vineri, 28 ianuarie 2011

Viaţa în vremurile Amaliei Crăciun

E noapte de-a binelea când oamenii ies pe poarta companiei, trecând pe lângă oficiul lui nenea Isbăceanu care aproape a adormit de plictiseală. Îndreptându-mă spre staţia autobuzului o zăresc pe Amalia Crăciun încercând să dea zăpada de pe maşină. Ninsese îngrozitor toată ziua, iar maşinile celor ce îşi permiteau să le folosească pentru transportul la serviciu erau sub un strat gros de zăpadă. Am stat un pic privind amuzat cum Amalia Crăciun se străduia fără prea mare succes să cureţe maşina, încălţată total neadecvat cu pantofi cu toc în care probabil îi intrase zăpada. Nici măcar mănuşi sau căciulă nu avea, aşa că mi s-a făcut milă şi am ajutat-o, în schimb primind o călătorie alături de ea.
- Unde mergi ? Te las eu, că-i urât afară.
- Mergi în drumul tău. E ok. Văd eu unde cobor.
Amalia Crăciun are un Citroen C1 roşu. O maşină tipică pentru o femeie, cu mp3 player şi odorizant wunderbaum agăţat de oglindă. Îşi aruncă geanta pe bancheta din spate, îşi pune centura şi pornim la drum.
- Vrei să ascultăm radio sau ai vreo altă preferinţă? Am câteva cd-uri, îmi spune Amalia Crăciun, arătând spre torpedoul micuţului automobil.
- Ce radio asculţi de obicei ?
- Guerrilla.
- E ok.
Maşina se scurge lin pe bulevardele largi luminate electric.Oraşul este sugrumat de traficul infernal. Ora de vârf, iar Amalia Crăciun este destul de nervoasă şi înjură bărbaţii aflaţi în alte maşini, la fel cum de multe ori bărbaţii înjură femeile aflate la volan. Încerc să o calmez şi deschid subiectul:
- Cum e cu munca în companie? Mi-ai spus zilele trecute că nu e chiar aşa cum cred eu.
- Mda, sunt multe de spus. Dacă-ţi povestesc câte ceva, promiţi să rămână între noi?
- Cu siguranţă că între noi rămâne.
- Sunt de opt ani în companie, e ca şi cum aş fi făcut din nou şcoala generală. Doar că atunci mergeam câteva ore pe zi la şcoală şi o făceam doar dacă vroiam. Aici vin zi de zi, zece ore pe zi. Cu doar 21 de amărâte de zile de concediu pe an. Dar ce vorbesc? Sunt zile în care am stat la muncă de la 9 dimineaţa la 9 seara. În unele zile nici nu mă ridic de la birou, nici nu am vreme să mănânc de câtă treabă e. Îl ştii pe Ionescu? E directorul financiar şi se ocupă în mod special de departamentul nostru. E un futut, pur şi simplu un futut. Scuze că vorbesc aşa, dar nu am cuvinte să ţi-l descriu. Au plecat pe capete oamenii din cauza lui. Aş pleca şi eu, dar am rată la apartament. Trebuie plătită...
- Păi vezi? Ai casa ta, văd că ai o maşină, duci o viaţă frumoasă. Alţii stau cu chirie şi merg cu autobuzul toată viaţa. De ce te plângi?
- Pentru că mi-a ajuns.Nu am timp să mă bucur de toate astea. Acasă dorm şi atât. Rareori am timp să mai fac altceva. Să mă văd cu prieteni sau să citesc o carte. Nu e fizic timp. Uite numai cât faci pe drum în traficul ăsta nenorocit. Când ajung acasă sunt ruptă.
- Auzi ? Dar cu nenea Isbăceanu care-i treaba? Pare mult prea deştept pentru un paznic.
- Ştii ce-i cu el? Nenea Isbăceanu e inginer de profesie. Am discutat cu el, are facultate. Construcţii. A lucrat ca inginer, dar institutul unde lucra s-a desfinţat. Nu şi-a mai găsit nimic de lucru. Cine să-l angajeze acum, la aproape 60 de ani? Putea să-şi facă pensie de handicap dacă dădea şpagă, dar omul e prea cinstit. Doar ca paznic şi-a mai găsit de lucru.
- Trist.
- Da, e foarte trist.

