miercuri, 26 februarie 2014

Tovarăşa Stere

Am fost unul dintre acei copii care până în clasa a-V-a, trimestrul al-II-lea  a învăţat într-o sală de clasă ce avea agăţat de perete portretul Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, încadrat de alte două tablouri mai mici, stema Republicii Socialiste România şi stema Partidului Comunist Român. Îl priveam cu drag pe Tovarăşul, pentru că ştiam că e personajul din bancurile pe care mi le spunea un coleg în drum spre casă. Celebrele bancuri care începeau cu: "Era Reagan, Gorbaciov şi Ceauşescu...". Pe lângă asta, tovarăşa profesoară de limba română şi limba rusă, tovarăşa Stere (despre care am mai pomenit în două rânduri pe acest blog) ne vorbea foarte frumos despre Tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Eram deja în clasa a V a şi ne vorbea despre realizările înfăptuite de acest om. Se vedea că-i poartă un mare respect. Tovarăşa Stere era membră de partid şi de asemenea îndeplinea funcţia de comandant al pionierilor pe unitate. Întotdeauna la serbările şcolăreşti se afla în faţa adunării, salutând cu mâna la tâmplă înălţarea pe catarg a stindardului, iar apoi lua cuvântarea. În şcoala noastră tovarăşa Stere era cel puţin la fel de importantă ca directorul. Elevi, dar şi colegi, o ştiau de frică. Era foarte bună ca profesoară, deşi metodele sale includeau corecţii fizice. Când îi ofeream flori de Ziua Femeii sau 1 Martie ne obliga să-i spunem câteva fraze din suflet, nu pur şi simplu să-i întindem buchetul cu privirea în parchet şi să stăm muţi. Când îi dădeam buchetul meu îi spuneam ceva de genul: "Cu ocazia Mărţişorului, vestitorul primăverii, vă ofer aceste flori, simbol al recunoştinţei pe care v-o port.". Tovarăşa Stere era mulţumită şi mă pupa pe amândoi obrajii. Nu asculta pe nimeni în zilele de sărbătoare, iar noi stăteam liniştiţi. Ioniţă, săracul clasei şi cel mai prost elev la învăţătură, odată i-a dat cadou un bibelou reprezentând o căprioară. Tovarăşa nu a dorit să-l primească, intuind că Ioniţă furase acest bibelou din casă.

Când am revenit la şcoală în trimestrul al-II-lea, clasa a-V-a, tabloul cu Tovarăşul Ceauşescu fusese scos. La fel şi celelalte două mai mici. Se mai vedeau doar urmele. Doamna profesoară Stere ne-a întâmpinat prietenos şi ne-a arătat semnul victoriei cu mâna dreaptă, ţinând în formă de V degetul arătător şi cel mijlociu. Ne-a vorbit o oră întreagă despre sacrificiul eroilor români care ne-au scăpat de dictatura comunistă. Cu toţii am rupt poza Tovarăşului Nicolae Ceauşescu din manualul de limba şi literatura română. Câteva săptămâni mai târziu, doamna profesoară ne-a spus că-l stimează mult şi că are mare încredere în domnul Ion Iliescu.

Prin 1991, când eram deja în clasa a-VI-a, a venit Savu la şcoală cu o revistă porno. Lui Savu, colegul meu de clasă, îi sunt recunoscător şi acum, datorită lui am văzut pizda unei colege pe viu am văzut-o complet dezbrăcată la duş pe colega noastră de clasă, Ramona. Dar asta se întâmpla la sfârşitul clasei a-VIII-a, deci în 1993. Aşadar, Savu avea o revistă porno nemţească, pe care o furase de la taică'su. Era extrem de explicită, conţinea nu doar poze macro cu vaginuri, ci şi poze cu futut în cur şi muie contacte sexuale anale sau orale. Savu îi dăduse revista în ora de română lui Ioniţă, care în ultima bancă o studia intens şi era foarte tăcut. Doamna Stere a bănuit că ceva nu e în regulă, pentru că Ioniţă nu stătea cuminte deobicei. L-a surprins privind revista şi i-a luat-o, ducându-se la catedră unde a început să o răsfoiască. Nu s-a supărat câtuşi de puţin şi chiar a privit momente bune la revistă. Într-un final a concis: "Vedeţi, copii, corpul femeii este frumos, graţios, făcut să fie iubit, pe când al bărbatului este urât, grotesc.". Nu a confiscat revista, a plecat la pauză lăsând-o pe catedră. A fost subiect închis din punctul ei de vedere şi nimeni nu a fost penalizat.

