață și am așteptat cu capul plecat verdictul, care spre surprinderea mea a fost pozitiv. Ciudată familie, când gătesc bine mă critică, când gătesc prost mă laudă. S-a mâncat totul cu drag, vinul a fost extraordinar, rața excepțională. S-au pogorât serafimii asupra noastră.

După masă fiul meu cel mare este trist. Așa mi se întâmplă și mie, de la prea multă fericire mă cuprinde tristețea. Îmi este frică de faptul că zilele bune nu vor dura la nesfârșit, iar locul lor va fi luat de tristețe.

- Ce ai, fiule, de ce ești trist?

- Sunt trist pentru că viața mea este insignifiantă. Nu contează deloc.

- Dar ce contează?

- Dumnezeu contează.

Mă întristează cuvintele fiului meu cel mare, iar tristețea este accentuată de ultimele picături ale vinului Châteauneuf-du-Pape. Nu-l pot contrazice, nu-l pot încuraja. A studiat mult la Religie în ultima vreme. Ne culcăm cu burțile pline și cu inimile umplute de tristețe. Pentru că restaurant vs. gătit la domiciliu are și părți negative, rămân maldăre de vase nespălate pentru a doua zi, care mă vor aștepta nepăsătoare să mă întorc de la serviciu. La povestea de noapte bună, amintindu-mi de piesa Enola Gay ascultată mai devreme, le-am spus fiilor mei despre avionul care a transportat prima bombă atomică, despre numele bombelor. "Prima s-a numit Little Boy, adică Băiețelul, iar a doua....", "Fat Man", am fost completat de fiul meu cel mare, care se pare că nu a studiat doar Religia.

Blooms Experience - ferma lalelelor

Duminică dimineața, fiul cel mare își programase o întâlnire cu colegii de clasă, nevasta lucra la un proiect personal, iar eu și fiul cel mic ardeam gazul de pomană, când acesta mă întreabă: "Băi tată, nu mergem pe nicăieri?". Dar unde să mergem? În jurul Bucureștiului pe o rază de 100 km știm cam toate obiectivele turistice, le-am vizitat de zeci de ori. Dorim ceva nou, ceva care să ne provoace, dar de unde? Am continuat să frecăm duda aiurea prin casă, eu am deschis Tik Tok-ul ca să mai alung din plictiseală, că pe o carte nu am fi pus mâna, nici eu, nici fiul meu cel mic. Iar pe Tik Tok, printre primele videoclipuri ne este înfățișat un lan imens de lalele, iar povestitoarea din film spune că este la o oră de mers din București. Blooms Experience, ferma cu miliarde de lalele. Ne atrage instant și pornim într-acolo, după ce în prealabil folosim google maps pentru a vedea cum putem ajunge.

Locul este aproape de A1, după orașul Găești, cam la 90 km de București. S-a deschis pe 6 aprilie, așadar acum este a doua zi de vizitare. Câtă lume poate știi de acest loc? Abia s-a deschis. Ne îndreptăm voioși spre Blooms Experience, un loc nou pe o rază de 100 km. Elanul ni se taie la ieșirea de pe autostradă, când GPS-ul ne anunță 2 km până la sosire. Sute de mașini, totul blocat, Poliția dirija neputincioasă traficul. Îl întreb pe un polițist care e treaba, îmi spune că cineva a pus pe tik tok un film cu locul și toată lumea s-a înghesuit. Mă cam enervează situația, am mai explicat, ne place să fim unici, să vedem ce alții nu văd, să fim doar noi și nimeni în jurul nostru. Am parcat pe o uliță a satului Pătroaia Deal și am pornit alături de fiul meu cel mic către ferma de lalele, alături de sute de alți oameni, sub privirile mirate ale sătenilor ieșiți pe la porți și care au declarat că nu au mai văzut în viața lor așa ceva în satul lor. 

Iată, așadar, ce înseamnă ceva viral pe internet. Câtă putere poate avea informația și accesul la informație. Ne-am îmbulzit cu toții ca oile, pentru a vedea ceva nou, ceva frumos. Suntem de condamnat? A devenit turismul un fenomen dezagreabil? Mai sunt locuri pe planetă rămase secrete? Mi-am amintit de cuvintele nevestei de mai demult: "Nu mai scrie despre tot ce vezi, că vor vedea și alții și nu o să mai fie cum era...".

Cozi imense la casele de bilete. 30 lei pentru adulți și gratis pentru copiii sub 7 ani. Frumusețea locului este uimitoare și ne face să uităm de aglomerație. Lalelele sunt absolut minunate. Lumea se pozează cu ele, dar chiar nu ai cum să faci poze fără să apară și alți oameni. Nu-i nimic, ies la photoshopare. Probabil că nici în Olanda nu este așa de frumos ca la Pătroaia Deal, la ferma de lalele. Am înțeles că sunt peste 500 de tipuri. Dintr-o parte a fermei poți și culege la prețuri de 1-3 lei/firul. Au în cadrul fermei și băncuțe unde poți savura un vin alb din pahar cu picior. Am vazut că oamenii comandau și mâncare. E frumos aici să vii în cursul săptămânii, când e mai liber. Au și 2-3 capre și doi măgăruși, animale care prind la orășeni. 

Ne-a plăcut mult, atât mie, cât și fiului meu cel mic. Am zis că voi scrie pe blog, ca să promovez și eu locul, să stea și alții în aglomerație, cum am stat noi. Lăsând gluma la o parte, merită. Chiar merită. Un loc superb.

