luni, 25 aprilie 2016

Cornel George Popa - Cei care mor și cei care vor muri

O carte pe care am citit-o într-o singură zi, performanță neatinsă de prin vara lui 2008 când am citit în timpul unei călătorii cu acceleratul de la Cluj-Napoca la București romanul "Iubita mea, Sputnik". Cartea lui Cornel George Popa îl are ca personaj pe domnul Pascal, ajuns la 73 de ani, locuitor al capitalei prin zona stației de metrou Costin Georgian, un biet văduv singuratic care nu prea mai are bucurii de la viață. Singur și trist, stă închis între patru pereți, temător față de lumea de afară, mâncând câte un borcan de zacuscă mucegăită de prin cămară, așteptând resemnat moartea. Acțiunea este aproape inexistentă, cartea fiind una a gândurilor, a filozofiei, a neputinței omului în fața morții. Un roman de atmosferă cum spun specialiștii. O carte scrisă în anii '10 de un român, care nu vorbește deloc despre comunism. Mi s-a părut excelent, pentru că m-am săturat de comparații și chiar mă așteptam ca omul ăsta de 73 de ani să spună ceva despre cum era înainte și cum e acum, dar nu. Un roman universal, pentru că problema asta a bătrâneții și neputinței o au toți. Dar cartea este specială pentru că la un moment dat în mintea domnului Pascal se produce un declic, iar omul începe să-și trăiască cu adevărat viața. Plimbări prin centru (parcul de după coloane de la Piața Romană, cel din spatele blocurilor, cam pe unde era magazinul de haine Time Out acum câțiva ani), alergări pe lângă Arena Națională, vinuri scumpe și mai ales domnișoare. Un manifest împotriva morții, o pledoarie pentru viața trăită frumos. Carpe diem! Tristă carte, înduioșătoare și apoi frumoasă. Scrie mișto Cornel George Popa. Am citit și Ura mai demult.





 193 pagini, Editura Polirom, Stele Nopți și Zile Blog: 3
(stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Natsuo Kirino - Insula Tokyo

Pe o insulă pustie sunt vreo 30 de naufragiați, japonezi și chinezi. Printre ei o singură femeie. Sunt deja de 5 ani aici și se pare că nu vine nimeni să-i salveze. Parcă seamănă cu popularul serial "LOST", dar nu e chiar așa. Femeia a ajuns pe la 45 de ani și să nu credeți că așteaptă să fie rugată să întrețină raporturi sexuale cu aproape fiecare bărbat de pe acolo. Cam curviștină. Pe coperta cărții scrie că tema principală a romanului este "locul femeii japoneze în contemporaneitate", ceea ce mi se pare o imensă idioțenie scrisă de cineva care ori n-a citit romanul, ori nu le are cu literatura. Și asta deși, după cum știm, literatura se interpretează după gustul fiecăruia. În carte se vorbește și despre părul pubian, ca în orice roman care se respectă: "Sânii mari i se legănau în stânga și-n dreapta, coapsele i se rotunjiseră și avea părul pubian mai negru și mai des ca înainte.". Se numește insula Tokyo pentru că japonezii au numit părți ale insulei după cartiere din Tokyo. Insula e lungă de 7 km și lată de 4 km. Oamenii se împart în diverse grupuri pe tot teritoriul, unii preferă să locuiască singuri. Unii mor.

Mi-a plăcut mult lejeritatea cu care scrie Natsuo Kirino. Totul curge natural și din câteva fapte banale reușește să uimească și să spună o poveste nouă și interesantă. Oamenii se simt singuri și părăsiți pe insulă deși își crează acolo propriul univers, iar asta probabil reprezintă o metaforă și de fapt oamenii sunt singuri pretutindeni, iar noi toți trăim pe o insulă mai mare, un punct infim într-un ocean de galaxii. Cartea a obținut prestigiosul premiu Junichiro Tanizaki în 2010. Uitându-mă pe lista câștigătorilor, desigur că am citit și alte cărți ce au luat această distincție, de exemplu: Haruki Murakami - La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, Hiromi Kawakami - Vreme ciudată la Tokyo, Kenzaburo Oe - Strigătul înăbușit.


265 pagini, Editura Polirom, Stele Nopți și Zile Blog: 3
(stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

joi, 21 aprilie 2016

Diamante în umbră (corespondență prin WhatsApp) - Episodul II

de Șeful din Umbră

Ziua 2 - A fost destinată exclusiv, cel puțin așa era plan, împrejurimilor din Napoli. Trezit dimineața la 7.00 (efectiv nu mai puteam să dorm) și hai la micul dejun. Din nou dezamăgitor, dar cică așa e pe aici.

