marți, 31 ianuarie 2012

La graniţa dintre judeţe

M-am oprit pe pod şi am privit minute bune apa. Linişte. Pentru aceste scurte momente de libertate muncesc 40 de ore/săptămână şi suport zi de zi împuţitura asta de oraş şi de lume modernă. Un pod foarte interesant ce leagă două judeţe.



duminică, 29 ianuarie 2012

Haruki Murakami - 1Q84 (vol. 3)


Cel puţin 50 de pagini din cele 430 ale volumului 3 constituie o recapitulare a întâmplărilor petrecute în primele două volume. Chiar mi-a părut rău că m-am chinuit să fac rezumatele. Iar Murakami nu doar recapitulează, dar face şi o recapitulare a celor recapitulate, o tot lungeşte şi din fiecare detaliu mai scoate câte o pagină întreagă, învârtindu-se în jurul cozii. Detalii peste detalii şi aceleaşi chestiuni privite din mai multe perspective. Dar până la urmă cu siguranţă fanii nu au fost deranjaţi de toate acestea, Murakami ştiind să se facă plăcut şi reuşind să creeze mister din nimic, iar toată această lungire n-a făcut decât să sporească interesul pentru aflarea deznodământului. 1Q84 este poate cea mai frumoasă poveste de dragoste a lui Haruki (pe locul doi, după părerea mea, fiind povestea dintre Toru Watanabe şi Midori. Midori, atenţie mare, şi nu Naoko cum mulţi ar crede) şi pot spune că am ţinut pumnii strânşi pentru Aomame şi Tengo, întrebându-mă în permanenţă dacă vor scăpa cu bine, dacă se vor reîntâlni după 20 de ani, dacă vor ajunge înapoi în 1984, dacă Aomame îi va lua în mână penisul lui Tengo, dacă se va trage cu pistolul lui Tamaru. Mi-a plăcut chiar şi de Ushikawa şi dacă ar fi fost un pic mai atent poate asistam la o întoarcere cu 180 de grade a evenimentelor. Îmi spunea un cititor al blogului că au rămas câteva mistere neelucidate (ce s-a întâmplat cu oamenii mici? ce s-a întâmplat cu iubita iubitoare de jazz a lui Tengo?). Nu ştim ce s-a întâmplat, dar până la urmă asta-i literatura modernă. Dacă vrem să terminăm o carte fără să ne punem întrebări trebuie să alegem un Ionel Teodoreanu, nu un Haruki Murakami. Din punctul meu de vedere 1Q84 nu e în primele cinci romane ale lui Murakami, însă mi-a făcut mare plăcere să-l citesc. E o carte bună şi de asemenea o carte foarte comercială. Altfel n-ar fi scos-o in trei volume.

1Q84 - volumul 1
1Q84 - volumul 2

joi, 26 ianuarie 2012

Mâncare la comandă

În marea majoritate a zilelor de muncă obişnuiesc să-mi aduc mâncare de acasă. Dimineaţa o las în frigiderul aflat în bucătăria companiei, iar la prânz, după ce o încălzesc la cuptorul cu microunde, o servesc (cui?). Astfel nu doar mănânc ceva cât de cât mai sănătos, dar fac şi economii substanţiale. Câteodata mai mănânc şi cu colegii pe la vreo cantină ori la un fast food. Azi s-a întâmplat să nu am pachet şi din cauza vremii nici nu mi-a venit să mănânc pe undeva în apropiere. Am aflat de la un coleg că îşi comandă mâncare de la o firmă de catering şi l-am rugat să-mi comande şi mie. Şniţăl, cartofi prăjiţi, salată. Şi pentru că el a mâncat mai devreme, l-am rugat să-mi lase mâncarea într-un colţişor al bucătăriei.