Ich bin ein Berliner

Avioanele low-cost pun la dispoziție pasagerilor câte șase scaune pe rând, trei și trei, despărțite de un culoar îngust pe care atât la îmbarcare cât și la debarcare se îmbulzesc și îmbrâncesc călătorii, de ca și cum nu tot de acolo vin sau ajung, iar în timpul zborului trec stewardesele cu diverse mâncăruri semipreparate, băuturi, parfumuri sau alte nimicuri de vânzare, care să bucure omul plictisit țintuit într-un scaun incomod, aflat la 10.000 de metri altitudine. Locurile sunt distribuite automat de către AI înaintea zborului și niciodată călătorii aparținând aceleiași familii nu stau împreună, însă noi, de această dată, ne-am rupt de la gură 8 €/adult, astfel că am putut alege patru locuri unul lângă celălalt, fiii mei și nevasta stând pe locurile A, B, C, iar eu ocupând locul D, fiind despărțit de ei doar de culoarul îngust. Motoarele s-au turat puternic și nici nu am simțit când am ajuns up in the sky. Mergem către Berlin, o nouă țară, o nouă capitală pentru fiecare dintre noi. Nevasta și copiii s-au apucat să joace macao, iar eu, pentru a-mi omorî timpul am tras cu urechea la colegele mele de călătorie care ocupau locurile E și F, pe același rând cu noi. Două fete, până în 40 de ani, una dintre ele având o poveste tristă, trebuind să zboare cu iubitul către Berlin, însă din momentul când rezervase biletele și până în prezent cei doi se despărțiseră, așa că mergea însoțită de o prietenă. "Nu a fost să fie", spunea fata de la geam în timp ce comandantul pregătea aterizarea, iar prietena ei a luat-o după umăr, privind amândouă prin hubloul avionului apusul de soare care se revărsa peste Berlin. Apusul l-am urmărit și eu, dar cu bucurie în inimă și cu sentimente de recunoștință că am familia aproape și avem șansa să punem piciorul pe pământ german.

Am venit cu lecția făcută de acasă, știu exact ce mijloc de transport trebuie să iau, îi evit elegant pe șoferii turci de taxi din aeroport, dar cu toate astea mă pierd în marea de indicatoare și în denumirile nemțești absolut imposibile, dar mă salvează nevasta, vorbitoare de limba germană. Cumpăr de la tonomat 2 bilete de adulți și 2 de copii, care sunt valabile pe absolut orice mijloc de transport pentru 120 de minute. 15,2 €. Mergem cu un tren rapid de la aeroport până la stația Friedrichstraße, unde schimbăm cu metroul de pe magistrala 6, pe care îl luăm încă 3 stații până la Kochstraße. Ieșim la suprafață și dăm peste unul dintre punctele simbol ale Berlinului, în apropierea căruia locuim. Checkpoint Charlie. Vechea graniță care separă Berlinul de Est de Berlinul de Vest. RDG de RFG. URSS de USA. Două lumi. Acum doar un punct de atracție turistic, vechea gheretă a vămii, unde oamenii își fac poze ce le vor posta pe facebook. În apropiere avem un McDonald's și un KFC, semn ca americanii au cucerit lumea cu totul. Mergem să ne cazăm, trecând pe lângă terase unde lumea fumează, bea și vorbește tare. 

E deja noapte târzie când ieșim pentru cină. Alegem un restaurant turcesc din apropiere, numit Hatay Ocakbasi. Suntem singurii clienți, nemții dorm de mult. Îi spunem turcului care ne servește că suntem români și după scurt timp auzim în boxe piesa Florian Rus - Străzile din București. Apoi ne aduce bucatele, care sunt absolut fabuloase. Cotlete de miel, coaste de miel, frigărui de miel, adana kebab, orez, ardei iuți copți, salată cu mentă. Toate însoțite de bere la draft nemțească, calitate premium. Un orgasm culinar, dar nu scăpăm fără 140 €, iar eu mă gândesc că am scris degeaba 20 de episoade din serialul restaurant vs. gătit la domiciliu. Iar a doua zi mă mai ceartă și Eufrosin Potecă la telefon: "Bine, mă! Te-ai dus în Germania să mănânci de la turci. Jalnic!". Îmi spune că trebuie să mănânc varză, cartofi, wursti. 

A doua zi, fără mic dejun, pornim la drum pe străzile din Berlin. Către Poarta Brandenburg, un alt simbol al orașului. Iar de acolo, în imediata apropiere, clădirea Reichstag. Le povestesc copiilor despre Hitler, despre Jocurile Olimpice din 1936 și Jesse Owens, despre soldatul sovietic care a înălțat steagul URSS pe clădirea Reichstag. Orașul a fost bombardat și distrus în 1945, Germania a pierdut războiul. Dar în prezent orașul este refăcut și cât se poate de plăcut. Clădiri pătrățoase într-un stil aparte, bulevarde largi, foarte prietenos pentru pietoni spre deosebire de capitala noastră (am mers pe jos și prin cartiere mărginașe, nu doar prin centru....și peste tot am observat că au mult mai puține mașini ca noi, nu sunt sufocați de trafic, oamenii merg  liniștiți pe trotuare, nu sunt nevoiți să facă slalom printre mașini). 

Am mers la gara centrală din Berlin, care se numește Berlin Hauptbahnhof, o clădire impunătoare din sticlă, construită după toate rigorile modernismului. Un adevărat mall, cu magazine, restaurante și trenuri care vin și pleacă pe mai multe niveluri. Printre alte chestii interesante, aici am găsit un magazin cu sute de articole din sportul american și cum era ziua fiului nostru cel mic, i-am cumpărat o șapcă cu echipa de basket Phoenix Suns. Pentru că se făcuse ora prânzului, iar în ziua respectivă încă nu pusesem mâncare în gură, am servit masa (cui?) la unul dintre bistrourile fancy din incinta gării. Câte o pizza la care ne-au pus la dispoziție foarfeci pentru tăiere și bere Krombacher la halbă. Localul, ca toată gara de altfel, avea pereții din sticlă astfel că puteai privi oriunde la 360°. 

Cu burțile pline am plecat în croazieră pe Râul Spree, pentru 54€/familie vaporașul plimbându-ne aproximativ 60 de minute printre obiective turistice ce ne erau prezentate de un ghid în limba engleză pe suport digital. Plimbarea pe apă a avut un farmec aparte, plăcând chiar și copiilor, care nu întotdeauna sunt interesați de lucrurile noi pe care adulții apreciază să le vadă. 

Am luat la pas Berlinul, chiar și prin cartiere mai mărginașe. Nevasta m-a certat: "De ce nu luăm autobuzul?". Nu am luat autobuzul pentru a vedea viața la toata nivelurile sale, din centru și până la periferie. Un oraș foarte ordonat, ca în orice alt oraș din Occident se remarcă numărul mic al autoturismelor, infinit mai mic față de București. Din start berlinezii sunt mai relaxați, mai puțin stresați, mai plini de gânduri bune decât suntem noi. Bețivi și ei. Berlinezul obișnuit bea pe stradă fără probleme, am văzut zeci de oameni mergând normal pe stradă și sorbind din când în când dintr-o bere, chiar și oameni îmbrăcați la costum și cravată. Apoi lasă sticlele lângă câte un coș de gunoi, poate pentru a fi luate de oamenii nevoiași pentru garanție. Poliție multă pe străzi, dar nu se luau de bețivi, probabil la ei fiind voie să bei în public. Oricum nu săreau calul, beau liniștiți și își vedeau de ale lor. Atâta timp cât fumezi pe stradă, de ce să nu poți bea și o bere? Da, au multe blocuri comuniste, mai mult de 4 etaje. În general clădirile lor au un aer comunist, ce denotă austeritate și răceală, dar nu sunt neapărat neplăcute. Însă Bulevardul Unter den Linden este chiar spectaculos, mare, larg, cu clădiri vechi superbe, pornind de la Poarta Brandenburg, unul dintre cele mai cunoscute și îndrăgite simboluri ale Berlinului, ducând la Berliner Dom (în care nevasta m-a boscorodit că nu am plătit 10 € pentru a-l vedea pe interior, dar nu mi se pare normal să dai bani pentru a intra în biserică, Casa Domnului), spre piața unde se află Primăria veche. 