Deşi dură, a fost o profesoară de treabă. Am apreciat-o şi chiar am fost în patru tabere pe care le-a organizat, tabere în care cu toţii ne-am simţit foarte bine. Era şi o bună turistă, ştiind să organizeze excursii foarte frumoase ori momente de recreaţie plăcute. Venea şi cu soţul şi copiii. Soţul asculta Elvis la un radiocasetofon şi ne spunea că este regele rock'n'roll-ului şi că-i place foarte mult. Mă întreb dacă mai trăieşte profesoara Stere. Profesor de modă veche de la care învăţai multe.

luni, 24 februarie 2014

Radu Pavel GHEO – Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a

O colecţie de impresii pe care autorul le-a strâns în perioada de un an, cât a fost emigrant în USA. O carte sinceră despre o lume care nu seamănă cu ceea ce arată filmele hollywoodiene, o lume în care Radu Pavel Gheo nu s-a adaptat şi pe care în cele din urmă a părăsit-o. Părerile scriitorului sunt discutabile, iar eu nici nu pot fi de acord cu ele, dar nici nu le pot contrazice, pentru că nu am încercat vreodată să emigrez. Însă pe de altă parte sunt mii de români plecaţi de zeci de ani în USA care s-au realizat şi care nu doresc să revină vreodată în România. Până la urmă totul ţine şi de caracterul omului. Unii sunt făcuţi pentru a începe o nouă viaţă, alţii nu. Radu Pavel a scris aceste impresii undeva prin 2001, iar acum după 13 ani cartea pare un pic demodată şi amuzantă din acest punct de vedere. De exemplu omul se plânge că primeşte restul la fiecare centimă şi că are în permanenţă buzunarele pline de mărunţiş, iar la noi în România nu se întâmplă acest lucru, pentru că fie vânzătorul uită să-ţi dea restul, fie îţi dă o gumă de mestecat în loc. Păi în prezent nu mai e deloc aşa. Eu chiar am discuţii cu casierele de la Lidl care îmi dau ca rest multe monede de 1 ban. Se mai vorbeşte despre munca în USA comparată cu cea din România, unde se trage mai mult ursul de coadă. Cu siguranţă aşa era înainte de 2000, însă pe atunci în România nu erau corporaţii şi corporatişti care să munceasă 12 ore/zi. De asemenea se vorbeşte foarte mult despre mâncare, despre junk food-ul şi semipreparatele care atunci nu erau aşa prezente în cultura românească, dar acum o domină. Se mai vorbeşte despre bucuria americanului de a face shoping. Să ne amintim că în 2000 nu existau hypermarketuri în România. În prezent nu suntem aşa diferiţi de cetăţenii USA. Să mai spunem că autorul şi-a încercat norocul în statul Washington, care este undeva în partea de nord vest, la coasta Pacificului. Acolo presupun că lumea este mai sobră, mai muncitoare, mai corectă. Poate pentru un român e mai uşor într-un stat sudist, poate în Louisiana prezentată atât de frumos în serialul True Detective.