Când am simţit că mi se face foame am mers la bucătărie şi am găsit caserolele la locul indicat de mine. Le-am desfăcut. Şniţăl, cartofi prăjiţi şi salată de varză murată. Îmi place mult salata de varză murată şi chiar nu mai mâncasem de multă vreme. Şniţălul în schimb foarte mic, iar cartofii prăjiţi foarte puţini. "Ce hoţi!", m-am gândit în sinea mea. Dar nu aveam pe cine certa, doar eu îmi comandasem, nu mă obligase nimeni. O grămadă de bani pentru un şniţăl cât o felie de pâine, câţiva cartofi prăjiţi de la pungă şi o salată de varză murată. N-am mâncat prea fericit. În momentul când mai aveam în farfurie o îmbucătură de şniţăl, câţiva cartofi, iar salata era deja terminată, o voce a urlat în bucătărie: "Cine mi-a luat mâncarea? Aveam un şniţăl cu cartofi şi salată de varză.", moment în care mie mi-a rămas îmbucătura în gât. Ţipa o colegă pe care o vedeam prima oară, de la un alt departament probabil. Cum erau puţini oameni la masă, i-a căzut privirea pe mine. Mi-am dat seama că s-a produs o încurcătură. Colega se uita cu o ură nemărginită la mine. Mi-a şuierat printre dinţi :"Poftă bună!" care a sunat exact ca: "Dă-te dracu de gras împuţit care fură mâncărurile oamenilor.". I-am explicat că e doar o încurcătură. Am căutat mai bine prin bucătărie şi am găsit meniul meu, pus de colegul care comandase în alt loc. I l-am dat ei, dar nici asta nu a mulţumit-o. Am aruncat o privire către mâncarea care trebuia să fie a mea. Un şniţăl enorm, un morman de cartofi prăjiţi şi salată de varză crudă. Doar am înghiţit în sec, spunându-mi că altă dată am să fiu mai atent.

În comunism am fi mâncat cu toţii la cantina intreprinderii şi nu am fi încurcat niciodată mâncărurile. Şi chiar dacă le-am fi încurcat, nu era cu supărare, pentru că toate ar fi fost la fel.

luni, 23 ianuarie 2012

Constanţa iarna. Hotel Maria

De mic mi-am format o părere greşită despre oraşul Constanţa. Credeam că acolo merg doar săracii care vor să petreacă câteva zile la mare pe timpul verii şi nu au bani să meargă la Mamaia, Neptun sau celelalte staţiuni de pe litoral.Pe lângă săraci, pe plajele din Constanţa mai erau şi diverse persoane aflate în delegaţie, care profitau de ocazie şi făceau o baie. Cel puţin aşa mă gândeam eu, copil fiind, când îi vedeam la mare făcând baie în chiloţi, fără cearceaf pe plajă ci doar cu o geantă plină cu haine boţite. Iar în timpul iernii Constanţa nici nu exista. De ce să vrei să mergi iarna la mare? Acum nu mai cred aşa. Constanţa este un oraş frumos şi plin de viaţă chiar şi pe timpul iernii, poate chiar mai frumos decât în plin sezon estival.

Am ales Hotelul Maria pentru a petrece în Constanţa o noapte de pe la sfârşitul anului 2011. Situat în imediata apropiere a parcului din faţa gării, un hotel cât se poate de business. Cred că nici vara nu stau foarte mulţi turişti aici, pentru că este cam departe de plajă. Au camere de 3 stele (180 lei) şi camere de 4 stele (220 lei). Am ales una de 4 stele (spaţiu mult mai mare, televizor LCD). Sunt ataşate poze mai jos. Foarte curat, minibar la un preţ accesibil (de mic visez să apelez la minibarurile din hoteluri. Am considerat întotdeauna o chestie burgheză să bei o bere de la minibar, un lux pe care comunismul l-a interzis părinţilor mei. Aşa că de câte ori am ocazia beau câte ceva de la minibar sau mănânc câte o ciocolată, aşa pentru a răzbuna generaţii întregi care vedeau doar în filme sau citeau în cărţi despre aşa ceva.), telefon în cameră şi alt telefon în baie (la ce poate folosi un telefon în baie? Poate doar să vorbeşti de pe wc cu persoana care e în cameră), pat mare, fotolii, lampadar, măsuţă de citit, personal foarte amabil şi binevoitor, parcare privată cu barieră şi pază, mic dejun gustos. Cu siguranţă una dintre cele mai bune cazări din România, o cameră care te face să mai rămâi, nicidecum să pleci cât mai repede, la prima oră a dimineţii.

Constanţa e un oraş plin de viaţă, cu mulţi tineri pe străzi şi în Mall-uri. Au o grămadă de localuri interesante, bulevarde largi cu trafic fluent, o faleză care rămâne frumoasă chiar dacă e nemodernizată, biserici şi moschee deosebite. Însă m-a deranjat că nu se încearcă recondiţionarea casinoului. Este un adevărat monument şi este păcat de el să fie lăsat în paragină.