Am mers atât de mult prin Berlin, încât mi-au căzut tălpile de la încălțări. Bine, ghetele aveau deja 12 ani împliniți și o stare avansată de uzură. Fiul meu cel mare mi-a zis: "Băi tată, arăți ca un cerșetor cu ghetele astea!", iar nevasta: "Nu mă așteptam să mergi așa la Berlin. Chiar nu ai o prestanță?". Cred că au răsuflat ușurați când au văzut că s-au stricat ghetele. Nevasta a zis: "Hai, că tot e ziua ta, mergem la Mall să-ți iau pantofi noi!", așa că am mers la Berlin Mall și am intrat într-un magazin de încălțăminte unde erau două vânzătoare de culoarea abanosului. Nu aveau cum să fie nemțoaice, așa că le-am întrebat: "Where are you from?", iar ele au zis: "From Senegal.", apoi le-am zis și eu din ce țară sunt și le-am arătat încălțările din picioare, zicându-le: "My boots is broken, I need new shooes.", iar ele au început să râdă, dezvelindu-și dinții foarte, foarte albi. Aveau multe modele de încălțăminte, iar eu am ales o pereche de Adidas Spezial, pantofi cu un design de anii '80. Nevasta a plătit pentru ei 110€, iar vechile încălțări le-am aruncat la un coș de gunoi din Berlin, cu oarecare părere de rău, pentru că mă atașasem de ele în 12 ani.

Am mers să vedem singura bucată mai lungă rămasă din zidul care despărțea RDG de RFG, acum ornată cu diverse picturi din care cel mai mult mi-a plăcut sărutul frățesc dintre Leonid Brezhnev și Erich Honecker. Oare cum se trăia înainte de '89 în RDG? La fel de rău ca pe la noi? Nu cred. Mi s-a făcut dor să revăd filmul Das Leben der Anderen. De la zid am pornit în căutarea unui prânz tradițional nemțesc, spre a nu mă lăsa mai prejos față de Eufrosin Potecă, care la vizita sa în Germania a gustat din bucătăria tradițională nemțească. Am mers pe jos până la St. Georg - Der Drachentöter și în apropiere de statuie am găsit un local tradițional, numit Bolte's (locul 754 din 5578 restaurante în Berlin pe tripadvisor) unde ne-a servit un ospătar din Bangladesh. Am ales meniul la care se făcea reclamă pe tăblița de la intrarea în restaurant, pentru 15€/persoană fiecare dintre noi primind o porție de cartofi fierți în coajă, un șnițel peste care era pus un ou ochi prăjit și puțină salată. O bere Berliner la halbă de 0,5 încă 6€ separat. Am lăsat și aici 80-90€, pe o masă care acasă ne-ar fi costat 50 de lei cu tot cu băuturi. Dar asta e, suntem în Germania și nu ne mai gândim la bani, având atâta frumusețe în jurul nostru. Am mers chiar și la Muzeul Trabantului și ne-am urcat într-un Trabant. Mărturisesc că eu nu am avut loc pe scaunul șoferului. Oare cum veneau oamenii ăștia înainte până la mare la noi? Am și acum în minte Trabanturile sau Wartburgurile cu rulotă, având pe ele însemnul DDR, venite la noi pe litoral sau la munte. Totuși ei erau mai liberi decât noi. 

Duc în prezent berlinezii o viață mai bună decât bucureștenii? Întrebarea asta mă frământă mereu când merg în țări străine. Sunt străinii ăștia mai buni, mai deștepți, mai fericiți ca noi? Muncesc și ei, muncim și noi, sunt plătiți mai bine, dar la ei și viața este mai scumpă. Berlinezii nici nu prea își permit să locuiască în Berlin, stau prin orașele satelit pe care din goana trenului către aeroport le-am observat mai aglomerate și înghesuite. Nici nu am văzut acolo casele făloase pe care și le fac semenii noștri. Probabil nemții sunt la un alt nivel și nu investesc în bunuri materiale așa de mult ca noi. Cu siguranță fac mai mult sport ca noi și se îngrijesc de sănătate mai bine decât o facem noi. Au spitale mai bune și mai multe ca noi? Școli? Au probleme cu emigranții, care sunt în număr foarte mare, amestecând rasa pură pe care o dorea partidul în urmă cu un secol. Chiar am văzut afișe prin oraș cu "stop emigranților!". Când ești turist totul este la superlativ, totul ți se pare minunat, dar așa o fi și pentru localnici? 

Suntem deja în aeroport, am trecut de controale și ne gândim cu plăcere la zilele petrecute în Berlin. A fost frumos. Din zona restaurantelor pentru 8€ cumpăr următoarele produse: un sandwich cu pui și ou fiert, o bere la 330 ml, o cutie de 50 grame Pringles. La fel procedează și nevasta & copiii, doar că în loc de bere își cumpără un cico. În avion spre România atingem un nou nivel al șmecheriei și îi cer stewardesei 4 Coca Cola, punând-o în dificultate, având doar 3. A trebuit să înlocuim o Cola cu o Fanta. 13€/4 răcoritoare, la care ne-a adus și gheață. Mai ieftin ca în club.