La un moment dat am coborât, lăsând-o pe Amalia Crăciun să se îndrepte singură spre apartamentul ei cumpărat în rate, unde pentru câteva ore îşi va găsi odihna, pentru ca mâine să ia totul de la început. Cafeaua fără zahăr băută pe stomacul gol, îndeplinirea sarcinilor trasate de Ionescu pentru binele companiei, sandwichul cu pateu de ficat de la prânz, munca până seara târziu şi apoi drumul spre casă prin traficul din oraş. Fără niciun gând bun, fără nicio speranţă. M-am intristat gândindu-mă la ea şi la ce-mi povestise. Şi nenea Isbăceanu merită o soartă mai bună, dar se pare că vremurile îl depăşesc pe nedrept. Prin noaptea capitalistă m-am îndreptat încet către casă. Oare fata din parc are asemenea probleme lumeşti?

luni, 24 ianuarie 2011

La bucătăria companiei

Bucătăria companiei, care este mai mult o sală de mese, este destul de mare. Are opt mese de patru persoane şi o masă rotundă mare unde pot încăpea zece persoane. Patru cuptoare cu microunde, două plite electrice, două dozatoare cu fise, unul pentru cafea şi unul pentru sucuri. În spatele sălii este un perete cu o fereastră care dă în spaţiul destinat femeilor de serviciu care au obligaţia să pună la dispoziţia angajaţilor farfurii şi tacâmuri curate. Pe un bufet se pot găsi şerveţele, scobitori, sticle cu muştar sau ketch-up, ulei, oţet, sare şi piper. Lângă acest bufet este un dozator de apă plată Cumpăna.În această incintă aflată la subsol mănâncă zi de zi corporatiştii, printre care şi Amalia Crăciun. Încăperea este plasată strategic la subsolul companiei pentru ca cei de afară să nu poată vedea oamenii în costume şi cămăşi înfulecând fasole cu cârnaţi, cartofi prăjiţi cu pulpă de pui ori poate kebab, hamburgeri sau pizza. Din afară trebuie să se vadă decenţă, profesionalism, frumuseţe. La bucătăria companiei se întrepătrund zeci de mirosuri, iar gălăgia tacâmurilor şi a mâncării mestecată este adesea acoperită de vacarmul celor ce discută, a problemelor dezbătute din cele mai varii domenii.

Zilnic, în pauza de masă, o văd pe Amalia Crăciun. Adesea mănâncă împreună cu alte colege, însă astăzi este singură la masă şi cum alte mese sunt deja ocupate mă gândesc să stau lângă ea. În timp ce încălzesc la microunde o porţie rămasă din tagliatelele făcute aseară de fata din parc, trag cu ochiul la Amalia Crăciun. Îşi unge cu pateu de ficat o felie de pâine. Se pare că nu-i place să gătească. Mai mereu am văzut-o mâncând astfel de răcituri, probabil cumpărate de la unul din multele magazine din vecinătate. Ori poate face mai multe cumpărături în week end de la Cora sau Auchan pentru a ieşi mai ieftin? Este îmbrăcată cu pantaloni negri, jeanşi ce pot trece uşor drept pantaloni office, însă neavând eleganţa unor pantaloni de stofă, şi un pulover de asemenea negru prin al cărui anchior se vede o cămaşă albă cu guler lat.

Îi cer permisiunea Amaliei Crăciun de a sta lângă ea la masă. Zâmbeşte la fel de glacial ca la interviu şi îmi face semn să mă aşez, rugându-mă totodată să nu-i mai vorbesc cu dumneavoastră pentru că suntem colegi şi nu este chiar atât de bătrână. Câteva zile mai târziu am căutat în baza de date a companiei şi am aflat că Amalia Crăciun împlinise treizecişitrei de ani cu două luni în urmă. Momentan ea işi unge o altă felie de pâine cu pateu, iar eu încep să mănânc din tagliatelele care şi-au schimbat un pic gustul. Nu vorbim nimic, fiind oarecum amândoi stânjeniţi de această tăcere. Într-un târziu deschide vorba, mai mult din complezenţă, întrebându-mă dacă m-am acomodat cu nou job, dacă îmi plac colegii, dacă sunt mulţumit. Bineînţeles că-i răspund afirmativ, dar nu acesta este adevărul. La masa din spatele meu un bărbat discută cu femeia de lângă el :
- Ai văzut aseară It's a wonderful life? L-au dat ăştia din nou. Cu îngerul. E vechi de tot.
- O,da. Îl văd mereu în preajma Crăciunului.
Din discuţia lor deduc că este filmul la care a adormit aseară fata din parc.Oare Amalia Crăciun l-a văzut?
- Îţi plac filmele, Amalia?
- Nu pot spune că sunt cinefilă, dar mă uit dacă e un film bun.
Vocea ei are un pic de accent şi parcă disting o urmă de căldură. Acum, când nu mai este supusă îndatoririlor de serviciu pare mai blândă, mai umană.Îmi spune că i-a plăcut foarte mult Recviem pentru un vis. De ce? Pentru că este o lecţie tragică despre viaţă. Mi-a mai spus că îi plac şi alte filme, dar momentan nu-şi mai aminteşte niciun titlu.