miercuri, 18 ianuarie 2012

Tăiatul porcului

de Maya

Tăiatul porcului. Este foarte frumos, există cineva căruia nu-i place? Sper că nu, pentru că mie îmi place foarte mult. Când eram copil, nu eram aşa încântată, era mult de muncă şi aşteptam doar să mănânc şorici. Şi acum este de munca, dar cum nu fug de responsabilităţi şi îmi place să mă implic, o să vă povestesc cum este la tăiatul porcului în familia mea.
De obicei, porcul se taie în sezonul rece, în perioada dintre sărbătoarea Sfântului Ignat si ziua de Crăciun, asta pentru cei care nu ţin post, dar pentru cei care ţin postul, porcul se taie după Crăciun.
Această zi este programată cu mult timp înainte şi întotdeuna sâmbata. Se anunţă fraţii, rudele şi prietenii. Majoritatea vin şi cu soţiile, pentru că este mult de muncă şi oricând este binevenit un ajutor la pregătirea cărnii şi a preparatelor care se fac apoi din porc. Gospodarul işi pregăteşte din ziua anterioară tot: patul unde se parleşte şi desface porcul, cuţitele să fie ascuţite, ligheane pentru carne şi maţe, lemne uscate pentru foc, butelia sa fie la caldură, o funie cu care se va lega porcul, lada unde se pune carnea la sare şi multe alte lucruri.
Este sâmbătă dimineaţă, cu toţii ne trezim foarte devreme, eu mă duc să pun apă la fiert în două tuciuri, de apă este nevoie cel mai mult şi trebuie să fie tot timpul caldă, chiar fierbinte, fac focul, sora mea pregăteşte cafeaua, iar fratele meu se ocupă de ţuică, este un obicei, nu trebuie să lipsească ţuica fiartă. După ce ne strângem mai mulţi, barbaţii se duc la porc, îl leagă de un picior şi îl ţin bine ca să-l taie, fratele meu este măcelarul. Porcul este lăsat să-şi dea sufletul, apoi este dus cu o targă pe patul pregătit. Toată lumea serveşte câte o cafea şi câte o ţuică fiartă ca să se mai încălzească, mai puţin partea feminină, deşi mai gustă şi doamnele. Ne apucăm să pârlim porcul, un bărbat se ocupă de mânuirea arzătorului, iar ceilalţi cu cuţite în mână să cureţe părul ars.
La bucătarie se pregateşte o varză cu carne, doamnele mai fac şi alte munci: curăţă usturoi, ceapă, mai stau de vorbă şi aşteaptăm cu nerăbdare să mâncăm sorici, dar mai este mult până atunci.
Afară munca e în toi. Este frig de crapă pietrele, dar barbaţii se încălzesc cu o ţuică fiartă. În timp ce este pârlit, se ia un cui sau ceva ascuţit şi se înţeapă, ca să nu se rupă şoriciul. După ce este copt peste tot, se dă cu apă fierbinte şi sare şi se inveleşte cu o pătură, ca şoriciul să fie mai crud si carnea mai fragedă. Apoi cu toţii ne apucam de curăţat, în mai bine de 30 de minute e gata, se dă iar cu sare si se face o cruce in cap, se pune puţină aghiazmă şi se spune: “să-l mâncăm sănătoşi”.
Credeaţi că ce a fost mai greu a trecut? Dimpotrivă, greul abia acum începe.
Urmează tranşarea porcului. Primul lucru: se taie căpăpţâna. Deja am pregătit găleata cu apă rece pentru a spăla căpăţâna, apoi un barbat, de obicei bunicul, se ocupă cu desfacerea ei, i se ia fălcuţa, i se scot ochii, se taie râtul, se scoate limba si e dată la bucătărie pentru a se curăţa, se indepărtează urechile, se separă mandibula de maxilar, apoi fiecare bucată va fi taiată din nou în două şi se scoate creierul, se pune într-o farfurie şi se dă la bucătărie pentru a fi gătit imediat. Căpăţâna făcută bucăţi se pune intr-un vas mare cu apă rece, ca să-i iasă sângele.
Am terminat de tranşat capul porcului, vom reveni la porc şi vom proceda la separarea fiecarui picior de la genunchi în jos. Aceste părţi ale picioarelor vor fi curăţate foarte bine cu apă caldă şi o perie. Vor fi ingredientul principal când va fi timpul să gătim piftia (răcitura) de porc. După ce am îndepărtat capul şi picioarele, vom pune porcul pe burtă şi vom desface şunca de sus în jos. După scoaterea slăninilor, vom începe întâi cu muşchii dorsali, şira spinării, coastele, picioarele din faţă şi cele din spate.
În timpul tranşării vom pune intr-un vas cele mai fragede bucăţi de carne şi le vom trimite la bucătărie pentru pregătirea unei tocăniţe (Pomana Porcului).
Vom continua tranşarea: se scot organele interne (splina, rinichii, inima, plămânii, etc.) si cu mare atenţie se scot intestinele (maţele) într-un lighean mare. Aici trebuie lucrat cu atenţie şi nu trebuie să folosim cuţitul decât acolo unde este necesar. În caz contrar, riscăm să înţepăm intestinele. Ficatul va fi separat de intestine şi pus în apă rece într-un vas. După scoaterea intestinelor, vom îndepărta şi vezica urinară. După ce am terminat, trebuie sa ne ocupăm de curăţirea şi spălarea maţelor, dar de această treabă se ocupă partea feminină, aşa că sunt chemate să-şi facă meseria.
Întâi şi întâi va fi separată osânza (grăsimea dintre maţe). După separarea osânzei, vom goli intestinele de conţinut, le vom proporţiona, fiecare bucată trebuie să aibă aproximativ 1-1,5 metri şi le vom spăla de mai multe ori cu apă caldă. Apoi întoarcem fiecare bucată pe dos şi le mai spălăm bine, tot cu apă caldă, dar nu foarte fierbinte ca se rup. La ultima apă, ca să nu miroasă, putem pune o ceapă tăiată şi puţin oţet, se mai poate pune bicarbonat, le mai clătim şi le lăsăm în lighean cu sare la rece, în magazie, mai târziu le vom folosi la cârnaţi şi caltaboşi.
În timp ce doamnele curăţă maţele, bărbaţii se ocupă de carne. O duc în magazie şi i se dă sare. Fac curăţenie la locul de muncă şi ne pregătim de masă.
Prima masă din porcul tăiat denumită şi “pomana porcului” este şi cea mai gustoasă. Este preparată la ceaun şi probabil de-asta este aşa gustoasă. Tot la ceaun se pregăteşte şi o mămăligă. Se pune masa, din magazie se aduc castraveţi şi ardei de la oţet, dar se va pregăti şi un castron mare cu mujdei.
Gazdele şi toţi cei care au ajutat la tăiatul porcului ciocnesc paharele de ţuica, este adus şi vin. Cu toţii ne aşezăm la masă. Hmm, deja mi s-a facut foame.
Poftă bună şi vouă!