Dacă ați dat scroll la final, o mică recapitulare a obiectivelor pe care noi le-am bifat și credem că merită, atunci când ajungi în Berlin:

•  Poarta Brandenburg
•  Reichstag
•  plimbare pe Unter den Linden
•  vizită la East Side Gallery (Zidul Berlinului)
•  Trabi Museum
•  Berlin Hauptbahnhof (Gara centrală)
•  plimbare cu vaporașul pe Râul Spree
•  Piața Gendarmenmarkt (din păcate noi am găsit-o în renovare)
•  Checkpoint Charlie
•  Fernsehturm Berlin (Turnul Televiziunii)

picture it or it didn't happen :

Poarta Brandenburg

Festin culinar la restaurant cu specific turcesc

Gara din Berlin

Magazin cu articole din NBA, NHL, MLB si NFL

Pizza servită în gară

Reichstag-ul văzut de pe apă

Poarta Brandenburg noaptea

Sărutul frățesc

Prânz cu specific german

La plimbare pe Unter den Linden

Vechile mele ghete de 12 ani

Pantofii cei noi cumpărați de la Berlin Mall

Gânduri simple de duminică. Despre luxul de a nu găti acasă.

de Simina Tatiaana

Deunăzi, am primit „provocarea„ de a scrie ceva, orice.. chiar și despre luxul de a nu găti acasă. Povesteam despre ritmul alert al vieții, despre goana în care trăim, care nu ne permit să petrecem prea mult timp în bucătarie.

Ei bine, luxul de a nu găti acasă este „plătit” cu lipsa acelei plăceri de a-ți plănui meniul, de a aduna pe lângă tine toate ingredientele de care ai nevoie în castroane, platouri, farfurii frumos colorate, de a te bucura numai de tine si de gândurile tale, căci trebuie să recunoaștem, atunci când gătim, avem prilejul de a fi noi cu noi și de a ne pune gîndurile în ordine. Nu mai există plăcerea de a lua înghițituri mici de vin alb sau, mai degrabă, rose, dintr-un pahar cu linii delicate, de a te simți sexy gospodină și de „ a sparge” monotonia actului creator gastronomic cu priviri indiscrete aruncate pe fereastră către autogara din fața  casei sau către trecători ori scandalagii ocazionali ai trotuarului de vizavi.

De fapt, luxul de a nu găti acasă nu este un lux întotdeauna ( cu excepția momentelor în care vrei să pleci și să dedici acele momente ieșirilor  cu familia). Acest „ lux” devine un neajuns, o lipsă, o gaură neagră. Din cauza lui, pierdem ….satisfacția de a găti cum vrei și ce vrei tu, plăcerea de a sta în tihnă cu tine sau cu cei ai sufletului tău.

Merg să îmi pun un vin alb, din care să să iau înghițituri mici, în timp ce prepar un sos de capere pentru pește. Căci astăzi gătesc…

Pe curând !

Restaurant vs. gătit la domiciliu (20) - De Ziua Internațională a Femeii

Ciuc știe că sunt snob și-mi face întotdeauna cadou sticle de vin scump. De fapt cred că este o fală și pentru el, să-mi aducă un vin cât mai fin. De data asta chiar a lăsat bonul fiscal în pungă, pentru a fi sigur că voi aprecia la maxim cadoul său. Un vin de 120 lei din Africa de Sud. Când mi-a întins punga, a spus: "Ți-am adus un vin din țara campioană mondială la sportul cu balonul oval.". M-am gândit multă vreme cu ce să fac match acestui vin, până când de 8 martie am pregătit o cină festivă cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii. Chiar dacă era sărbătorită, i-am dat nevestei un whatsapp și i-am spus: "Dacă vrei ceva alcool, bere, cidru, ce bei tu...să-ți iei, eu beau vin și nu sunt dispus să împart.".

Am găsit la Lidl tagliatelle cu dafin din gama DeLuxe, rămase de la sărbătorile de iarnă. Am mai cumpărat gorgonzola picantă, cheddar, smântână de gătit, fâșii de bacon. Un fel de mâncare senzațional, ușor de făcut, care nu mai are nevoie de nicio prezentare: se fierb pastele, se pune peste cheddarul ras, baconul tras la tigaie, sosul făcut din smântâna de gătit și gorgonzola mărunțită într-o crăticioară la foc mic, se amestecă și la sfârșit punem oregano. 70 lei cu totul.

Pentru antipasto am cumpărat 4 pungi mici de creveți, cam 15 creveți în fiecare punguță. 4 x 20 lei = 80 lei. Creveți din Venezuela, pe care i-am fiert 2 minute în apă clocotită, după care i-am tras în unt la tigaie, cam 3-4 minute, la final zdrobind peste ei 4 căței de usturoi chinezesc. Lumea spune că nu e bun usturoiul chinezesc, că are nu știu ce pesticide în el. Dar cel românesc știți ce conține? 

Vinul l-am destupat în timpul procesului de preparare a bucatelor. Mai luam o gură de vin, mai amestecam (nu mestecam, cum zic unii) în oale, ascultam un playlist excepțional cu piese gen A-ha - Lifelines ori Depeche Mode - Precious. Sauvignion blanc din Africa de Sud, cel mai bun sauvignion blanc băut de mine vreodată, realizat cu o corectitudine dusă la perfecțiune. După băutura corectă nu te doare capul. Cu o săptămână în urmă băusem o sticlă de vin alb de Budureasca, m-a durut capul după el. La vinul de la Ciuc nu am avut nicio problemă. Care să fie explicația? Am băut aceeași cantitate de alcool. Pastilele din el? În altă ordine de idei, am constatat că anul ăsta am băut doar vinuri din țări care au participat la Cupa Mondială de Rugby: Argentina, Noua Zeelanda, Africa de Sud, România, Franța, Georgia, Uruguay. 

Cina a fost delicioasă, efectiv ne-am lins pe degete, nevasta a tot căutat nod în papură încercând să găsească o mică greșeală, dar de data asta chiar și ea a recunoscut că totul este perfect, poate și îmbunată de florea pe care i-am oferit-o de sărbătoarea femeii. Doar fiul meu cel mare nu s-a atins de paste, nefiind absolut deloc un fan al brânzeturilor cu mucegai. După cum spunea un prieten al meu: "Gusturile copiilor se formează mai târziu uneori.". 

150 lei mâncarea + 120 lei băutura (mulțumesc Ciucu!), 6 lei cidrul nevestei, o masă de super lux. La restaurant nu scăpam fără un 650 lei. Sigur, vă puteți conecta la canalul de youtube al blogului pentru a urmări un mic filmuleț despre cele scrise aici. 

