miercuri, 31 august 2011

Glume la vârsta a treia

Autobuzul Mercedes Citaro este aproape gol. Stau faţă în faţă cu un om cam pe la 60 de ani, care vorbeşte la telefon: "Ce faci bă? N-ai mai plecat la mare?.....A, la mare eşti? Să-mi aduci şi mie bronz într-o pungă."
O glumă clasică, ce m-a binedispus în drumul spre muncă. Dar bătrânul şugubăţ nu se opreşte aici şi pune la telefon următoarea întrebare: "Eşti singur sau e şi franţuzoaica cu tine?". Chiar excelent, o glumiţă demnă de Ţociu şi Palade. N-am înţeles niciodată de unde vine exprimarea asta când te referi la femeie, iubită, amantă, nevastă. De ce i se spune franţuzoaică?

luni, 29 august 2011

Doroftei Pub

Prima oară am ajuns la Doroftei Pub în 2009, de 1 Mai, când într-o Gară de Nord arhiplină m-am urcat fără bilet într-un tren de Galaţi, plătind în vagon, la suprapreţ, biletul până la Ploieşti Sud. După o plimbare prin Ploieşti, aflat în căutarea unui loc pentru prânzit, vis-a-vis de Mc-ul din centru, deasupra cinematografului, am descoperit Doroftei Pub.

Localul seamănă cu puburile britanice pe care le-am văzut în filme, ori despre care am citit în poveştile lui Irvine Welsh. Are un bar în mijlocul încăperii, mese de jur împrejur, multe chestii interesante ornează pereţii (printre care şi medalia lui Doroftei cucerită la Olimpiada Atlanta 1996). Terasa este foarte plăcută, de aici putându-se arunca o privire spre centrul Ploieştiului. Dar mai multe informaţii puteţi afla pe siteul oficial. Preţurile sunt bune, mâncarea e grozavă, chelnarii destul de politicoşi, însă nu foarte pricepuţi. O atmosferă plăcută ce m-a determinat să vizitez acest loc de vreo 6-7 ori, de cele mai multe ori venind special din Bucureşti pentru a mânca la Doroftei Pub.

Sâmbătă, pe terasa pubului, mâncam ficăţei de pui şi beam o bere făra alcool, când cineva şi-a lăsat mâna pe umărul meu, îmbrăţişându-mă prieteneşte. Era Leonard Doroftei, Moşul. Mi-a vorbit cu o deosebită blândeţe, parcă un pic cu sfială:
- Vă place mâncarea?
- Sigur, i-am răspuns. Vin special din Bucureşti aici. Am venit de multe ori.
- Tocmai de aia. Vreau să mă asigur că totul este ok.
- E foarte bine, mulţumim.
- Dacă nu vă place ceva, vă rog să daţi înapoi.
Mi-a zâmbit din nou cu sfială şi a trecut la o altă masă pentru a vorbi cu clienţii. Mi s-a părut un gest foarte frumos şi chiar m-am simţit mândru că am schimbat câteva cuvinte cu Doroftei. Cred că este o persoană plăcută.

miercuri, 24 august 2011

Ciuperci pleurotus cu muşchi de porc la tigaie. Şi un vin fin.

Avem o colegă nouă, venită tocmai din Republica Populară Chineză. O cheamă Ming, la fel ca celebra dinastie. Atât eu cât şi Sebi ne-am împrietenit cu ea şi mâncăm de prânz împreună, în bucătăria corporaţiei, bineînţeles. Într-una din zile eu aveam orez basmati cu sos de soia, iar Ming, văzând că orezul e negru (de la soia bineînţeles)a spus : "Nu prea ţi-a ieşit."