luni, 16 ianuarie 2012

George Orwell - Ferma animalelor


O excepţională fabulă nu doar despre comunism şi totalitarism, cât şi despre firea mizerabilă a oamenilor în general şi a politicienilor în particular. Orwell, prin intermediul animalelor, construieşte un tablou binecunoscut pentru mulţi dintre noi. Răsturnarea capitalismului şi a regimului burghezo-moşieresc, instaurarea comunismului care apoi degenerează cam în ceea ce s-a întâmplat şi la noi pe vremea lui Ceauşescu. Ce concluzie am tras eu din această carte? Comunismul este un sistem social bun pe hârtie, în teorie, dar când se aplică şi practic lucrurile ies prost.

Am văzut filmul de animaţie inspirat de carte în 1990, anunţat cu surle şi trâmbiţe la Televiziunea Română. Nu am înţeles mare lucru atunci, ci doar l-am privit ca pe un desen animat. De asemenea, în ciclul primar la şcoală, nu înţelegeam prea bine când tovarăşa învăţătoare ne vorbea despre comunism. Se vorbea frumos despre comunişti, cum că înfăptuiesc lucruri măreţe, cum că sunt buni şi drepti. Nu-i regăseam pe comunişti în oamenii partidului sau în Ceauşescu, aşa că într-o zi m-am ridicat şi am spus: "Tovarăşa, dar eu cred că noi suntem adevăraţii comunişti, nu ăştia de la partid.".

joi, 12 ianuarie 2012

La McDonald’s în Cora

În 1971 Al Bernardin a inventat sandvişul Quarter Pounder with cheese, care trecând oceanul în Europa se va numi Royal Cheese. Îmi place mult acest sandviş, fiind chiar preferatul meu de la McDonald's. Cei care mă cunosc înclină să creadă că îmi place pentru diagolul din Pulp Fiction, dar nu este aşa. Pur şi simplu îmi place, însă de foarte puţine ori e preparat ca lumea.