Mi-a plăcut cartea, mi s-a părut interesantă. O America descrisă altfel, de un om care a scris romanul meu preferat în limba română, "Noapte buna, copii!". RPG poate nu are dreptate în multe din ideile sale din carte, dar nu-i putem nega măiestria scriitoricească, talentul în exprimare.

sâmbătă, 22 februarie 2014

Sărăcie

Gunoierii vin o dată pe săptămână, iar atunci toţi oamenii îşi scot gunoiul în faţa porţii. În pungi de plastic deobicei cu o capacitate de 60 litri. Nimeni nu scoate pubela pe stradă, pentru că pubela se fură imediat, iar oamenii trebuie să meargă la serviciu sau să îşi vadă de treburile lor, nu să stea cu ochii pe pubelă. Astfel în ziua de luat gunoiul pe toată strada, de la un capăt la celălalt, se întâlnesc sute de pungi cu gunoi menajer. Pungile pline cu gunoi au doi duşmani feroce şi nu ajung niciodată întregi în maşina de gunoi. Primii le atacă oamenii străzii, desfăcându-le în căutare de pet-uri, cartoane, cutii goale de bere, sticle, ori alte lucruri ce lor li se par de trebuinţă, iar oamenii obişnuiţi le-au aruncat. Aceşti oameni, pe care îi putem numi gunoieri (cei de pe maşina de gunoi fiind de fapt lucrători la salubritate), au întotdeauna alături cărucioare de hypermarket în care încarcă ce culeg din gunoi. Aşa opresc ei în faţa fiecărei porţi şi lasă pungile desfăcute, împrăştiate. După plecarea lor vin câinii vagabonzi, atraşi de mirosuri şi de resturile de mâncare împrăştiate pe caldarâm. Se înfruptă în voie şi fac dezordine mai mare, astfel încât până să vină maşina de gunoi, întregul cartier seamănă cu groapa de gunoi de la Glina. Uneori câinii ajung primii, iar oamenii culeg ce rămâne după ei. Om şi animal, încercând să trăiască de pe urma gunoiului, într-o societate tot mai bolnavă şi mai săracă.

marți, 18 februarie 2014

Amintiri de după '90

Am observat că foarte mulţi dintre noi, cei care aveam cel puţin 10-12 ani la Revoluţie şi bineînţeles oamenii mari de atunci, ne amintim cu precădere cum era pe vremea lui Ceauşescu. Că stăteam la cozi, că se lua lumina, că se circula cu maşina din două în două duminici, că se dădea mâncare pe cartelă (în provincie, nu în Bucureşti), că era frig în locuinţe, etc. În majoritatea cazurilor oamenii nu au cuvinte bune pentru perioada respectivă. Au apărut chiar şi foarte multe romane ale unor autori contemporani care redau scene din perioada comunistă. Dar foarte puţini, ba chiar nimeni, nu face o rememorare a perioadei de după Revoluţie. Chiar nu ne mai amintim anii 1990-2000? Ce s-a întâmplat cu noi până să apară dominaţia hypermarketurilor şi până să avem 25 de posturi la tv în limba română?  Ce lucruri simple ne bucurau viaţa? M-am gândit să fac o listă.