Haruki Murakami - Pădurea norvegiană

Unul dintre romanele excelente ale lui Murakami, recitit după mai bine de 15 ani. Probabil cea mai puțin fantasmagorică dintre toate cărțile lui, o poveste de dragoste interesantă, petrecută  în Japonia pe la sfârșitul anilor '60, derulată în binecunoscutul stil, care oferă cititorului o lectură extrem de facilă și foarte plăcută. Caracteristice prozei lui Murakami, simplitatea și lejeritatea frazei, modul autorului de a realiza ceva senzațional din nimic (descrierea unor activități banale ce converg către ceva ieșit din comun) dau încredere cititorului de rând, care descoperă frumusețea literaturii și chiar prinde curaj, apucându-se să scrie diferite povestiri sau nuvele. Citind, începi să-l invidiezi pe Watanabe, personajul cărții, și îți dorești să ai 19 ani, să locuiești într-o cameră de cămin la Universitatea din Tokyo, să citești "Marele Gatsby" în timp ce bei whisky, sâmbetele să mergi prin Love Hoteluri cu diferite fete agățate prin baruri, să lucrezi la un magazin de muzică, dar mai ales să ai toată libertatea din lume. Sigur, personajele feminine ale cărții, Naoko și Midori, nu sunt deloc întregi la cap și-i pun mari probleme tânărului Watanabe. 

Departe de capodoperele lui Murakami, totuși Pădurea norvegiană ocupă un loc aparte în sufletul meu, pentru că:

- este sensibilă, nu are nici pe departe forța dragostei din Geamilia lui Aitmatov, ori One Day (din recenta miniserie Netflix, cartea nu am citit-o), dar japonezii percep altfel dragostea, iar Murakami o prezintă frumos

- are multe pasaje cu referire la muzică bună, gen Walttz for Debby a lui Bill Evans ori The Rolling Stones - Jumpin' Jack Flash

- are multe referiri la cărți bune, gen De veghe în lanul cu secară sau Muntele vrăjit (voi ați citit Muntele vrăjit?)

- are multe referiri sexuale de-a dreptul încântătoare, exprimate cu foarte mare ușurință, fără urmă de vulgaritate

- are multe referiri la mâncare japoneză și băuturi (la un moment dat se pomenește brandul de whisky Chivas, deși japonezii au whisky-uri autohtone excelente, dar probabil e mai cool să bei ceva de import)

- este scrisă simplu, dar totuși cu multă pricepere, te ține în priză, vii cu plăcere acasă obosit de la muncă și abia aștepți să te delectezi cu scrierea lui Murakami

Top 10 seriale all time

Lumea este fascinată de seriale. Cei mai în vârstă dintre noi le urmăreau la TV, apoi a apărut magia dc++-ului și a torenților, iar în zilele noastre sunt streamingurile care oferă material din belșug. Mi-a fost greu să fac un top 10 all time, au fost multe preferate. Imediat după Revoluție urmăream la TVR serialul polonez care a dat și numele prezentului blog. Am fost și eu copil și mi-a plăcut mult Beverly Hills 90210, iar mai apoi Merlose Place. M-am uitat cu imensă plăcere la telenovela americană Santa Barbara, ori la Familia Bundy. Walker polițist texan, Xena prințesa războinică, CHiPs pe Tele7ABC sau XFiles vineri seara la Pro Tv. Doctor Queen, femeia medic și Dallas. Întreaga nebunie creată în jurul serialelor Lost sau Twin Peaks. Mad Men, Supernatural. Abia apărutul One Piece, care cu siguranță se va transforma în ceva senzațional. Last of Us. Nu le-am putut include pe toate în Top 10. Mai jos Top 10-ul meu, random order. Vreau să-l văd și pe al vostru.

Californication - Un serial care îți dă o stare de bine, te amuză, te relaxează, îți deschide apetitul pentru muzica bună, băutură, golăneală, sex cu femei frumoase, dar totodată are și o notă melancolică, de regrete.

Breaking Bad - Pur și simplu o operă de artă, povestea umilului profesor de liceu (aici Ciuc mă va contrazice, spunându-mi că niciun profesor nu este umil) ajuns cel mai mare producător de cocaină. 

Dexter - Probabil cel mai îndrăgit criminal în serie all time și probabil serialul meu favorit din toate timpurile, văzut cap-coadă de două ori. 

Game of Thrones - Cunosc câțiva oameni care au refuzat totalmente să urmărească acest serial, iar după primul episod au devenit dependenți. O realizare de excepție, personaje pe care le îndrăgești sau le urăști din tot sufletul, un serial pentru absolut toată lumea, nu doar pentru amatorii de fantasy. Am încă două-trei persoane în lista de prieteni care refuză vehement să-l urmărească. Pierderea lor.

Masters of Sex - Anii '50-'60, pe la începutul studiului sexualității, mi-a plăcut nu doar prin subiectul dezbătut, scenele de sex superbe, dar și prin atmosfera epocii, foarte bine creată. 

Fargo - Am văzut doar primele trei sezoane, de două ori fiecare sezon. Un serial cu actori de film, o poveste incredibil de bună, o atmosferă de maximă șmecherie.

The White Lotus - Au apărut doar două sezoane până acum, dar serialul este un must. Oameni în vacanță, câte o crimă și un turist mort per sezon. Aflăm adevărul în ultimele secvențe, ca în romanele Agathei.

ER - Serialul adolescenței mele, în fiecare seară de marți la PRO TV urmăream aventurile medicilor de la Spitalul de Urgență din Chicago.

Vis a Vis - Serial spaniol cu penitenciar de femei. Au fost multe seriale cu pușcării, dar parcă ăsta mi-a plăcut cel mai mult dintre toate.

Stranger Things - Anii '80, Indiana, lucruri paranormale. Nu, nu este un serial pentru copii. 