În companie este un interval de ore fix în care poţi mânca folosindu-te de bucătărie. La capătul intervalului bucătăria se închide, iar femeile de serviciu fac curăţenie. În sala rămăseserăm doar noi, eu şi Amalia Crăciun. Terminasem demult mâncarea şi acum îi povesteam câte ceva despre filmele mele preferate. Amalia Crăciun părea destul de captivată ascultându-mă. Avea genele plăcute la vedere, date cu rimel, iar părul blond prins într-o coadă foarte corectă. În timp ce-i vorbeam despre scena dansului din Pulp Fiction, a intrat nenea Isbăceanu, paznicul. Ne-a spus că peste cinci minute sala de mese trebuie să se închidă. Amalia Crăciun şi-a apropiat faţa de mine şi mi-a spus cu o voce şoptită :
- Ai să vezi, viaţa în companie nu e chiar aşa plăcută cum crezi. Ne auzim. Pa!
- Vorbim. Pa!, i-am răspuns şi m-am ridicat, urmând-o înspre lift.
Ea a luat liftul, iar eu am urcat pe scări până la etajul al doilea. Aceasta a fost a doua întâlnire cu Amalia Crăciun.

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Chuck Palahniuk - Sufocare


Ce auzisem eu despre Chuck Palahniuk până să intru într-o librărie şi să răsfoiesc două-trei pagini din romanul Sufocare, pagini care mi s-au părut foarte interesante, aşa că am decis să cumpăr cartea? Păi câteva cuvinte scrise pe un forum de un anume băiat, Costin şi o anume fată, Meropi. Şi mai ştiam că a scris romanul Fight Club, după care s-a făcut unul dintre filmele mele preferate cu Edward Norton, Brad Pitt şi Helena Bonham Carter. Ulterior am sesizat că romanul Sufocare apare şi în enciclopedia cu 1001 de cărţi de citit într-o viaţă, acolo unde Fight Club nu apare.

Sufocare începe superb, cu personajul principal, Victor Mancini care are în jur de 25-30 de ani şi este înscris la un club al dependenţilor de sex unde încearcă să scape de această dependenţă în 12 etape. Intră alături de o dependentă în incinta clubului, iar colega îi dă chiloţii să-i ţină el.Întreaga carte este presărată cu multe scene de sex, unele deosebit de amuzante, însă deloc gratuite. Nu-l pot asemăna cu Ryu Murakami, la japonez sexul fiind mult mai dur şi de o altă factură. Palahniuk prin scenele de sex vorbeşte defapt despre mizeria societăţii noastre, despre mizeria oamenilor din totdeauna. Romanul urmăreşte câteva întâmplări din viaţa lui Victor şi a prietenului său, Denny, care se masturbează de 15 ori pe zi, are scene ce se desfăşoară la spitalul unde este internată mama lui Victor, sau la locul de muncă al personajului principal, un ciudat parc tematic care evocă o perioadă de prin 1700. Sufocare, titlul simbolic al romanului, pe lângă sensul metaforic face referire şi la una dintre practicile lui Victor, aceea de a se îneca din proprie iniţiativă cu mâncare în restaurant pentru ca cineva din public să vină şi să-l salveze. Nu neapărat pentru bani, ci pentru a face un erou din salvatorul său. La toate acestea se adaugă capitole cu flashbackuri din trecut, din copilăria lui Victor.

Merită citită. Nu este o carte despre sex, în ciuda pasajelor întregi cu picanterii de acest gen. Din punctul meu de vedere este o carte despre boală, tristeţe, singurătate, nevoia de iubire, traume.Bine, bine. Şi despre sex. Super drăguţe au fost capitolele cu vilolul şi cel cu oamenii care intră în wc-uri publice şi nu încuie uşa.

La o zi după ce am terminat cartea am văzut şi filmul. Dezamăgitor. 6,6 pe imdb este o notă mult prea mare. Filmul mai degrabă pare o comedie, iar personajele sunt foarte şterse. Din cartea asta se putea scoate un film cel puţin la nivelul lui Fight Club. Dacă aş fi văzut întâi filmul, nici nu cred că aş mai fi vrut să citesc cartea. Acum rămâne de văzut cum este cartea Fight Club în comparaţie cu filmul.