Oricum un chinez nu poate cunoşte fineţea orezului indian basmati, aşa că nu am dat prea multă atenţie criticii ei. Totuşi m-a deranjat replica lui Sebi: "De parcă ar fi făcut el ce e în farfuria aia.". Sebi nu ştie că eu pot găti cel puţin 50 de feluri de mâncare diferite. Iată unul dintre ele:

1 kg de ciuperci pleurotus se spală, se curăţă de codiţe şi se trag în tigaia cu puţin ulei, presărând pe ele oregano. Se pun apoi într-un vas acoperit. Tăiem în bucăţele mici 500 grame de muşchi de porc şi îl rumenim la tigaie alături de un ardei roşu, o ceapă roşie, rozmarin şi sos de soia. Apoi amestecăm ciupercile cu carnea şi mai ţinem 5 minute la cuptor. Scoatem şi mai turnăm un pic de sos de soia.







Se serveşte în compania unui vin roşu, sec. Dacă avem ceva cu o poveste pe sticlă, aşa cum am avut eu, este excelent.





sâmbătă, 20 august 2011

Aşezământ monahal

Iată Radu, alte câteva poze pe care să faci scroll.


Să vedem dacă cititorii acestui blog îşi vor da seama despre ce biserică este vorba. Interesante păsările din preajma turlelor. Foarte multe.


Pictura bisericii nouă şi deosebită. Mi-a atras atenţia Sf. Marina cum îl ţine pe drac de coarne şi probabil vrea să-i dea cu un ciocan în cap.


În această biserică am ascultat cum un călugăr vorbea unui cuplu, spunându-le că înţelepciunea bărbatului stă în barbă şi de aceea este foarte bine ca bărbaţii să poarte barbă. În acest timp îşi mângâia barba foarte lungă.

joi, 11 august 2011

Delegaţia. Capitolul V

Când am ajuns la hotel se înnoptase de-a binelea. Holul slab luminat era pustiu, stăpânit însă de un miros de mâncare, poate varză călită sau fasole cu ciolan. La recepţie nu era nimeni şi deşi am strigat după cineva, nu mi s-a răspuns. În penumbră, undeva după recepţie erau câteva canapele şi fotolii ponosite, aşezate în jurul unor măsuţe mici. Pe una dintre mese cineva lăsase un ziar şi o ceaşcă de cafea. La capătul holului, după lifturi, se zărea o uşă micuţă de unde venea lumină şi gălăgie. Poate pe acolo pătrunsese şi mirosul de mâncare. Îndreptându-mă către uşă am observat SHOP-ul, care din păcate era închis. Oricum nu aveam valută pentru a cumpăra ceva, dar de fiecare dată când sunt în delegaţie şi dorm la hotel îmi place să privesc la produsele ce se vând aici. Rom Havana Club, ciocolată Toblerone, ţigări Kent şi HB, alune sau Martini. E o altă lume şi deşi nu o pot palpa, măcar o pot vedea în voie. M-am apropiat de vitrina cu grilaj şi am privit în lumina pâlpâindă a neonului dinăuntru, când o voce oarecum supărată s-a auzit în spatele meu, întrebându-mă dacă doresc ceva. Recepţionera, o femeie între două vârste având o coafură identică cu a lui Ronnie Wood şi o uniformă bleumarin destul de purtată, se uită fix la mine, ieşind din perimetrul recepţiei.
- Bună seara! Doresc o cameră dublă...
- Din păcate hotelul este plin la acest moment. Nu mai sunt camere, spuse recepţionera fără să îmi răspundă la salut şi fără să mă lase să termin ce aveam de spus.
Ştiam foarte bine că astfel de persoane sunt îmblânzite cu o mică atenţie, aşa că am scos o hârtie de 10 lei şi am pus-o pe tejgheaua recepţiei.
- Tot ce pot să vă ofer este o cameră dublă, dar trebuie să o împărţiţi cu altă persoană. Doar aşa mai avem. Ne-a venit azi la prânz o delegaţie de sus şi avem tot ocupat. Nu am cum să vă ajut. Vă dau o cameră, dar să ştiţi că o să mai găsiţi pe cineva înăuntru.
- Este bine şi aşa, am acceptat eu resemnat. Oricum se făcuse noapte şi nu mai aveam unde merge.
I-am lăsat buletinul, am luat cheia de la cameră (probabil o dublură, originalul fiind deja dat) şi am pornit spre lift. Camera 506, deci etajul 5.
- Lifturile sunt stricate. Va trebui să folosiţi scările, a ţipat recepţionera în spatele meu.
- Minunat, mi-am zis cu voce tare, îndreptându-mă către scări, care se aflau faţă în faţă cu uşa prin care pătrundea gălăgia şi mirosul de mâncare.