1) Talciocurile. Aproape în fiecare duminică mergeam în cel de la Vitan care se întindea pe kilometri întregi. Miros de grătare, jocuri de alba-neagra, blugi de toate felurile, casetofoane pirat şi bineînţeles celebrele cântece de talcioc, precursoare ale manelelor ce vor apărea cam la 10 ani distanţă. Lumea venea şi în plimbare la talcioc, cum în prezent merg unii la hypermarket. Imediat după 1990 mergeam de două ori pe an cu ai mei în talcioc pentru a-mi cumpăra blugi noi, motiv de mare mândrie printre prieteni. După 1995 mergeam să-mi cumpăr jocuri PC. Din talcioc am cumpărat legendarul joc FIFA 97 cu David Ginola pe copertă.
2) Buticurile dintre blocuri. Din păcate înlocuite cu Mega Image Shop & Go în zilele noastre. Sigur, mai există şi acum mici magazine de familie, dar nu mai au amploarea de odinioară. Pe atunci toată lumea îşi făcea cumpărăturile de la butic. Îmi aduc aminte cum mă duceam cu 10 sticle de bere goale să iau 10 sticle pline. Arbema, bere Arad era preferata mea.
3) Serialele Pro Tv din fiecare seară. Nu ratam mai nimic. X Files, Merlos Place, Beverly Hills, ER, Familia Bundy, Walker Texas Ranger.
4) Decodoarele HBO pirat. Aproape toată lumea avea aşa ceva şi era o mândrie. Eu până la urmă m-am abonat legal, iar prietenii mei mă considerau prost pentru asta.
5) Fast food-ul Sheriff's de pe Bulevardul Bratianu. Un Texas Burger costa 1200 lei. Eram în liceu pe atunci şi nu mi se părea deloc o sumă mică.
6) Daewoo Cielo eram cam cea mai tare maşină nouă pe care o vedeai în România.
7) Dozatorul de sucuri. TEC. Pentru prima oară am auzit de sucuri mango şi kiwi.
8) Blugi de "depeşist" Vampum (cred că asta era marca. foarte evazaţi)
9) Cartoon Network & Eurosport în limba engleză
10) Pâinea turcească
11) Casetele cu muzică de la Piaţa Romană
12) Caritas. La începutul anilor '90 am fost într-o tabără. Ţin minte şi acum că aveam 400 lei bani de cheltuială pentru o săptămână. Nu erau puţini bani pentru un copil, însă o colegă de la o  clasă paralelă avea 6000 lei bani de cheltuială. Nu mai ştiu câte zerouri aveau leii atunci, însă raportul este acelaşi. Se poate ca eu să fi avut 4000 lei, iar colegă 60000 lei. Profesorii care ne însoţeau comentau pe ascuns între ei că părinţii fetei câştigaseră la Caritas.
13) Chioşcurile de închiriat casete video. Aveam unul chiar în faţa blocului. Închiriam în fiecare zi câte un film. Mult mai târziu a apărut Hollywood Music & Film.
14) Mega Image grecesc cu siglă elefantul

Dacă eram în formă literară bună aş fi scris o nuvelă bazându-mă pe aceste 14 puncte, o nuvelă în care personajul principal ar fi ascultat celebra melodie: "Făi nevastă, făi pirandă, am să-ţi iau telecomandă/ Să te programez uşor, ca pe un televizor/ Când te-oi da pe Tele7 să te pregăteşti la noapte/ Când te-oi da pe HBO să te pregăteşti mişto." Iar apoi reluam povestea Ramomei, fata pe care am văzut-o complet dezbrăcată la duş, poveste spusă pe forumul locomania prin 2006.

Aştept ca cititorii acestui blog să adauge alte puncte în listă. Dacă scria Simona Tache aceste rânduri pe blogul ei, ar fi avut parte de cel puţin 127 de răspunsuri. Măcar 12 răspunsuri să strâng şi eu.