marți, 18 ianuarie 2011

Interviul

Cu mai bine de un an în urmă am completat un curriculum vitae în format electronic şi l-am trimis unui site responsabil cu ocuparea forţei de muncă. Nu aveam neapărat nevoie de un angajator nou, dar în aceste timpuri este bine să stai mereu în priză. Nu ştii când se iveşte o situaţie mai bună. Oricum, am trimis CV-ul, iar a doua zi am şi uitat de el. În urmă cu câteva săptămâni am fost sunat de o femeie. Mi-a spus că a citit CV-ul meu şi că doreşte să mă cheme la un interviu, dacă sunt disponibil. Am stabilit o întâlnire pentru a doua zi, spunându-mi să intru la recepţia companiei şi să spun că am interviu cu Amalia Crăciun. Mi-a rămas întipărit în minte acest nume. Amalia Crăciun. La telefon avea o voce plăcută. Oare aşa o fi şi în realitate ca persoană? De cele mai multe ori vocea nu corespunde absolut deloc cu înfăţişarea unei femei, vocile suave aparţinând unor grăsane sau unor ochelariste urâte.Dar pe mine puţin mă interesa aspectul fizic al Amaliei Crăciun. Doar mergeam la un interviu pentru o posibilă viitoare slujbă.

A doua zi, probabil din cauza emoţiei, am ajuns cu jumătate de oră mai devreme la locul stabilit de Amalia Crăciun, aşa că nu-mi rămânea decât să mă plimb puţin prin zonă. De jur împrejur se înălţau blocuri mari de sticlă, corporaţiile. Toate aveau geamuri de sus până jos şi puteam vedea uşor ce se întâmplă la etajele inferioare. În unele încăperi oamenii stăteau la birouri, în faţa calculatoarelor. În alte încăperi se ţineau şedinţe, participanţii stând pe scaune de piele în jurul unei mese ovale. În alte camere cineva dădea explicaţii în faţa unei mici tăbliţe aşezată pe un postament, iar în faţa persoanei respective stăteau câţiva oameni, unii cu fundul pe birou, alţii pe scaune, si ascultau. În majoritatea încăperilor existau bibliorafturi ordonate frumos pe etajere sau în dulapuri. Toţi aceşti bărbaţi îmbrăcaţi în costume elegante şi cu cravată şi toate aceste femei îmbrăcate în taioare scumpe sunt corporatiştii, oameni care lucrează de dimineaţă până seara pentru salarii decente astfel încât să-şi poată cumpăra un apartament în rate pe treizeci de ani, o maşină în rate pe cinci ani, o vacanţă în Grecia şi o ieşire săptămânală la restaurant. Mobilă Ikea, poate o vacanţă la ski în Austria, zilnic sandwichuri de 16 lei de la Paul, cafea de 5 lei de la Snack Attack. Eu doar stăteam şi priveam la aceste unelte ale capitalismului, visând la viaţa lor bogată şi îndestulătoare. Era doar o altă zi friguroasă, iar pe lângă mine treceau oameni şi câini zgribuliţi. Fiecare cu treaba lui, doar eu aşteptând să se facă ora la care aveam să o întâlnesc pe Amalia Crăciun.

În sfârşit, la ora convenită, am intrat în sediul companiei şi la recepţie, aşa cum fusesem sfătuit, am întrebat de Amalia Crăciun. Am fost condus într-o elegantă sală de întâlniri, unde la intrare, lângă uşa formată numai din geam mat şi o clanţă din inox sau aluminiu, scria meeting room. Mi s-a spus să iau loc, iar uşa în spatele meu s-a închis. Eram prea neliniştit ca să stau jos, aşa că am rămas în picioare, lângă geam, studiind camera perfect pătrată, cu o masă pătrată şi patru scaune. Un sunet înfundat şi greu se auzea de la aparatul care încălzea încăperea. Am observat un termometru cu termostat lângă uşă. Arăta 25 de grade Celsius. Fereastra dă spre o curte interioară, dar are geamul mat, spre deosebire de celelalte ferestre ale companiei prin care am privit mai devreme de afară. Nu puteam vedea pe nimeni şi nici eu nu puteam fi privit. M-am gândit că poate sunt camere de vedere agăţate de tavan sau în spatele tabloului de pe unul dintre pereţi şi cineva mă urmăreşte chiar în acest moment. Dar pe tavan era doar un sistem care declanşează alarma în caz de incendiu. Tabloul nu era chiar un tablou în adevăratul sens al cuvântului, ci o hârtie mare şi colorată pusă într-o ramă cu geam. Un afiş. Pe hârtie erau desenaţi doi adulţi, iar între ei un copil în jurul vârstei de doi ani. Copilul îi ţinea de câte o mână pe adulţi. Toţi râdeau, cam ca în pliantele distribuite de sectanţi pe stradă. Sub această fericită familie scria cu litere mari "Avem grijă de primii tăi paşi", iar dedesubt mai scria ceva, dar cu litere mici pe care nu le-am distins. Cea pe care o aşteptam întârzia să apară. M-am aşezat, după ce în prealabil m-am gândit foarte bine pe care din cele patru scaune trebuie să stau. L-am ales pe cel din partea dreaptă a intrării.