E o seară de luni. Ies din Cora cu coşul de cumpărături. Prefer să-mi fac cumpărăturile în serile de luni, când e cel mai liber. Evit astfel să mă înghesui în hypermarket alături de toţi ţărănoii. Mi-e silă de ţărănoi. Îmi place singurătatea. Îmi place să nu fie aproape nimeni prin Cora. Ies din Cora şi sunt atras de McDonald's. Sunt conştient că Mc reprezintă doar o carne dubioasă tocată şi congelată luni de zile, pastă din care se fac cartofii, spălătură de apă cu prafuri pe post de sucuri, mult amidon şi potenţiatori de gust care îţi păcălesc papilele gustative şi implicit creierul. Am creierul spălat de capitalişti. Nu am voinţă proprie. Mă îndrept spre McDonald's. Heliobacter pylori, junk food, gastrită, ulcer, endoscopie, colonoscopie, cancer, moarte. It doesn't ring a bell. Tot ce vreau e un meniu Royale Cheese cu cola.

E o fată nouă la casă, iar în spatele ei stă managerul, o femeie extrem de corpolentă şi acră. Fata nouă abia şopteşte şi pare foarte speriată. Comand Royale Cheese şi dă comandă de Double Cheeseburger. Îi explic că vreau Royale Cheese. Îşi cere scuze cu ochii în pământ. Mi-e milă de ea. Mi-e milă de toţi angajaţii de la Mc pentru că muncesc mult şi sunt prost plătiţi. Managera cea grasă îşi iese din fire cu totul şi începe să ţipe către cei din bucătărie: "Am stat la urgenţă jumate de zi cu perfuziile în mână, dar era mai bine acolo. Îmi doresc să mă întorc acolo decât să fiu aici", după care scurge într-o găleată nişte zoaie de la aparatul de îngheţată McSundae. Cola şi cartofii aşteaptă deja pe tavă venirea burgerului. Cola se trezeşte şi se încălzeşte, iar cartofii se răcesc şi devin făină. Prepararea unui Royale Cheese durează 4 minute. Întotdeauna eşti anunţat de chestia asta. Oare Al Bernardin în câte minute îl prepara? Primesc toate produsele, iau tava şi mă aşez la o masă, lângă fântâna arteziană din centrul zonei de restaurante a complexului Cora. Observ că Burger King au dat faliment. La o masă, lângă mine, stau doi ţărănoi. Unu bea dintr-o cutie de Timişoreana, iar altul dintr-un pet de 0,5 Neutmarkt, cumpărate din Cora, nicidecum de la unul din fast-food-urile din apropiere. Probabil îşi închipuie că sunt la restaurant. Burgerul meu este foarte prost făcut. Ingredientele au fost aruncate fără suflet între feliile de pâine, iar dozajele sunt necorespunzătoare. O singură dată am mâncat un Royale Cheese perfect, la McDonald's-ul din Buzeşti, fostul McDonald's Rock'n'Roll. Dar îi înţeleg pe cei care-l prepară. Se ţipă la ei, sunt prost plătiţi, îşi fac treaba cu lehamite. Eu nu aş rezista nici o lună la McDonald's. Nu pot să nu mă gândesc la câte flegme au tras de-a lungul timpului angajaţii de la Mc în mâncarea clienţilor. Cu aceste gânduri şi în acest decor mănânc. E cam 9 seara. Brusc după ce mănânc junk, de la orice fast food, mă cuprinde o incomensurabilă stare de regret. Păreri de rău că am mâncat, deşi cu 20 de minute înainte abia aşteptam. Îmi promit solemn în gând că a fost ultima oară, dar istoria se va repeta şi data viitoare. În trecut, după ce mâncam la Mc, mă apuca imediat nevoia de a merge la toaletă. Acum nu se mai întâmplă aşa ceva. Probabil corpul meu s-a obişnuit cu otrava. M-am ridicat de la masă, am aruncat ambalajele la gunoi şi până am ieşit afară la aer, părerile de rău se evaporaseră.