duminică, 16 februarie 2014

Adelin Petrişor - Ţara cu un singur gras

După ce am citit The Orphan Master's Son, romanul lui Adam Johnson, mi-a rămas gândul la Coreea de Nord, la situaţia disperată a oamenilor de acolo, la ceea ce nici măcar George Orwell nu şi-a închipuit în 1984 (n-am citit cartea, am văzut doar filmul). Nu sunt un fan al colecţiei Ego Publicistică de la Polirom, dar subiectul mă interesează, iar pe Adelin Petrişor îl consider un mare profesionist, nu de puţine ori urmărindu-l la televizor transmiţând din diverse teatre de operaţiuni. A scris foarte bine cartea, în stil gazetăresc, cu multe informaţii, cu umor pe alocuri. Asemuiesc stilul lui Adelin Petrişor cu cel al unui scriitor-ziarist pe care eu îl apreciez foarte mult, Serghei Dovlatov. Cartea relatează cele întâmplate în săptămâna pe care Adelin şi cameramanul său, Grasu', au petrecut-o la Phenian, invitaţi la a 100 a aniversare a lui Kim Ir-Sen. Străzi mohorâte, oameni tăcuţi şi cu privirea în pământ, frica domnind peste tot. Cei doi români sunt însoţiţi permanent de un ghid, Ri. Nu au voie să iasă din hotel fără Ri, totul este programat de dinainte, au voie să vadă numai ce regimul doreşte să fie văzut. Nici vorbă să iasă din Phenian, de unde nici localnicii nu ies prea uşor ci doar cu aprobare. Eu aş fi foarte interesat să văd cum este Coreea de Nord rurală, să aud poveşti din lagărele lor, din mine, dar bineînţeles un străin nu poate vedea aşa ceva. Avem două persoanje simpatice în carte. Grasu' (evident că titlul cărţii nu se referă la acest gras ci la tânărul preşedinte nord-coreean ce apare şi pe coperta cărţii), care face tot felul de glume, şi mai ales Ri, ghidul care vorbeşte româneşte, pentru că a petrecut câţiva ani la noi. S-a simţit o undă de duioşie din partea lui Adelin în ceea ce-l priveşte pe Ri, cu siguranţă un nord-coreean mult mai fericit faţă de majoritatea populaţiei, dar tot o unealtă a regimului. O întrebare se naşte la final, întrebare la care nici autorul nu poate răspunde precis. Nord-coreenii sunt îndoctrinaţi şi îndobitociţi după 60 de ani de spălare pe creier şi nu-şi mai dau seama ce fac (vezi plânsetele isterice de la moartea preşedintelui Kim Jong-il) ori fac totul de frică, fiind conştienţi de situaţia în care se află? Pe lângă carte, Adelin Petrişor a realizat şi un documentar de 20 de minute pentru TVR, intitulat "Coreea de Nord, nimic de invidiat". Se poate urmări pe net şi este cumva un rezumat vizual al cărţii.

miercuri, 12 februarie 2014

Junot Diaz - Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao

Până să citesc această carte nu ştiam nimic despre Republica Dominicană, în afara faptului că este o destinaţie turistică de lux. Încă de la primele pagini am luat contact cu un personaj foarte important în istoria acestei ţări, dictatorul Rafael Leonidas Trujillo Molina, conducătorul republicii între 1930 şi 1961. Prima notă explicativă a romanului vorbeşte despre acest dictator care-l face pe Ceauşescu să pară mieluşel. Cartea are foarte multe note explicative, unele întinzându-se şi pe două pagini. A patra notă de exemplu îi este dedicată lui Porfiro Rubirosa, al treilea cel mai cunoscut dominican din lume. Despre al doilea cel mai cunoscut dominican nu se aminteşte însă nimic. Explicaţiile (care părăsesc zona ficţiunii), dar mai ales cartea aduc cititorului multe informaţii despre o ţară mai puţin cunoscută, despre o lume aparte. O lume plină de sărăcie, gangsteri, mizerie, fetiţe în vârstă de zece ani violate, prostituţie, rasism. Povestea spusă nu este aparte, însă prin stilul abordat de Junot Diaz devine specială. Cineva spunea că subiectele din literatură sunt epuizate, dar stilul poate face diferenţa. Autorul dominican emigrant în USA are un stil dificil, cartea neavând deloc dialog şi fiind un amalgam de engleză şi spaniolă, partea spaniolă nefiind tradusă nici măcar în subsolul paginii. Să dăm doar un exemplu: avem un capitol intitulat "Amor de pendejo". Amor ştim cu toţii ce înseamnă, dar pentru pendejo a trebuit să apelez la google translate. Când citim cartea, dacă nu cunoaştem boabă de spaniolă, trebuie să avem întotdeauna la îndemână google translete, iar câteodată nici acesta nu este de folos pentru că nu ştie să traducă cuvinte porcoase. În rest e o lectură plăcută şi foarte interesantă, la care trebuie să fim puţin atenţi pentru a nu ne pierde (la un moment dat se schimbă naratorul pentru o perioadă scurtă, iar asta nu e singura capcană întinsă de Diaz). Printre altele face o grămadă de referiri la Stăpânul inelelor, aminteşte de Mario Vargas Llosa, vorbeşte despre omniprezenţii americani care se implică în istoria şi războaiele tuturor ţărilor, mai ales a celor din lumea a treia.