Cu o întârziere de zece minute a apărut o femeie îmbrăcată într-un costum bleu marin. Pantaloni, sacou, o cămaşă albă şi o cravată roşu închis. Cravată cum poartă femeile, nu bărbătească. Pantofi cu toc jos, dar pantofii i-am văzut la plecare. A dat mâna cu mine şi ne-am prezentat amândoi. Ea era Amalia Crăciun. Slabă, de înălţime medie, păr blond închis cu firul subţire, trecută de 30 de ani. Faţa ei nu mi-a inspirat nici frumuseţe, nici urâţenie. O persoană obişnuită, pe care probabil o vezi în metrou zi de zi dar pe care nu o remarci niciodată.

A început interviul propriu-zis. Uitasem ce întrebări stupide se pot pune la un interviu. "Descrieţi-vă în cinci cuvinte" sau "Ce vă motivează la un job?" sau "Enumeraţi trei dintre calităţile dumneavoastră care să vă îndreptăţească să ocupaţi poziţia pentru care aţi aplicat" sau, cea mai groaznică "Unde vă vedeţi peste cinci ani?". Încercam să dau răspunsuri cât mai pertinente, deşi întrebările erau jenante. Dar nu era vina Amaliei Crăciun, ea doar respecta şabloanele impuse. Ea este doar un angajat şi îşi face treaba cât poate de bine. M-am gândit că poate are copii acasă şi trebuie să-i întreţină. În acel moment m-am uitat la mâna ei, dar nu am vazut nicio verighetă. Deci e posibil să nu aibă copii. Însă poate are credite de achitat, sau poate îi place să cheltuiască mult pe haine din Mall şi parfumuri franţuzeşti. Nu, nu puteam să o acuz pentru întrebări. I-am răspuns la tot ce m-a întrebat şi am încercat să fiu cât mai sigur pe mine. Am vrut să o privesc în ochi, ştiind că asta denotă siguranţă de sine, însă Amalia Crăciun îmi evita privirea. S-a uitat numai în caietul ei în care nota diverse, probabil pe baza răspunsurilor mele. Interviul a durat fix 15 minute în care aproape numai eu am vorbit. Mi-a spus că în cel târziu două săptămâni voi primi un răspuns, pozitiv sau negativ. Despre salariu vom discuta la un al doilea posibil interviu. Ne-am ridicat amândoi. Mi-a întins din nou mâna. O mână osoasă şi rece, la fel ca zâmbetul formal ce l-a afişat în colţurile gurii. În spatele rimelului ochii îi erau trişti, ori poate doar obosiţi. Am poftit-o să iasă prima din camera de întâlniri, dar a insistat : "După dumneavoastră.". Ne-am luat încă o dată rămas bun şi ea s-a îndreptat spre aripa cu birouri a companiei, iar eu am ieşit. Aceasta a fost prima întâlnire cu Amalia Crăciun.

duminică, 16 ianuarie 2011

Ismail Kadare - Amurgul zeilor stepei


Iarăşi o mare surpriză. Ismail Kadare, un scriitor albanez cu un stil ce mi-a plăcut foarte mult, simplu şi la obiect pe o parte, poetic şi meditativ pe de altă parte. De la o vreme am norocul şi dau numai de cărţi bune. Amurgul zeilor stepei este o incursiune în Uniunea Sovietică de la sfârşitul anilor '50 văzută prin ochii unui albanez ce studiază literele la Institutul Maxim Gorki. În debutul romanului îl găsim pe povestitor în Letonia, unde într-o noapte se plimbă cu o fată pe ţărmul Mării Baltice şi-i spune legenda despre un bărbat întors din morţi pentru a-şi onora o promisiune, această legendă fiind practic un laitmotiv al întregii scrieri.Întors la Moscova, tânărul din carte, cu siguranţă chiar Kadare, asistă la evenimente de mare importanţă precum decernarea premiului Nobel lui Boris Pasternak în 1958 sau situaţia politică dintre Albania şi Uniunea Sovietică, situaţie despre care am aflat mai multe din postfaţa cărţii în cele câteva cuvinte foarte interesante scrise de traducător. Tot la Moscova, personajul principal trăieşte o poveste liniştită de dragoste cu o rusoaică, frumos descrisă deşi nicidecum o iubire pătimaşă.