marți, 10 ianuarie 2012

Gabriel Garcia Marquez - Ceas rău


Un roman bun, interesant, dar foarte departe de pretenţiile pe care le am atunci când citesc o carte de-a lui Marquez. E primul său roman şi cu siguranţă trebuia citit înainte de "Un veac de singurătate" sau "Dragostea în vremea holerei". Eu nu am procedat aşa. Acţiunea din "Ceas rău" se desfăşoară într-un sat (nu se specifică nici numele satului, nici ţara, dar probabil în Columbia), unde, în fiecare noapte, cineva lipeşte aşa-zisele pasquinades, adică bileţele cu diverse bârfe sau zeflemele despre localnici. Aceste bileţele transformă complet satul, ducând până la crime şi conflicte politice de anvergură, totul culminând cu interzicerea pentru locuitori de a mai circula odată cu lăsarea serii. În pofida pazei militare, bileţelele continuă să apară. Totul este descris cu talent şi Marquez chiar ştie să se exprime foarte frumos, dar parcă sunt concentrate prea multe personaje şi fapte în puţine pagini, iar la un moment dat am pierdut şirul şi nu mai ştiam care-i unu şi care-i altul şi ce vor ei să facă. Dar am apreciat cartea pentru pitorescul ei în primul rând. Peste o vreme am să uit 90% din ce s-a întâmplat în roman, dar cu siguranţă voi rămâne cu următoarea problemă care m-a măcinat serios. Din păcate nu i se dă soluţia în carte. Vă invit, dragi cititori ai blogului, să o rezolvaţi voi. Problema zice aşa:

Un om vine la 10 seara şi se cazează la un hotel. Se duce în cameră şi se culcă. În dimineaţa următoare camerista urcă să-i ducă o cafea, dar îl găseşte mort în cameră, într-o avansată stare de putrefacţie. La expertiza medico-legală, se descoperă că omul era mort de 8 zile. Cum de s-a întâmplat asta?

duminică, 8 ianuarie 2012

O zi de sâmbătă la ţară

de Maya

Viaţa la ţară. Este foarte plăcută şi îmi place la nebunie.
Probabil, daca aş sta zi de zi, nu mi-ar plăcea aşa mult, dar având un job destul de obositor, aştept fiecare sfârşit de săptămână cu nerăbdare. Îmi place să fac treabă prin casă, bucătărie, grădină, curte şi, cel mai mult, să dau de mâncare la păsări şi animale.
O să vă povestesc o zi din viaţa mea la ţară dintr-un week-end din toamna care tocmai a trecut. Ştiam din cursul săptămânii că în acel week-end voi fi singură, abia aşteptam. Munca în agricultură mă linişteşte şi mă ajută să scap de grijile şi de problemele de la serviciu.
Sâmbătă, ora 7, primul lucru, după igienă, e cafeaua. Fac focul în bucătărie şi curăţenie. Mai gust din cafea şi plec la animale, pregătită şi echipată. Când deshid uşa, vacile întorc capul şi se vede că se bucură, parcă ar fi oameni. Deşi dorm, se ridică, că ştiu ce urmează. Curăţenia. Mergând mai rar la ele, îmi place să le curăţ cu ţesala dacă au bălegar. Apoi le privesc, văd cum se sperie când mă văd cu lopata, deşi sunt de 6 ori mai mari decât un om. Probabil şi din cauză că ele ne văd de 10 ori mai mari. Urmează să mulg văcuţa, îmi place cum se aude laptele curgând în găleată, dar nu-l iau eu pe tot, îi mai las şi la viţel, copilul ei, că doar trebuie să crească şi el mare.
Cu găleata plină de lapte mă duc spre bucătărie, mai gust din cafeaua lăsată pe masă, strecor laptele într-o oală ca să-l fac brânză, deşi mi-am păstrat şi eu o cană să mănânc mai târziu cu cereale, şi plec să dau mâncare la păsări. O găleată plină cu grăunţe le-o vărs în troc şi le privesc cum mănâncă, unele mai repede, altele mai încet şi mai ridică şi capul. Le pun şi apă şi plec mai departe la animale să le dau de mâncare. Mă aşteptau, ştiau şi ele ce urmează. Urmează porcii, aceeaşi poveste ca la vaci, curăţenie şi mâncare.
La bucătărie s-a făcut cald, aşa că mă fac lejeră şi mă pregătesc să iau micul dejun: două ouă, brânză, carne, şuncă cu ceapă şi cereale cu lapte, un mic dejun copios, deoarece chiar mi s-a făcut foame după două ore de muncă. Bineînţeles că nu am uitat nici de câini, doi maidanezi şi trei copoi, le dau şi lor de mâncare.
Urmează mâncarea, îmi place să gătesc, aşa că mă apuc să fac o ciorbă, pregătisem de seara o pasăre, aşa că am pus la fiert o ciorbă de pasăre de curte. Stând pe lângă mâncare, am dat cheag la lapte şi am făcut şi o brânză bună şi gustoasă, dar trebuie să fac şi un felul doi, nu e de ajuns doar o ciorbă, aşa că mă duc şi scot nişte carne de porc afumată de la garniţă şi fac o tocăniţă de cartofi cu carne, bună de te lingi pe degete. De desert nu mai am timp ca s-a făcut 12 şi trebuie să dau de mâncare la animale din nou, aşa că plec din nou la vaci, le dau apă şi mâncare, mă uit şi la păsări dacă mai au grăunţe, mai aveau, aşa că le dau nişte mere mai mult stricate ca să-şi facă de lucru, la fel şi la porci.
S-a făcut ora 14, deşi sunt tot singură, foame nu mi s-a făcut, aşa că mai beau o cafea, mănânc nişte fructe şi mă gândesc să fac treabă prin grădină. Iau o greblă şi o furcă şi adun frunzele căzute, cele mai multe sunt sub nuci, mai găsesc şi câte-o nuca, unele sunt bune, le mănânc. Imediat s-a făcut seara, sunt tot singură, aşa că plec să fac focurile şi şi să pregătesc animalele pentru noapte. Închid păsările, adun ouăle din cuiburi, dau mâncare şi apă la animale, le închid uşa, să nu le fie frig şi deja s-a întunecat. Acum chiar mi s-a făcut foame, dar fiind singură nu-mi vine să mănânc, aşa că îi aştept, dar până vin, să fac şi un desert. Mă uit ce-aş putea să fac repede, nişte macaroane cu brânză, în 30 de minute au fost gata.
Pregătesc masa şi ne aşezăm cu toţii, povestim fiecare ce-a făcut, mai râdem, mai glumim şi ne retragem la culcuş. După o aşa zi, am adormit imediat, probabil încercând să văd un film.