Să spunem câteva cuvinte şi despre subiectul principal al cărţii, despre poveste. Nu este vorba doar despre viaţa lui Oscar Wao, personajul din titlu, ci şi de familia sa, mamă, soră, bunici. Iar viaţa lui Oscar nu a fost câtuşi de puţin minunată, ci chiar una tristă. Un om de o urâţenie fantastică, gras (undeva pe la 130 kg în perioada liceului), cu pielea neagră (există dominicani şi dominicani, iar cei cu pielea neagră sunt inferiori), încearcă din răsputeri să facă sex cu o femeie. Nu e un băiat prost, dar e senilizat şi preocupat de jocuri pe computer ori de literatura SF pe care încearcă să o scrie. Relaţiile sale cu diverse posibile iubite sunt de toată jena. Oscar trăieşte prin anii '70-'90. Dar cartea urmăreşte şi destinul mamei sale în perioada '50-'60, vorbind despre trei mari iubiri ale femeii. Vom merge şi la mijlocul anilor '40 pentru a-l întâlni pe bunicul lui Oscar, sărmanul Abelard. Aceasta este partea mea preferată din carte.

Romanul începe cu un capitol introductiv despre Fuku, un blestem foarte puternic ce se abate şi asupra familiei lui Oscar la fiecare generaţie. Blestemul îi loveşte din plin pe bieţii oameni şi numai de o carte amuzantă nu avem parte, aşa cum pe ultima copertă spun cei de la The New York Times. "Diaz a scris un roman amuzant şi profund autentic, ai cărui eroi au învăţat la şcoala străzii...". Nu văd ce e amuzant în atâtea nenorociri, iar bietul Abelard care era doctor numai la şcoala străzii nu a învăţat. Citiţi cartea. Merită. Premiul Pulitzer 2008.

duminică, 9 februarie 2014

Chioşcul de bilete RATB

E dimineaţă şi e frig. La chioşcul RATB s-au strâns deja 6-7 persoane şi au format o coadă. Eu sunt a treia persoană la rând. Lumea acum nu mai cumpără bilete (deci e oarecum impropriu titlul, dar lăsăm aşa de dragul trecutului) ci îşi încarcă cartela, portofelul electronic. S-a stricat computerul pe care-l foloseşte angajata RATB pentru a pune călătorii pe cardurile oamenilor. Femeia este toată răvăşită şi apasă disperată cu degetele pe touch screenul ce-l are la dispoziţie. Ştie că asupra sa planează acuzaţii, se simte vinovată în faţa celor care stau la coadă, dându-şi seama că în minţile noastre se profilează ideea că este o incompetentă analfabetă care nu ştie să folosească tehnica modernă.
- S-a blocat calculatorul, nu este vina mea, spune aproape cu lacrimi în ochi. Nu ştiu ce să mă fac.
Cu o căciulă de blană ce a fost la modă în urmă cu două decenii, o femeie, care era tânără pe atunci, vorbeşte pentru agitata angajată RATB dar şi pentru restul potenţialilor călători:
- Pixul şi hârtia erau sfinte. Calculatoarele astea se strică imediat.

Până la urmă toată lumea răsuflă uşurată. Printr-o minune computerul este reparat. Când îmi vine rândul la încărcatul cartelei port un dialog cu femeia care-şi mai revenise cât de cât din sperietură.
- Câte ore pe zi staţi aici în ghereta asta?
- Opt ore.
- Păi şi dacă aveţi nevoie la WC ce faceţi?
- Păi nu beau apă deloc ca să nu am nevoie.
- Păi şi dacă vă apucă burta ce faceţi?
- (Râde) Uite că în 25 de ani nu m-a apucat. Mi-am asumat un risc de la început.
- Dar nici nu mâncaţi nimic în astea opt ore?
- Nu mănânc, că sunt mereu cu mâinile murdare de la bani.