După, zic eu. hai să mergem spre Pompei. Asta se face luând un fel de metrou-tren de suprafață. Am rămas șocat de felul în care arată, dar în fine. Speram să nu se desfacă. În 20 de minute eram în Pompei.

24 de euro dus-întors 4 persoane. Ajunși în Pompei am fost ghidați grațios către un Gidtoor, ofertă 34 euro de persoană. Zic wtf, hai frate să luăm direct. 48,5 euro de intrare în Pompei, 4 persoane.

Sunt rupt, acum am ajuns. Sincer e mult de scris și o căruță de poze de arătat. Pot spune că abia azi am descoperit partea înstărită din Napoli. Orașul e absolut imens. Absolut. Ai impresia că nu se mai termină. Se pare că așa cum Zona Gării de Nord nu e tocmai prea prea și nu se compară cu zona Primăverii, uite că azi am realizat că sunt cazat pe undeva comparativ cu zona Gării de Nord și am descoperit Primăverii, Calea Victoriei și Magheru. Contrastul dintre strada principală și străduțele de interior e absolut fascinant. Adică se aplică...afară impunător vopsit gardu', cum o dai printre alei vezi iară mahala înghesuită. Am dat de un fel de zonă a Tomisului cum e la Constanța, dar în loc de Cazino au cel mai vechi castel ever, Castel di O'vuo (Castelul Oului). Azi l-am prins închis, intrarea e liberă, mâine mă duc. Mai au și o piatzeta impunătoare gen cea de la Vatican, San Pedro. Și multe, multe altele. Poze am o tonă. Dar netul e foarte prost aici.

luni, 18 aprilie 2016

Diamante în umbră (corespondență prin WhatsApp) - Episodul I

de Șeful din Umbră

Salut Gabi, așa cum am promis îți trimit poze, am plecat din Otopeni la 8:30 și am călătorit prin tunelul timpului/ gen aici e cu o oră mai devreme decât la noi, am ajuns la aeroport, zona unde suntem cazați e gen un ghetou plin de africano-arabi, am trecut pe la Mc și am mâncat un BiG Tasty italian ,4 meniuri 33 de euro....culmea are alt gust și cola chiar, cu avionu m-am simțit ca într-o cutie de conserve, orașul ce am văzut eu până acum e un talcioc imens dar în fine, încă nu am o impresie creată.

Revin cu completari....cred până acum, după o scurtă plimbare spre port că este cel mai urât oraș în care am fost până acum. Noi am dat o raită în jurul Gării din Napole, noi stăm în zona Pieții Garibaldi. Total dezamăgitor până acum, gălăgie, mizerie, trafic de te calcă pe trecerea de pietoni, drumuri de îți rupi picioarele la propiu. E ora 14:00 aici și deja sunt obosit, mă culc 2 ore și mai ies pe seară.

Sper ca împrejurimile Napoli să fie mai ok. Mâine vrem să mergem la Vezuviu și poate Pompei, poate poimâine Caprhi, sper să merite.

După 2 ore de somn binemeritat am iesit iar la explorare, de data asta către centrul vechi al orașului, iarăși trafic, haos și copii de 12 ani pe scutere, da ai citit bine, eu sincer sunt șocat. Populația din Napoli mi se pare o corcitură între sicilieni,africani și arabi,straturi peste straturi de generații și culturi. L-aș numi orașul haosului, mașinilor lovite (toate sunt pocnite ușor), al clădirilor înghesuite,genul favelelor braziliene, al balcoanelor și rufelor puse la uscat. Inotând prin aceasta pizza napoletană ne-am oprit să mâncăm un canolli sicilian local ( 2 euro) și uite așa am descoperit locul, best 10 euro ever spend, Catacombele din Napole. Deci nu exagerez cu tur organizat în 4 limbi și senzații tari aferente. Sincer am făcut atâtea poze că mi-a murit bateria, dar completez de la nașul meu. Traseul a durat 30 de minute dar am trecut prin senzații tari și 3 locații ne-au fost prezentate. Senzație la lumânare la propriu. Bineînțeles că în catacombe am găsit și vin, prin urmare nu ne-am putut abține să nu cumpărăm 2 sticle -3 euro sticla, absolut delicios și bineînțeles pentru restu Perroni autohton -1,5 euro sticla. Momentan mă delectez cu vinul, revin cu păreri și despre bere. Seară bună, mâine urc pe Vezuviu, pe urmele lui Spartacus.