Restaurant vs. gătit la domiciliu (19) - Creveți la wok cu salată

După multe mese cu 5-10 lei, trezindu-mă cu un surplus financiar destinat procurării alimentelor, am achiziționat 3 pungi de creveți cu codiță, la 58 lei/punga, deci un total de 174 lei. Eu nu concep să mănânc creveți fără să beau vin spumant, așa că am luat o sticlă de spumant fermentat după metoda tradițională (în sticlă, nu în rezervoare), pe care am dat 45 de lei. M-am apucat de treabă, dar înainte mi-am turnat un păhărel de Johnnie Walker Black Label, un whisky extrem de cinstit. Desigur, nevasta m-a certat cu asprime, dojenindu-mă că sunt un bețiv ordinar. I-am zis: "Nu-i adevărat, eu beau 100 de whisky, iar tu bei două beri și bagi mai mult alcool pur în tine decât bag eu. Tu ești bețivă, nu eu!". Apoi i-am scris pe o hârtie următoarele: "100 ml whisky 40% ---> 40 ml alcool pur, 1 l bere 5% ---> 50 ml alcool pur". Iar ca să nu mă mai necăjească, am dat drumul la muzică tare, ca să nu aud ce zice. Am pus piesa Cheloo feat. Margineanu - O zi ca oricare alta. A plecat din bucătărie și am rămas iar singur. Am pus la încins wokul de fontă și mi-am dat seama de un lucru foarte grav: nu aveam usturoi în casă. Asta compromitea serios rețeta mea, creveții nu ar fi avut gust. Mi-am amintit de vecina mea, care gătește exclusiv pe bază de usturoi, ea m-ar putea salva. Am sunat-o, ca pe vremuri când oamenii se ajutau între ei, și am întrebat-o dacă îmi poate da niște usturoi pentru creveți, iar ea a zis: "Desigur! Nu există creveți fără usturoi!". În 30 de secunde aveam o căpățână excelentă de usturoi. Am aruncat în wok o bucată de unt 82% și am pus la prăjit creveții (după ce în prealabil îi fiersesem 2-3 minute în apă clocotită), peste care am pisat usturoi din abundență. Ca garnitură lângă creveți am avut salată verde cu ulei de măsline și oțet balsamic. Am destupat vinul spumant, am turnat în cupe de cleștar, am ciocnit cu nevasta care la vederea creveților a fost mult mai prietenoasă și am avut o cină minunată. Am montat totul într-un filmuleț pentru canalul de youtube, pentru că altfel nu m-ați fi crezut. Creveți 174 lei, vin spumant 45 lei, 100 ml de Johnny Walker Black Label 12 lei (120 lei sticla de 1 litru din aeroport), salată 8 lei, usturoi - gratis, unt - 2 lei ---> total 241 lei o masă de 4 persoane, cu fructe de mare la discreție și vin spumant. 

Restaurant vs. gătit la domiciliu (18) - Paste cu sos roșu

O mâncare complet nesănătoasă, dar extrem de gustoasă și totalmente apreciată de copiii mei, pe care eu o pregătesc destul de des, sunt pastele, preparate de mine în două variante: cu sos roșu sau cu sos alb. Astăzi vom vorbi despre pastele cu sos roșu, extrem de simplu de preparat. Pun la fiert în oala pentru paste o pungă de penne, rad 250 grame de brânză cedar (mult mai bun decât cașcavalul normal. Deobicei cumpăr la 250 grame, dar acum am cumpărat un calup de 1 kg și-l porționez eu, prețul a 4 pachete de 250 grame fiind 68 de lei, iar pe 1 kg am dat doar 45 de lei). Într-o tigaie pun la prăjit fâșii de bacon, peste care torn sos pentru paste si zdrobesc 4 căței de usturoi. La final amestec totul, adică pennele fierte, cedarul ras, sosul cu fâșii de bacon, adaug piper și oregano. După ce pun pastele în farfurie, presar pe deasupra ceva brânză italiană gata rasă. Pastele costă 6 lei, cedarul 11,25 lei, șunculița 17 lei, sosul 10 lei, usturoi, piper+oregano + puțină brânză rasă 2 lei. Rotunjim la 50 de lei, cu spălatul vaselor și ce mai e. 6 porții de paste 50 de lei. 8,3(3) lei o porție de paste! Știți cât costă în restaurant? De la 40 de lei în sus. Am băut un vin alb excelent în timpul procesului de preparare și am ascultat muzică americană gen: Thomas Petty - American Girl, Leonard Kravitz - American Woman, Donald McLean - American Pie sau Grand Funk Railroad - We're an American Band. Și lista poate continua, cu piese ce conțin cuvântul "american", mai spuneți și voi. 

Pentru că inițiativa mea de a pune filme cu procesul de gătire a fost apreciată, găsiți aici filmul despre paste cu sos roșu.

Restaurant vs. gătit la domiciliu (17) - Pulpe de rață cu piure de cartofi, sote de ciuperci și vin gruzin

• 6 pulpe de rață = 53 lei (așadar aproape de 3 ori cât cele de găină)
• 2 kg de cartofi = 12 lei
• 1 pachet de unt = 12 lei
• 1 kg de ciuperci = 14 lei
• 1 borcan de ardei copți = 14 lei
• o ceapă, o căpățână de usturoi, puțin lapte, sare, piper = 5 lei
• o sticlă de vin gruzin = 50 lei
• suc de portocale = 10 lei

Total 170 lei pentru o masă excepțională de duminică, 6 porții din care am mâncat 4 persoane. Vineri seara am primit cadou de la nevastă un vin din Republica Georgia, țară renumită pentru calitatea vinurilor sale. Ne-am amintit amândoi că în tinerețe, aflându-ne în vizită în orașul Krakovia din Polonia, am servit (cui?) o cină la un restaurant gruzin de acolo, un piept de rață cu gem de merișoare și un vin gruzin. Am zis să asociem la fel și acum vinul, cu piept de rață, însă aflându-ne la Lidl ne-a îngrozit prețul prohibitiv al acestui produs, 90 lei/kg (chiar și Titina ar face un efort financiar pentru așa ceva!), așa că am ales next best thing, pulpele de rață la doar 45 lei/kg. M-am trezit duminică pe la un 8 regulamentar și i-am obligat pe cei ai casei să nu mănânce nimic până la orele prânzului, pentru a ni se face foame cum se cuvine. Iar pe fiul meu cel mic l-am obligat să curețe cartofi, mie displăcându-mi profund această activitate. Copilul s-a supus și a curățat foarte bine cele 2 kg de cartofi, destinate piureului (sau pireului cum mai zic unii). Iar după ce a terminat i-am zis: "Du-te și tu cu mă-ta să luați un borcan de ardei copți!", iar copilul meu cel mic a zis: "Nu vreau!", însă când a dorit să meargă fratele său, a zis că merge și el. Așa că am rămas singur acasă, iar cât ei au fost să cumpere ardei copți, am gătit liniștit, am băut o bere de foame și am ascultat muzică blues, remarcând o piesă excepțională pe care o recomand și cititorilor acestui blog, Meena Cryle & The Chris Fillmore Band - It Makes Me Scream. Mi-am făcut treaba de bucătar cu mare conștiinciozitate și nu mai insist asupra preparării, pentru că am făcut un colaj video pe care o să-l vedeți. Cei prezenți la masă au aplaudat la scenă deschisă, s-au arătat doar note de 10, ca la slam dunk-ul lui Vince Carter de la concursul de slam din anul 2000. Întregul film al pregătirilor se găsește aici.