Foarte grea meserie. Doar oamenii cu caracter puternic o pot face. Eu numai la gândul că n-am unde merge la WC şi m-ar apuca toate cele. Din primele ore. Iar femeia asta stă 8 ore/zi, de 25 de ani. Şi sunt mii astfel de femei.

joi, 6 februarie 2014

Sylvia Plath - Clopotul de sticlă

(recenzie realizată de Zori de zi)

De ce să vrei să te sinucizi? De ce să faci asta? Sunt femeie şi am trecut de vârsta la care încep să i se întâmple chestii personajului principal, de vârsta la care autoarea a început să scrie cartea asta şi chiar şi de vârsta la care s-a sinucis şi, totuşi, nu o înţeleg pe deplin.
Face bine la şcoală, chiar foarte bine, e bursieră, câştigă drept premiu al unui concurs la care participă posibilitatea de a scrie editoriale într-o revistă, cu puţin efort poate deveni chiar ceva permanent. Îi este respinsă aplicaţia pentru participarea la un curs pe teme literare la un colegiu de prestigiu, dar asta pare să îi strice doar planurile pentru restul vacanţei. Deşi spune că asta ar vrea să facă, să scrie, nu reuşeşte. Devine din ce în ce mai instabilă, nu mai poate adormi zile întregi, nu mai găseşte plăcere în nimic, începe să cocheteze cu ideea sinuciderii, după câteva tentative timide reuşeşte să ajungă în pragul morţii, dar este salvată, este internată la un ospiciu unde este tratată prin terapia şocurilor electrice (după o şedinţă anterioară traumatizantă la un alt medic) şi de unde presupunem că iese – deja ştim că este – stabilizată. 

Da, transpare dincolo de pagini mintea şi suferinţa unui bolnav internat la boli psihice.

Este o carte, spun ei şi spunea şi ea, semi-autobiografică, însă din câte am spicuit cred că este autobiografică pe de-a-ntregul, apar multe detalii reale consemnate în istorie, care sunt redate între paginile ei.

Dezamăgirea determinată de anumite aşteptări neconcretizate pe plan profesional, dezamăgirea faţă de oamenii care o înconjoară – mama, colegii, prietenii, bărbaţii care se perindă prin frânturile ei de timp, nemulţumirile adânci şi acute, devastatoarele şi dureroasele pierderi o împing să renunţe. Dar, din finalul ultimei pagini, înţeleg că merge mai departe.

Până când spune STOP în viaţa reală; într-o iarnă cruntă, rămasă singură şi cu doi copii foarte mici. Pentru mine, atunci s-a încheiat cartea asta.
Da, se poate să vrei să te sinucizi şi chiar să ai cel puţin un motiv pentru asta.

Cred că a fost o foarte bună poetesă.

marți, 4 februarie 2014

Cheesecake Jamie Oliver

Acum vreo 5-6 ani mi-am cumpărat o carte de bucate de-a lui Jamie Oliver. Printre reţete am găsit şi cheesecake, unul dintre felurile mele preferate în restaurante. Am început să fac acasă pentru a nu plăti 12-15 lei pe o porţie la restaurant, unde nici măcar nu era foarte bun întotdeauna. Am făcut de multe ori, am mai modificat reţeta până a ajuns să-mi placă, iar în prezent pot spune că fac un cheesecake desăvârşit. I-am dat numele "Jamie Oliver" pentru că am plecat de la reţeta celebrului bucătar englez. Sper ca într-o zi să fiu invitat de Teodora Rogobete la Look Tv şi să prezint această prăjitură telespectatorilor din toată România.