joi, 5 ianuarie 2012

După sărbători

3 ianuarie. Niciodată nu am avut o lehamite mai mare mergând spre muncă. Bulevardele goale străbătute de vântul iernii m-au făcut să-i invidiez pe cei din case care la ora asta dorm. Ajung în birou şi toată lumea are aceeaşi lehamite. Îmi vine să vomit. Simt în gât toată mâncarea din aceste zile. Iau o pastilă de metroclopramid şi mă aşez la birou. Discuţii de complezenţă. "Ce-ai făcut de Revelion? Dar tu? Dar tu?". Oricum nu interesează pe nimeni ce-a făcut celălalt, dar ce să vorbeşti altceva? În luna ianuarie nu e mai nimic de muncă. Economia şi industria sunt îngheţate. Număr secundele. Metroclopramidul şi-a făcut efectul. Somnul încearcă să mă cuprindă. Primesc un mail nou. E de la prietenul Ionescu care-mi scrie despre Gabriela Adameşteanu. Pe la prânz cobor până la Sebi în birou. Sebi are un costum nou bleumarin, aidoma celor purtate de vatmanii metrourilor.În faţa lui este noua colegă care o înlocuieşte pe S.D. Noua colegă este cu 11 ani mai tânără ca mine şi se numeşte Ecaterina. Ce părere o avea Ecaterina despre mine? Eu la vârsta ei consideram bătrâne persoanele de peste 30 de ani. Acum sunt de părere că în mare nu există peşti bătrâni.
- Nu prea e treabă, nu?, mă întreabă Ecaterina.
- Nu. E posibil ca firma să dea faliment. Mai rău e pentru mine sau Sebi, că noi suntem bătrâni şi nu ne mai angajează nimeni.Tu eşti tânără şi eşti abia la început, dar noi o să ajungem portari sau bodyguarzi.
Cred că în sinea ei, Ecaterina a zis că sunt nebun. Poante de vârsta a treia. A încercat să schimbe subiectul:
- Vrei o bomboană?
- Vreau, i-am răspuns, nedorind să o refuz.
Ce bomboană îţi poate oferi o persoană cu care ai schimbat trei vorbe toată viaţa? Bomboane cubaneze sau caramele vietnameze învelite în foiţă de orez? Nu, pentru că au dispărut înainte de naşterea ei. La fel şi bomboanele Cip, plus că e aiurea să-ţi dea cineva o bomboană Cip, fiind microscopică. Am pariat pe o bomboană Chokotoff rămasă de la pomul de Crăciun.Dar am pierdut. Ecaterina mi-a oferit o Mozartkugel. Fină, delicioasă. Ultima oara mâncasem aşa ceva în 1987. I-am recunoscut imediat gustul.Bomboana Mozart mi-a înseninat complet ziua, făcându-mă să uit pentru câteva momente de răutatea din jur, de plictiseală, de toate grijile, de goana după bani, de întreaga mizerie cotidiană.