Atmosfera este glacială la propriu şi la figurat, în Moscova s-a aşternut zăpada, studenţii din cele cinsprezece republici sovietice şi din alte state socialiste beau vodkă până cad sub masă, femeile sunt tinere, frumoase şi dornice, personajul nostru este plin de regrete şi singurătate, miturile şi realitatea se întrepătrund.Bună carte.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Micile diferenţe

Fata din parc conducea atentă ca întotdeauna, iar eu în dreapta ei priveam pe geam la ziua însorită de iarnă şi la zăpada aproape topită. Am deschis discuţia:
- Ştii care-i faza amuzantă la Slovacia? Sunt micile diferenţe. Au exact aceleaşi căcaturi ca şi noi, numai că sunt un pic diferite. De exemplu berea lor naţională e Zlatý Bažant. Asta înseamnă un fel de pasăre, poate fazan, de aur. Chiar e o pasăre din aur desenată pe etichetă. Cum la noi majoritatea teraselor au umbrele cu Ursus, la ei au cu Zlatý Bažant. Este o bere foarte bună, cum românii nu vor face niciodată. Au şi ei Kinder Felie de Lapte, doar că îi spun Kinder Mliečny rez. Iar la brănza topită La vache qui rit, slovacii spun Veselá kráva.
- Veselá kráva ? întrebă amuzată fata din parc.
- Da, Veselá kráva. Înseamnă vaca veselă. Noi folosim denumirea franţuzească care s-ar traduce prin vaca care râde.
- Veselá kráva, repetă fata din parc.
- Exact.
- Şi la brânza topită Hochland cum spun ?
- Hochland îi spun şi ei.
- Dar cum spun brânzei La Dorna ?
- Nu ştiu, nu am văzut în Slovacia brânză topită La Dorna.
- Ce alte diferenţe mai sunt faţa de România ?
- Păi la ei şoselele sunt ca-n palmă. Am mers pe drumuri de munte şi erau mai bune decât autostrada noastră. Iar la ei nu e trafic deloc. Nu auzi claxoane şi nici şoferi înjurându-se. La o oră de vârf, în centrul Bratislavei erau cinci-şase maşini la semafor.Toţi şoferii sunt calmi şi binecrescuţi.

Noi tocmai prinsesem a treia oară semaforul din intersecţie de la Dimitrov. Privind pe geamul din dreapta vedeam liceul Iulia Haşdeu, iar în partea stângă este Iskender Kebab.Am continuat:
- Ei nu au deloc ciorbe cum avem noi. Chiar aveam poftă de o ciorbă în perioada petrecută în Slovacia. Dar ştii ce burgeri am mâncat la McDonald's ?
- Ce burgeri ?
- Cu carne de vită, caşcaval pane şi şuncă de porc afumată. Toate în aceeaşi chiflă.
- Glumeşti ?
- Nu, nu glumesc. Închipuie-ţi toate chestile astea într-o singură chiflă.Caşcavalul pane fierbinte scurgându-se peste bucata de carne de vită şi şunca de porc.
- O,Doamne!

Am ajuns la destinaţie. Fata din parc a oprit maşina şi s-a uitat zâmbitoare la mine cu ochii ei mari. Ca întotdeauna. La radio se auzea o melodie foarte cunoscută : "Lucrurile devin ciudate, încep să mă îngrijorez. Acesta ar putea fi un caz pentru Mulder şi Scully...".

luni, 10 ianuarie 2011

Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta


Genialitate. Încă o dovadă a măiestriei, poate a supremaţiei ruşilor în literatura universală. O carte care m-a acaparat total, începută simbolic în primele ore ale Anului Nou 2011. Diavolul alături de suita lui face o vizită în Moscova anilor '30, un oraş decadent care a uitat demult de cele sfinte. În paralel cu vizita demonilor cartea lui Bulgakov ne poartă alături de Yeshua Ha-Nozri aflat în faţa lui Pilat din Pont şi de asemenea ne face părtaşi la marea dragoste dintre Margareta şi Maestru, o dragoste cum alta nu a mai existat. Personajele sunt conturate desăvârşit şi sunt pline de carismă. În frunte cu motanul negru Behemoth, cel care apreciază vodka şi mâncarea fină, dar care are replici pe cât de usturătoare pe atât de savuroase şi sfârşind cu Hella, servitoarea care umblă mereu complet dezbrăcată, ca de altfel toate femeile din preajma Diavolului, în carte transfigurat în profesorul de magie neagră, Woland. Dincolo de trimiterile politice sau religioase, cartea este o poveste absolut fabuloasă, de mare complexitate, care încântă la maxim cititorul şi nu-i dă o clipă de răgaz. Credeţi-mă că aceste superlative nu sunt de prisos. Cei care au citit cartea pot confirma. O lectură absolut obligatorie, dovadă şi dialogul citat în cele ce urmează.
- Dostoievski a murit, spuse cetăţeanca, dar parcă nu prea sigură pe ea.
- Protestez ! strigă cu înflăcărare Behemoth. Dostoievski e nemuritor !