Nu am nişte cantităţi şi date exacte în ceea ce priveşte ingredientele pentru că sunt atât de bun în pregătirea acestei prăjituri încât o fac din minte şi nu stau să măsor. Pentru blat folosesc o pungă de biscuiţi (nu de graham sau digestivi, ci din ăia italieneşti fini, la 7-8 lei punga de 350 grame) şi aproape un pachet de unt (aici nu mă arunc la unt scump pentru că nu are rost, untul Winny este perfect şi costă 4,5 lei). Rup biscuiţii cu mâna pentru că nu îmi plac pisaţi şi îi amestec cu untul moale. Am o tavă rotundă cu diametrul "fi" 26 cm. Este o tavă cu fund detaşabil pe care am cumpărat-o din Municipiul Piatra Neamţ când am fost cu soţia în concediu mai demult. Pun hârtie de copt pe fundul tăvii, iar apoi repartizez biscuiţii cu unt. Dau la cuptor 10 minute la 180 grade.

Acum pregătim crema. Se face cu mixerul. Ordinea ingredientelor: 2-3 linguri de zahăr (mie nu îmi place aşa dulce), 3 linguri de amidon de porumb, 1 kg brânză proaspătă de vaci (eu folosesc Pilos pentru că sunt fan Lidl. este făcută în Polonia, deci de la vaci poloneze), 2 ouă de la găini crescute la sol, o cutie de smântână pentru gătit, coaja rasă de la o portocală (trebuie să spălăm foarte bine portocala. Petrov de pe blogul Milf şi Petrov susţine că portocala are o coajă foarte murdară. aşa este), vanilie (ori esenţă de vanilie, ori nişte păstăi de vanilie. eu am luat vanilie adevărată din Carefour Ruse, Bulgaria. prin România nu am găsit).

Scoatem blatul după 10 minute şi lăsăm să se răcească. Dăm cuptorul la 200 grade. Turnăm compoziţia peste blat. Băgăm la cuptor şi lăsăm 40-45 minute. Facem o cremă de ciocolată din ciocolata topită (eu aici nu mă uit la bani şi nu folosesc mizerie de ciocolată menajeră, ci numai ciocolată bună, de calitate, de la Milka în sus). Turnăm ciocolată fierbinte peste cheesecakeul cald, abia scos din cuptor. Lăsăm să se răcească la termperatura camerei vreo 3 ore, apoi îl băgăm la frigider peste noapte. Servim cu mare plăcere a doua zi. Ies 8 porţii serioase. În restaruant daţi cam 100 lei pe ce am prezentat eu aici, pe când aşa costă vreo 30 lei. Teo, aştept să mă chemi la Cluj să prezint asta la televizor. Am făcut şi o poză ca să vadă cititorii blogului despre ce este vorba şi să încerce şi ei această minunată prăjitură.


duminică, 2 februarie 2014

Eugene Yelchin - Cum i-am spart nasul lui Stalin

Un scriitor rus născut în 1956 la Leningrad şi emigrat în USA în 1983, aşa că să nu ne mirăm de prenumele său. Iniţial se numea Evgheni, dar a primit cetăţenie americană şi s-a transformat în Eugene. Nu ştiu ce părere să am despre astfel de oameni. Să-i numim trădători de ţară şi de neam? Să ne gândim că au făcut bine că au părăsit mizeria sovietică şi s-au îndreptat spre tărâmul făgăduinţei? Mai puţin contează. Important este că Yelchin este un artist talentat. Pe lângă faptul că a scris o carte bună, a şi ilustrat-o cu desene foarte expresive. Cartea este scrisă din punctul de vedere al unui băiat sovietic care se pregăteşte să devină pionier. Ne aflăm în timpul marii epurări a lui Stalin. Tatăl băiatului este informator/turnător la securitatea sovietică. Copilul îşi doreşte cu ardoare să devină pionier, îşi iubeşte mult tatăl, dar îl iubeşte şi pe Stalin, tatăl tuturor copiilor din URSS. Dar pe parcursul unei zile totul se schimbă, iar băiatul nu-şi mai doreşte aşa mult să devină pionier, începe să conştientizeze situaţia. O carte ce se adresează deopotrivă celor mici şi celor mari în care aflăm câteva aspecte ale vieţii de la începutul Uniunii Sovietice. Am citit-o cu mare plăcere în două vizite la hypermarketul Cora.