Restaurant vs. gătit la domiciliu (16) - Chiftele

Am cumpărat 1 kg carne de porc tocată cu 14,5 lei. Aveam poftă de chifteluțe. M-am rugat de nevastă vreo 2 seri la rând să-mi facă, dar fiind preocupată cu alte activități a tot amânat această sarcină gastronomică. În a treia seară, deși nu făcusem în viața mea chifteluțe, am zis că mă voi ocupa de problemă. Cât de greu poate să fie? Am tăiat grosier, pentru că nu am răbdare, trei cepe mici și 6 căței de usturoi. Am pus la înmuiat în apă două colțuri de pâine uitate într-un sertar. Am spart patru ouă peste carne, am adăugat ceapă, usturoiul și pâinea, după care am frământat temeinic. Din carnea frământată am format chiftelele, mai mari, pentru că nu am avut răbdare să le fac mici. Mi-au ieșit 25 de chiftele, pe care le-am pudrat cu făină, apoi le-am pus la prăjit în ulei încins într-un wok de fontă. Am prăjit trei serii de 7 chifteluțe și o serie de 4 chifteluțe. Le-am scurs de ulei pe niște șervețele, după care le-am pus într-un castron destinat servirii. Am găsit câțiva castraveți murați în saramură pe fundul unui borcan și la fel, câțiva gogoșari murați în oțet. Asta a fost garnitura. Din păcate nu am consumat alcool, fiind în săptămâna de pauză, așa că mi-am făcut o infuzie de fenicul. Am început să mănânc și am constatat că am uitat cu desăvârșire să pun sare și piper la amestec. În rest chifteluțele au fost delicioase, un pic crocante la exterior, pufoase la interior, apreciate unanim de întreaga familie. Ei au zis că parcă fac chifteluțe dintotdeauna. Au ieșit 5 porții de 5 chifteluțe. Cam 25 de lei ingredientele, deci 5 lei per porție. Cu 5 lei de om am mâncat de băteam puricii pe burtă, cum ar spune fostul meu coleg de la Institut, yo3. Atât de ieftin a ajuns nivelul de trai în România.

Restaurant vs. gătit la domiciliu (15) - ciuperci sotate în unt și pulpe de pui la tavă

Am cumpărat un kilogram de ciuperci cu 13 lei. Le-am tăiat felii și le-am pus într-un wok de fontă la prăjit. Au lăsat apă multă pe care am scurs-o, într-un final au rămas la 10% din volumul inițial, moment în care am adăugat în wok cam 50 grame de unt 82% și am prăjit ciupercile în unt. Lumea spune că nu e bine să prăjești așa în unt/grăsime, că toate astea se depun pe vasele de sânge și poți face AVC. E mit sau realitate? Se găsește vreun doctor pe blog care să ne lămurească? Am rășnit sare de mare și piper peste ciupercile prăjite, am adăugat doi ardei kapia tăiați fâșii și am consumat asta ca garnitură la pulpe de pui întregi făcute la cuptor. Știți cât am dat pe 6 pulpe întregi? 20 de lei. Le-am ținut două ore la cuptor într-o tavă alături de o ceapă care s-a caramelizat și a dat un gust foarte bun. Cât m-au costat ingredientele pentru șase porții de mâncare? 39 de lei, deci 6,5 lei pentru o porție. Asta în timp ce Titina se află la Miami. Nu este glumă, a pus poze pe fb. N-am stat pe uscat cât timp am preparat mâncarea. Deși fac concurs cu prietenul meu piskeshu și prietena mea kitzi, care dintre noi trei bea mai puține zile din an, am băut doua păhărele de Balvenie, un single malt despre care se spune că stă 12 ani în butoaie de stejar și 9 luni în butoaie de cireș și am ascultat muzică jazz, piese gen "Alice în Țara Minunilor" de Bill Evans. Am băut și o sticlă de Coca Cola rămasă de la Revelion. 3,29 lei la Lidl. Așadar am scos un meniu excelent sub 10 lei, cu garnitură, carne și suc.  

ciuperci trase în unt irlandez la wok de fontă

pulpe de pui întregi la tavă de sticlă cumpărată de la Ikea

whisky scoțian servit la pahar de cristal cehoslovac și Coca Cola la stică de sticlă

Narine Abgarian - Din cer au căzut trei mere

Cartea atrage cititorul încă de la prima frază, când Anatolia, personajul nostru, se pregătește să moară, dar nu oricum, ci în cea mai desăvârșită ordine posibilă, după ce udă grădina și dă de mâncare la păsări, se așează liniștită și cu inima împăcată în pat, așteptând să plece din lumea asta. Așa începe povestea unui sat de munte din Armenia, un sat cum poate sunt și pe la noi o grămadă în prezent, locuit doar de câțiva bătrâni, uitați de lume și de timp, singuri în propriul lor Univers, care se va sfârși în curând. Scriere de mare sensibilitate, câteva personaje pline de carismă ce trec printr-o succesiune de întâmplări povestite cu mare iscusință de o scriitoare provenită din fostul spațiu al URSS. La un moment dat cartea mi-a dat impresia că se asemuiește cu o scriere japoneză, vorbind artistic despre unele chestii simple, iar în multe momente se distinge clar realismul magic, poate tipic scrierilor sud americane, dar cu toate astea peste întregul roman este impregnat spiritul rusesc, care întotdeauna a dat naștere unei literaturi de gală. 

Fără a da spoilere, printre zecile de întâmlări, să amintim una care sensibilizează la maxim cititorul. Unul dintre personaje merge la cizmar și își face o pereche nouă de încălțări, vrea să o poarte imediat, însă nevasta îi spune că nu se cuvine să le pună în picioare chiar imediat și să mai aștepte până la sărbătoarea Sfintei Treimi, care este peste câteva zile. A doua zi personajul moare și nu apucă să poarte noii pantofi. Nevasta îl înmormântează, dar nu se îndură să-l îngroape cu noile încălțări, i le pune în sicriu tot pe cele vechi. După o vreme mortul apare în visele nevestei și cere pantofii cei noi. Nevasta așteaptă să moară cineva în sat, dar nimeni nu mai moare timp de o lună. Când în sfârșit moare cineva, se roagă de rudele decedatului să pună în coșciug pantofii noi ai bărbatului pentru ca acesta să-i primească pe lumea cealaltă. Foarte frumos.