Un bărbat bine făcut, în uniformă de portar, a ieşit din spatele plantelor decorative ce înfrumuseţau holul. Se prea poate să fi fost acolo dintotdeauna, însă a trecut neobservat.
- Nu puteţi urca pe aici. Scara interioară este blocată. Vă rog să o folosiţi pe cea exterioară, mi s-a adresat de asemenea fără a saluta şi cu o voce oarecum poruncitoare.
- Dar de ce?, am întrebat, evitându-i privirea.
S-a apropiat de mine şi cu o mimă mult mai binevoitoare, mi-a şoptit complice:
- E o delegaţie venită de sus. Nu vor să fie deranjaţi.
Chiar că minunat. Lifturile nu mergeau, sau probabil erau blocate şi folosite doar de membri "delegaţiei de sus", scara interioară nu putea fi folosită. Nu-mi rămânea decât să caut scara exterioară şi să urc la etajul 5, la camera 506.

miercuri, 10 august 2011

Dialoguri la librărie

Librăria din fundul curţii, pe Calea Victoriei. Angajata tânără, rotofeie, cu fustă scurtă şi ochelari, mă priveşte blajin, întrebându-mă ce caut.
- Colecţia Ego de la Polirom unde este?, o întreb.
- Păi Polirom este aici.
- Văd că este aici, dar mă interesează doar colecţia Ego. Autorii români. Coperţi cartonate.
- Nu ştiu. Staţi să întreb.
Dispare după o draperie, care probabil ascunde depozitul de privirile clienţilor, timp în care am răgazul de a rasfoi cărţile cu Habarnam, reeditate. Se reîntoarce urmată de un bărbat pe faţa căruia se citeşte inteligenţa, genul de om care în copilărie a învăţat foarte bine.
- Colecţia Ego?, vă rog.
- Sigur. Asta, aici, jos, îmi indică unul dintre rafturi. Dar ce anume căutaţi?
- Păi o anume carte, Teodosie cel Mic se numeşte.
- Oooo, Răzvan Rădulescu. Este o carte foarte bună. Nu o mai avem din păcate.

Mai privesc o vreme cărţile în linişte, după care mă îndrept către casa de marcat pentru achitarea cumpărăturilor. Aici nu dau peste fata dolofană, care acoperită de ruşine probabil s-a retras în depozit. Omul inteligent de mai devreme scanează fără niciun fel de expresie a feţei cărţile, iar eu încă sub influenţa Aventurilor lui Habarnam repet ca pentru mine, dar cu voce tare:
- Незнайка.
Librarul, auzindu-mă, se apucă să conjuge în rusă verbul a ştii, după care mă întreabă:
- Cam aşa e, nu? Nu-mi mai amintesc bine, pe vremuri am făcut rusă. Am fost şi olimpic.
- Nu mai ştiu. Şi eu am făcut opt ani, dar am uitat.
- Păcat că s-a scos din programă. După mine nu trebuia să se scoată niciodată. Rusa este o limbă enormă.
Foarte mare dreptate are librarul. Rusa este o limbă enormă.