 

sâmbătă, 16 aprilie 2016

Piure de avocado

În copilărie tata mi-a spus că piureul de cartofi este o mâncare de cantină, iar la restaurant dacă vrei garnitură de cartofi poți comanda cartofi prăjiți sau cartofi natur. Iar apoi la petrecerile familiei organizate acasă, servindu-se la masă piure de cartofi, l-am întrebat de ce, că doar nu suntem cantină. Iar el a spus: "Păi cine stă să prăjească cartofi pentru atâția oameni?". Foarte adevărat.

În timpurile noastre este desuet să servești piure de cartofi. Dar am cumpărat de la Lidl o carte de bucate pe care am dat 20 de lei și am preparat un fel expus acolo. Piure de avocado. Am cumpărat două bucăți de avocado ecologic (țara de origine: Spania) de la magazinul mai sus amintit la prețul total de 12,99 lei. Se curăță avocado de coajă și se scoate sâmburele. Fructul ale o consistență moale, cleioasă și uleioasă. Îl punem într-un vas și stoarcem peste el 1/2 lămâie. Fierbem 7-8 cartofi tăiați cuburi în apă cu sare. Iar apoi când presăm cartofii pentru piure, încorporăm și avocado pe care îl pasăm acolo și mai punem desigur unt, lapte și sare după gust. La final punem și pătrunjel peste piureul astfel obținut. Un fel de mâncare foarte gustos, pentru clasa de mijloc. L-am servit ca garnitură la rib-eye steak-urile cumpărate tot de la Lidl (țara de orginine: Brazilia. 110 lei/kg). Plus un vin roșu sec le 3/4 din regiunea de nord a Spaniei si aia a fost.

luni, 11 aprilie 2016

Dan Coman - Căsnicie

Cartea asta părea foarte promițătoare, fiind lăudată în blogosferă, mie îmi plăcuse "Parohia" de același autor, dar n-a fost să fie. Poate intenția scriitorului a fost bună, dar pe mine nu m-a prins absolut deloc. Poate că la mijlocul anilor '10 nu mai suntem impresionați de secvențe care nu respectă narațiunea în genul Pulp Fiction, poate că autorul și-a dat prea mult silința să facă ceva special și a dat-o în bară. Povestea mi s-a părut banală, decorul mult prea obișnuit, într-un final m-am întrebat cam ce a dorit autorul să spună și de ce. Nu mi-a plăcut nici felul ăsta de a scrie fără dialog, așa o scriere simplă ascunsă după un mod întortocheat de a pune totul în scenă. Nici chiar scenele de sex, care sunt destule în carte, nu mi-au plăcut, iar mie imi plac astea în mod special. O poveste între două cadre didactice în județul Bistrița, femeia este ceva sectantă (nu știu ce relevanță are asta, putea fi foarte bine și vietnameză probabil), care ajung la căsătorie și copii. Sunt cam plictisiți unul de celălalt, iar între ei intervine o femeie cam ciudată care îi aduce împreună. Cam ăsta e subiectul. Așa...și? Probabil că nu gust eu arta. Vedeți mai bine pe blogul Cafea cu taifas. E notată acolo cu 9/10. Incredibil!


  230 pagini, Editura Polirom Top10+, Stele Nopți și Zile Blog: 1
(stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

joi, 7 aprilie 2016

Tatuaje

Cumpăr 6 cotlete de porc, 3 ardei kapia turcești la 12,99/kg și un ciorchine de roșii chery. Mă așez la coadă la Mega Image. Sunt a treia persoană. Prima persoană este o fată tânără și bondoacă cu păr lung, care vorbește la telefon și hihăie ca o capră. Își ia cumpărăturile și pleacă. Urmează un om cu păr alb, barbă albă și față de arhitect. Începe o discuție cu casierul, un băiat tânăr. "Domne, dacă n-are educație, ce să-i ceri? Râde ca proasta în public.". Bărbatul a cumpărat 6 pâini feliate, atâta tot. Vorbește ca un om școlit, cu multă carte. Mă uit mai atent la el. Pe braț are tatuaj d'ăla de pușcăriaș. Scrie: "Nicu. 1950". Ce contrast puternic cu fața lui de arhitect. Oare a făcut pușcărie? Așa un om elevat? Îmi vine și mie rândul. Mă uit la casier. La rândul lui are tatuaj pe braț, dar din ăla modern. Două aripi de înger.