joi, 6 ianuarie 2011

Prin Europa Centrală (partea a patra) - Štrbské Pleso

Bratislava este încercuită de o salbă de autostrăzi, poduri suspendate, tuneluri. Poţi merge spre Viena, Praga, Budapesta, Varşovia. La volan, m-am pierdut din nou căutând ieşirea spre Zilina. De ce oare n-am cumpărat un GPS ? Într-un final, din pură întâmplare, am reuşit să ies din oraş. Până la Zilina (oraş important al Slovaciei care în acest sezon a trimis echipa de fotbal în grupele Ligii Campionilor) sunt peste 200 de kilometri, pe o autostradă excelentă care în unele porţiuni are trei benzi pe sens. Şoseaua trece printre deluleţe, deoparte şi alta fiind sate, orăşele şi multe castele. După Zilina începe practic muntele. Spre orice punct te-ai îndrepta dai de munte, autostrada trecând printr-o căldare mărginită în stânga şi dreapta de munţi. Munţii Tatra.

La un moment dat am părăsit autostrada, apucând-o pe drumuri secundare, printre păduri de brazi bătrâni, trecând peste râuri reci de munte. Pustiu şi linişte. Nordul Slovaciei, foarte aproape de graniţa cu Polonia. Pe un panou scrie în engleză şi slovacă : "Bine aţi venit în Tatra Mari". Şoseaua fără nicio denivelare urcă încet, încet. Şi tot urcă către Strbske Pleso. Deşi e abia sfârşitul lui septembrie munţii din depărtări sunt acoperiţi de zăpadă. Opresc în faţa unui hotel micuţ aflat lângă un lac. Sunt chiar în Strbske Pleso, un punct oarecare pe harta Ceho-Slovaciei pe care o cumpărasem din Cora întâmplător cu mai bine de un an înainte. Nu ştiam nimic despre această localitate, am ajuns întâmplător, dar imediat am rămas uimit şi plin de admiraţie.

Micuţul hotel nu arăta tocmai strălucit la exterior, însă interiorul emana chiar lux, o tânără femeie întâmpinându-mă zâmbind.I-am vorbit în engleză şi mi-a răspuns într-o rusă foarte plăcută. Cred că această fată blondă, zâmbind mereu, îndeplinea toate funcţiile care trebuie să existe într-un hotel. Mi-a repartizat o cameră la alegerea mea, pentru că nu mai era nimeni cazat, mi-a făcut o factură fiscală, distrându-se pe seama faptului că nu prea ştia să pronunţe numele şi adresa mea, după care mi-a luat geamantanul cărându-mi-l până în faţa camerei, deşi am insistat să-l car eu. În timp ce mă obişnuiam cu atmosfera plăcută a camerei stând culcat în pat şi privind la tavan, mi-a adus o ceaşcă de ceai negru. Probabil ceai rusesc. Am încercat să o întreb dacă este rusoaică. Mi-a răspuns că da, dar cred că se referea la ceai. La masă mâine dimineaţă, făcându-mi semn că acum nu are ce să-mi ofere.

Chiar de lângă hotel începe un lac mare, iar pe cealaltă parte a lacului sunt munţii. Nimeni în jur, dar de cum m-am apropiat de lac stoluri de raţe sălbatice au venit în zbor şi s-au aruncat direct în apă. Doar la National Geographic am mai văzut aşa ceva. Din zbor, raţele plonjau în apa rece de munte şi înotau cu rapiditate. M-am dus la maşină şi am luat o pâine, cumpărată de la Tesco din localitatea Ružomberok, pentru a o împărţi raţelor care s-au apropiat paşnice foarte aproape de mal pentru a gusta pâinea. Am lăsat raţele sălbatice să mănânce şi am apucat pe o latură a lacului, pe drumul ce trece prin pădurea de conifere. La un moment dat am trecut pe sub un pod de cale ferată, pe care a trecut un tren asemănător săgeţii albastre de la noi. Mi-am spus că trebuie să fie o gară în apropiere şi am pornit în căutarea ei. O ceaţă deasă se lăsă şi cuprinse încet încet toată împrejurimea. Nici urmă de oameni, ca într-un oraş părăsit. Câteva hoteluri, o parcare goală şi câteva restaurante închise. Ajung la gară, un capăt de linie ferată care leagă Strbske Pleso de Poprad, reşedinţa districtului, un oraş de 55000 de locuitori. Mai multe staţiuni din Tatra sunt legate prin linia ferată de acest oraş care are şi aeroport. Revenind la gara din Strbske Pleso, am putut admira aici câteva garnituri de tren. Singurii oameni pe care i-am văzut în afara tinerei de la hotel se aflau în sala de aşteptare a gării, pe scaune de lemn. Vorbeau între ei cu însufleţire şi nici nu au băgat de seamă când am trecut pe acolo.