luni, 8 august 2011

Nostalgie

Nu mă refer la foarte dificila cărticică a lui Cărtărescu dăruită de Ionescu acum ceva vreme. Este vorba despre nostalgia mea, cea care m-a determinat să cumpăr un pachet cu patru sticle old-fashion de Pepsi , imitaţie după cele din perioada comunismului, perioada copilăriei mele. Din păcate doar ambalajul seamănă cu cel din trecut, gustul băuturii fiind bineînţeles cel din prezent, după părerea mea net inferior Pepsi-ului din urmă cu 25-30 de ani. Oare apreciam mai mult Pepsi-ul din trecut pentru că era greu de obţinut şi-l beam rar? Era un eveniment când mergeam pe la munte cu ai mei şi găseam Pepsi. Sigur e că atunci avea un gust special, iar acum nu-mi mai place deloc. La fel se plâng cei care beau cafea, şi mă refer aici la marii cunoscători, cei care înainte de '89 dădeau 1000 de lei pe un pachet de Pellini, nu la cei care înainte beau nechezol iar acum beau cafea la 1 leu în pahar de plastic, de la automatele magazinelor de cartier. Cafeaua e proastă, nu are savoarea de atunci. Să punem aceste întâmplări pe seama nostalgiei oamenilor, ori produsele de acum sunt mai proaste decât cele din trecut?

sâmbătă, 6 august 2011

Top 15 cărţi preferate (another point of view)

Ce am de gând cu acest top 15, întreba Ionescu. Nimic în mod special, poate doar să facem câteva recomandări. Lumea ne cunoaşte, intră şi citeşte, e posibil să fie atrasă de unele titluri. Şi la mine ordinea este una random.

1.John Steinbeck - East of Eden
2.Gabriel Garcia Marquez - Cien años de soledad
3.Cinghiz Aitmatov - O zi mai lungă decât veacul
4.Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta
5.Haruki Murakami - Cronica păsării arc
6.Henryk Sienkiewicz - Quo Vadis
7.Victor Hugo - Les Misérables
8.Lev Tolstoi - Învierea
9.Nikolai Nosov - Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi
10.Orhan Pamuk - Mă numesc Roşu
11.Daniel Keyes – Flori pentru Algernon
12.Wilhelm Hauff -Das Wirtshaus im Spessart
13.Yasunari Kawabata - Vechiul oraş imperial
14.las acest loc liber pentru Dostoievski pe care am să-l studiez amănunţit, mai ales că ziarul Adevărul a scos o colecţie foarte frumoasă dedicată lui
15.la capitolul poezie două volume au fost citite şi răscitite de-a lungul timpului. aparute în colecţia Biblioteca pentru toţi (cea veche). Bacovia - Plumb şi Macedonski - Excelsior

Am încercat să nu pun mai mult de o carte/scriitor, deşi în felul ăsta am lăsat în afara topului cărţi pe care le apreciez foarte mult. Eşafodul lui Aitmatov sau 3-4 romane ale lui Haruki Murakami. Zăpada lui Pamuk (pe care încă nu am citit-o) sau Dragostea în vremea holerei. La Răsărit de Eden am citit-o în 1997. Mi-a plăcut atât de mult încât i-am recomandat-o şi bunicului care se apropia de vârsta 90. Nu i s-a părut nici lui rea, deşi toată viaţa citise doar filozofie. Deşi am pus locurile aleator, O zi mai lungă decât veacul este cartea mea de suflet, preferata mea all-time. Hauff a murit la doar 24 de ani, iar eu nu exagerez când spun că am citit de 30 de ori Hanul din Spessart. Ionescu are gusturi fine în ceea ce priveşte literatura, aşa că nu am ezitat să dau 50 de lei pe Maestrul şi Margareta când mi-a spus că este cartea lui favorită. Merită şi 500 de lei. Flori pentru Algernon este citită la recomandarea unui anume Ciop. Grozavă. Cu siguranţă topul se va modifica cu trecerea timpului, dar cam aşa arată la momentul actual. Chiar acum citesc o carte grozavă care e posibil să intre în top.

miercuri, 3 august 2011

Top 15 cărţi preferate

de ionescu

m-a rugat nea găbitz să fac un top 15 al cărţilor mele preferate. nu ştiu ce are de gând, dar încerc să mă conformez. ordinea titlurilor este una oare-care