marți, 3 ianuarie 2012

Vechiul drum de Mare

S-a lăsat puţină ceaţă. Şoseaua e pustie şi pot auzi sunetul de la frecarea cauciucurilor în contact cu asfaltul. În paralel, la vreo 100 de metri, se află drumul ferat. Din loc în loc sunt copaci desfrunziţi sau doar cioturi. Conduc cu 110 km/h pe şoseaua naţională de la Feteşti spre Lehliu. Cum totul în jur e pustiu merg pe mijloc, încălecând axul drumului. Mă aflu pe vechiul drum de mare, pe care nu-l mai foloseşte nimeni de când s-a dat în folosinţă Autostrada Soarelui. Mi-amintesc de acum 25 de ani, pe când mergeam spre mare sau de la mare pe acest drum, alături de părinţii mei, cu Dacia 1300. Toată copilăria am făcut cel puţin de două ori pe an acest drum, aşa că acum îmi amintesc perfect fiecare porţiune. Pe atunci era vară şi de multe ori plecam înainte de răsăritul soarelui pentru a evita căldura. Oricum eu eram întotdeauna emoţionat, ca orice copil care ştie că va ajunge la mare, aşa că nu dormeam. Până la Neptun sunt peste 250 km, iar Dacia 1300 nu mergea foarte repede. Cred că drumul dura mai mult de 6 ore, cu opriri în parcări frumos vopsite, ori poate chiar pe marginea şoselei la umbra nucilor, sau în hanurile Centrocoop unde puteai mânca un mic, sau doi. Drumul era circulat de camioane, de tiruri, de căruţe şi bineînţeles de alţi oameni, cu maşini mici, care mergeau spre mare. Vedeai la tot pasul autoturisme cu portbagajul de deasupra încărcat până la refuz. Sau poate maşini cu rulotă ce aveau numere străine şi abţibilde cu iniţialele DDR, adica Deutsche Demokratische Republik. Era un complet du-te-vino pe şosea. În prezent n-a mai rămas nimic din vremurile de atunci. Vechile hanuri Centrocoop sunt ruină, parcările frumos amenajate de altă dată au ajuns pline de bălării şi table ruginite, şi pot zări printre gunoaie rămăşiţele de beton ale meselor unde odinioară mâncau drumeţii. Ba chiar şi restaurantele deschide după 1990 au dat faliment şi sunt închise, ferecate cu drugi de fier. 80 km între Feteşti şi Lehliu ai impresia că mergi printr-o zonă în care civilizaţia a apus demult. La toată această pustietate pricinuită de autostradă, a contribuit şi capitalismul. Sunt câteva fabrici părăsite pe marginea drumului, rămăşite din trecut, monumente de care nu-şi mai aminteşte nimeni. Aceste fabrici m-au dus cu gândul la filmul Frăţia Inelului, când cei din frăţie merg cu bărcile pe apă şi la un moment dat văd două statui uriaşe ale unor regi din trecut. Am avut şi eu senzaţia aceea de trecut îndepărtat, trecând în viteaza maşinii pe lângă fabricile pustii, care pe vremuri erau pline de gălăgia oamenilor. Singurul indiciu că viaţa nu a apus în aceste locuri a fost trenul care a oprit într-o haltă pe al cărei peron aşteptau zgribuliţi trei oameni. Dar după plecarea trenului şi după ce eu m-am îndepărtat tot mergând spre Bucureşti, pustiul şi dezolarea au pus din nou stăpânire pe întreaga zonă.

duminică, 1 ianuarie 2012

Charles Bukowski - Femei


Cartea povesteşte aspecte din viaţa lui Henry Chinaski, alter ego-ul scriitorului, la ceva vreme după ce acesta a renunţat la slujba de la Poştă. Probabil reprezintă o continuare cronologică a evenimentelor din romanul Poşta. Cel puţin aşa cred eu. Poşta este scrisă în 1971, Femei în 1978, iar între ele a scris Factotum în 1975, dar acest roman încă nu l-am citit. În prezenta carte, Chinaski, devenit scriitor, participă la o grămadă de evenimente din lumea literaturii, bea mult şi are parte de o grămadă de femei. Deşi pare o carte despre futut şi alcoolism, nu e chiar aşa. Eu îl consider pe Bukowski un sentimental, iar sentimentele sale sunt expuse cititorului printr-o doză de infinit umor. Chiar dacă exagerează în unele locuri, cred că ceea ce relatează este în mare parte adevărat. Omul ăsta chiar a fost un alcoolic libidinos care la bătrâneţe a futut o grămadă de femei. Intraţi pe google şi căutaţi imagini cu Charles Bukowski. Pare foarte carismatic.