M-am plimbat multă vreme prin Strbske Pleso, la poalele munţilor înalţi, pe lângă lacul cu raţe sau gara cu oameni liniştiţi şi trenuri electrice. Prin ceaţa şi prin întunericul ce cobora încet peste pădure, prin acest loc ce m-a dus cu gândul la unul dintre romanele lui Haruki Murakami, La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor. Mi-am dorit să locuiesc în Strbske Pleso, să fiu un angajat umil al gării. Să am o mică locuinţă aproape de gară, unde să mă întorc după cele 8 ore de muncă şi să-mi desfac o bere Zlaty Bazant, apoi să mă aşez în fotoliu pentru a urmări un meci de hockey pe gheaţă. Să citesc în linişte, iar din când în când să mă uit pe geam la turiştii care coboară din tren cu skiurile pe umăr. Ori să dorm în neştire în timp ce frigul şi ceaţa cutreieră pustietatea aşezării. Iar din când în când aş putea merge la hotel, la tânăra ce are grijă acolo de tot. Şi am intra amândoi într-una dintre camere, dezbrăcându-ne fără să spunem nimic şi ea şi-ar desface picioarele lăsându-mă să intru în ea, iar câteodată am face chiar şi 69.

Am dormit odihnitor în Strbske Pleso. Dimineaţa tânăra de la hotel a aranjat frumos un bufet suedez în sala de mese. S-au mai arătat la masă încă doi turişti veniţi probabil în timpul nopţii. Am mâncat cu poftă, apoi am părăsit frumoasa staţiune, îndreptându-mă spre Starý Smokovec.





luni, 3 ianuarie 2011

Amos Oz - Poveste despre dragoste şi întuneric


Ultima carte citită în 2010 şi poate cea mai bună a acestui an. Nu vreau să fiu subiectiv şi să spun asta aflat încă sub influenţa celor citite, dar oricum Amos Oz pentru mine a fost marea descoperire a anului. Atât "Să nu pronunţi noapte" cât şi cartea de faţă mi-au plăcut la nebunie. Poveste despre dragoste şi întuneric este de fapt autobiografia scriitorului, povestea copilăriei sale, povestea familiei sale. Cu siguranţă este presărată în multe locuri cu ficţiune, însă ficţiunea nu face decât să sporească frumuseţea scrierii.

Micul Amos creşte într-un apartament de două camere în Ierusalim, alături de părinţii lui. De mic îi este inoculată dragostea pentru cărţi şi pentru citit, iar această dragoste o va transmite şi el cititorilor săi. În prima parte a cărţii avem de a face cu o descriere a întregului arbore genealogic, începând cu stră-străbunicii şi continuâd cu fiecare mătuşă şi unchi. Acesta nu este decât un prilej pentru a evoca părţi ale istoriei evreilor. Perioadele lor prospere din Polonia sau Rusia, dar şi perioadele mai puţin bune de după venirea comunismului, perioada neagră pentru ei a nazismului şi perioada de întoarcere acasă şi formarea noului stat Israel. Totul este descris cu foarte mare pricepere, într-o lumină caldă, romantică, melancolică şi pe alocuri chiar amuzantă. Apoi, întorşi în prezent, în anii copilăriei lui Amos asistăm la luptele evreilor cu arabii, la perioada de sărăcie de după Al Doilea Război Mondial, cadrul pentru poveştile pe care scriitorul le trăieşte la şcoală, acasă împreună cu familia sau în kibuţul unde va pleca la vârsta de 15 ani. Evenimentele nu sunt expuse în ordine cronologică, cartea neavând practic un început sau un sfârşit.

E o carte de peste 600 de pagini lipsită de dialoguri. Mi-a luat mult timp să o citesc, pentru că mereu uitam câte un amănunt şi trebuia să mă întorc şi să recitesc (de exemplu mi-a fost mai greu să reţin numele rudelor lui Amos decât personajele din Un veac de singurătate al lui Marquez), însă e o carte care 100 % merită citită. În timp ce o citeam mi-am reorganizat biblioteca, aranjând toate cărţile după colecţii, pe categorii. Ca tatăl lui Amos.