Poate pentru prima oară când citesc consecutiv două cărți de la același autor. Narine Abgarian e mare de tot. 

Revelion 2003 – 2004

de Eufrosin Potecă

   N-am participat la foarte multe petreceri de-a lungul existenței mele sau poate am participat și nu îmi dau seama. Sunt destul de timid și cam posac. Am înțeles petrecerile cu ocazia aniversării zilei de naștere, a zilei de nume, a celebrării unui eveniment important din viață dar m-am întrebat mereu de ce se bucură lumea și simte nevoia să petreacă pentru că a mai trecut un an calendaristic? Se schimbă niște cifre, trece timpul – îmbătrânim (în cazul aniversării zilei de naștere asta poate fi adăugată ca o reușită – am mai adăugat un an în „buchetul” celor strânși până atunci). Cu toate astea invariabil am participat la petreceri de Revelion de când mă știu. Când eram mic petreceam în familie alături de părinți, ulterior am devenit atârnător pe la petrecerile organizate de diverși colegi, prieteni, etc. De prin anul 1999 sau 2000 îmi făcea plăcere ca prima melodie pe care o ascult în noul an să fie Whole Lotta Love fără vreo explicație logică. Pur și simplu îmi dădea o stare de bine.

   În anul 2003 eram proaspăt angajat la o mică firmă de IT și telecomunicații din multilateral dezvoltata noastră capitală. Unul dintre colegii de departament, să-i spunem Goran, m-a luat cumva sub aripa lui și mi-a arătat câteva dintre „secretele” meseriei. Un individ inteligent, fumător înrăit, radioamator, electronist senzațional, visător, ascultător de muzici bune, viitor antreprenor. Aș putea spune că am devenit chiar prieteni. Avea un apartament închiriat împreună cu prietena lui într-un bloc peste drum de intrarea din parcul IOR. Mergeam destul de des pe la ei seara și stăteam la povești. El visa să pornească o afacere în domeniul electronicii, eu beam bere, fumam pasiv și îi mai spuneam ce muzică să mai pună iar prietena lui din când în când ne mai gătea câte ceva. Pierdeam vremea.

   Către finalul anului Goran îmi spune că ar vrea să organizeze o petrecere de Revelion în apartamentul lui închiriat. Bine, am zis, particip. Nu mai țin minte exact câte persoane au fost invitate dar pentru un apartament de două camere eram destul de mulți. Au mai fost un coleg și o colegă de la locul de muncă, persoane pe care le cunoșteam și eu, iar restul erau cunoscuți sau rude d-ale gazdelor. În concluzie eram cam stingher.

   Nu mai țin minte exact cum ne-am organizat dar parcă am pus bani cu toții pentru băuturi cât mai ieftine și cantitative, iar pentru mâncare au fost încropite ceva aperitive și momentul inedit a fost când Goran a luat decizia să facem un grătar. Să ne înțelegem, apartamentul era situat la etajul unu din zece al unui bloc comunist construit prin anii ’60 și „deținea” o logie (care era și „închisă”).

   A venit data de 31 decembrie, seara ne-am prezentat la locul acțiunii, am luat cunoștință cu paharele de alcool pentru a facilita socializarea, am ciugulit aperitive, a pornit fundalul sonor specific unor astfel de evenimente și a venit momentul grătarului. Era o iarnă fără zăpadă (cam ca în prezent) dar era totuși rece. A fost amplasat grătarul în logie, s-a aprins focul, a început fumul. Când jarul a fost gata părea că totul o să fie ok, se mai împrăștiase „ceața”, dar cred că au fost destul de multe elemente cu grăsime plasate pe grătar pentru că, precum Terminator, fumul a rostit cu o voce gravă „I’ll be back!” Din cauza transferurilor umane între logie și sufragerie în apartament s-a adăugat o porție nouă de fum pe lângă cel de țigară. Tot acel fum părea a fi speriat de frigul de afară așa că și-a făcut loc în apartamentul vecinului de alături pentru a se încotoșmăni cu rufele imprudent lăsate la uscat în logia deschisă. Probabil că în prezent o astfel de acțiune s-ar fi încheiat cu prezența pompierilor, a poliției și a ambulanței. Iar amenda aferentă n-ar fi fost mică. Atunci însă singurul care a sunat la ușă într-un târziu a fost vecinul imprudent care petrecea în altă locație dar se întorsese acasă dintr-un motiv necunoscut mie și descoperise dezastrul. Au urmat vociferări, sudalme, amenințări, dar în urma deschiderii largi a tuturor geamurilor și a ușilor din cele două apartamente fumul ne-a părăsit lăsându-ne semiafumați precum niște cârnați cabanos.

  A venit inevitabil și momentul 00:00, spumant, gălăgie, urări de longevitate și vizite rare la medic, petarde, țigănie tipic românească. Cumva în acel moment am simțit nevoia să mă distanțez puțin de masa gălăgioasă de oameni de la petrecere. Poate e firea mea retrasă, poate a fost doar o întâmplare, poate a fost un semn, dar după ce am ciocnit un pahar de spumant cu toți necunoscuții de acolo m-am strecurat ușor afară din apartament și am coborât în stradă. M-am îndreptat către colțul intersecției și m-am oprit pentru că de undeva de la un bloc vecin am auzit muzică și voci vesele de petrecăreți ce păreau că trăiesc împreună cu melodia ce se auzea. „Want a whole lotta love” și vocile petrecăreților cântau cu toții celebrul refren. Eram afară în frig pe strada pustie, ascultam și mă simțeam de parcă aș fi fost în aceeași cameră cu ei. Am stat până la finalul melodiei și m-am întors cu o dispoziție excelentă.

   Petrecerea s-a terminat, timpul a trecut iar undeva prin iunie în acel an am plecat de la mica firmă de IT și am pierdut legătura cu Goran.

   Și în prezent păstrez obiceiul acesta ciudat și prima melodie pe care o ascult benevol în primele ore ale noului an este Whole Lotta Love. Îmi dă aceeași stare de bine, e energizantă, e plină de energii pozitive dar n-am mai trecut prin nici un moment ca cel de la începutul anului 2004 când soarta, Dumnezeu, forțele ce gestionează Creația, hazardul sau cine va fi fost a făcut ca eu să ascult acea melodie stând pe un colț de intersecție într-o noapte friguroasă de iarnă.