1. mihail bulgakov- maestrul şi margarita. puteţi citi şi pe acest blog impresiile lui gabri3l.
2. john barth- varieteu pe apă. sau opera plutitoare. am citit-o de multicel, aş vrea să o recitesc. dar şi mai mult aş vrea ca nemira, care a tradus în ultimii ani câte ceva din opera lui să iasă şi cu sot weed factor.
3. michel tournier- regele arinilor. sau poate meteorii. trebuie si astea recitite. măcar o dată în mileniul ăsta
4. john updike- seria rabbit. ultimul volum încă nu e tradus, dar am încredere că nu va strica impresia.
5. j d salinger- 9 stories.
6. james joyce- ulise. un cuvânt pentru traducătorul acestui roman extrem de provocator- mircea ivănescu. un mare poet contemporan, a încetat din viaţă recent fără ca televiziunile să facă măcar 0.3% din showul mediatic de la moartea păunescului. huo televiziunile! cât priveşte cartea lui joyce, tare demult am citit-o. poate acum nu aş mai aprecia la maxx demonstraţiile de tehnică literară (căci am impresia că asta e esenţa romanului), dar cred că merită din plin un loc pe listă
7. joseph heller- catch 22
8. mario vargas llosa- mătuşa julia şi condeierul.
9. pe ăsta îl lăsăm liber pentru faulkner, aflat în planurile de viitor apropiat cu 1-2 romane. din ce am mai citit scris de domnia –sa, nu greşesc rezervând locul.
10. truman capote- breakfast at tiffany’s
11. umberto eco- numele trandafirului
12. poate că nu trebuie să încheiem fără să punem ceva jorge luis borges. sau să rezerv locul asta pentru gravity’s rainbow al lui pynchon, încă necitit?
13. poezie nu băgăm? îmi plac mult câţiva poeţi români postbelici. dimov, cărtărescu, ioan es pop, petre stoica, ion mureşan etc etc?
14. dar avem şi proză în rumânia: bibliografia generală a lui m.h. simionescu, zmeura de câmpie a lui nedelciu, nostalgia lui cărtărescu? poate nenea caragiale? degete mici de filip florian, acea carte atât de iute azvârlită de g4briel?
15. am ajuns deja la 15, şi e foarte dificil.

o broşură apărută în 1991, când sursele de informare erau puţine. o prezentare a marilor nume din rock, câte un artist la fiecare literă, ceea ce a lăsat pe afară destui alţi giganţi, dar oricum, a fost un ghid foarte util atunci când au apărut casetele pe piaţă, câteva luni mai târziu. thank yo!

marți, 2 august 2011

Graham Swift - Mâine


Una dintre cele mai slabe cărţi citite de mine vreodată. Pământul apelor mi-a lăsat o impresie foarte bună despre Graham Swift, chiar a fost un roman extraordinar, dar Mâine a fost o dezamăgire colosală. O mare apă de ploaie, făra pic de acţiune, fără nicio idee interesantă, lungit la nesfârşit. M-a plictisit groaznic. Cele peste 300 de pagini se pot rezuma foarte bine în câteva rânduri. Avem de-a face cu o femeie în vârstă de 49 de ani care nu are somn, astfel că le povesteşte celor doi copii gemeni (impropriu spus că le povesteşte, pentru că de fapt ţine un monolog în mintea ei, închipuindu-şi că se adresează copiiilor) despre un fapt considerat ieşit de comun, plin de suspans şi nemaiîntâlnit (asta în opinia autorului). Toată cartea evocă prin cuvintele femeii, într-o singură noapte, viaţa ei şi a bărbatului care doarme lângă ea, modul în care au venit gemenii pe lume şi gânduri pentru dimineaţa următoare, mâine adică. Mâine când cei doi copii vor afla un secret imens. Bineînţeles cititorul se aşteaptă la ceva ieşit din comun, dar vă spun sincer că pe mine m-a desumflat finalul mai ceva ca sfârşitul de la serialul Lost. Care era marele secret? Faptul că bărbatul nu era fertil, iar femeia a conceput pe cale artificială copiii. Mare lucru! Însă foarte plicticos este şi modul de expunere al cărţii, faptul că nu se creează suspansul aşteptat de public. Bani aruncaţi.