miercuri, 29 octombrie 2014

Pawel Huelle - Eram singur și fericit

Nu vă lăsați păcăliți de coperta plină de candoare, pentru că în spatele ei se ascunde o carte grea, metaforică, plină de subînțelesuri, o lume ascunsă ce-i pune intens cititorului mintea la contribuție. Pasajele artistice se întrepătrund cu cele filozofice, lumea visului cu cea a realului. Au fost pasaje care mi-au plăcut foarte mult, suite de imagini ale comunismului în Polonia, ori ale disprețului pe care polonezii îl au pentru ruși și nemți, au fost pasaje care mi s-au părut o combinație între Kawabata și Kafka, metafore pline de culoare pe fondul unor tablouri ale absurdului, au fost momente de narațiune interesante, însă mărturisesc că au fost și rânduri care nu mi-au plăcut, ori nu le-am înțeles pe deplin. Cartea cuprinde opt povestiri, singura legătură dintre ele fiind că naratorul este același, un băiat din orașul Gdansk. Copilul este fermecat de vecina lor nemțoaică, care-i cântă la pian Wagner și-i explică câte ceva despre lumea muzicii culte (Mutarea), participă alături de părinți la înlocuirea vechii mese rotunde, drumurile ducându-l într-un sat unde asistă la tăierea ilegală a unui porc (Masa), se împrietenește cu o fată ciudată când merge cu vărul Lucian la pescuit, în această poveste apărând probabil unica scenă cu conotații sexuale din carte; fata are 12 ani, el are 13, fata îl cheamă într-o cameră de baie unde se dezbracă și intră în cadă, iar băiatul se miră că fata nu are chiloți (Gute Luisa), începe să culeagă melci alături de tatăl său, mare inginer care ajunge măturător în gară pentru că nu dorește să-și pună semnătura pe un proiect sortit eșecului; aflăm cum cei de la gară află primii când sosesc transporturi cu aspiratoare din Cehoslovacia [am avut și eu aspirator din Cehoslovacia mai demult, cred că e tradiție la ei], mobilă din Yugoslavia sau covoare persane din RDG (Melcii, bălțile, ploaia), se împrietenește cu un motociclist care face cascadorii și se îndrăgostește de fata unui evreu bogat (Prima iubire), își așteaptă bunicul la aeroport, iar avionul acestuia are probleme (Minunea), pleacă la ski cu unchiul său și nimeresc într-un sat ciudat venit din alte vremuri (Unchiul Henryk), participă la înmormântarea fostului șef, un tip ciudat și evocă vremurile de când acesta trăia, în ultima poveste care mi s-a părut destul de dificil de deslușit, fiind prea întortocheată (Zile fericite). Per total avem o carte bună, rafinată, care iese din tipar prin originalitate, o dovadă de literatură adevărată.

joi, 23 octombrie 2014

La croitorie

Merg la croitorie pentru o scurtare de pantaloni. Croitoreasa e tânără și mă miră acest fapt, pentru ca tinerele femei din ziua de azi nu mai învață o meserie. Sunt fie corporatiste dacă au școală, fie casiere sau lucrători comerciali. Intru în cabina de probă și îmbrac noii pantaloni. Tânăra croitoreasă mă așează cu fața la oglindă și se apleacă pentru a-mi lua măsură. O pot observa foarte bine în luciul oglindei și primul lucru care-mi atrage atenția este decolteul ce-i pune în evidență țâțele, dar ce mi se pare mie drăguț la ea este șanțul dintre țâțe. Îmi amintesc de un banc pueril pe care în copilărie l-am citit în celebrul calendar al umorului, un calendar de prin 1991 care se rupea filă cu filă. Bancul spune în felul următor:
"Logodnicul se uită la decolteul logodnicei. Aceasta întreabă:
- Iubitule, îți place noul meu medalion în formă de avion?
- Mai mult îmi place pista pe care a aterizat."
Croitoreasa are ochii albaștri și părul blond. Seamănă cu o suedeză din filmele sexy pe care le vedeam în tinerețe, pe casete video închiriate. Filme nevinovate cu femei blonde despuiate. Femeile suedeze nu cred că joacă în filme porno, pentru că Suedia e o țară mult prea bogată și femeile nu se compromit astfel. Actrițele porno sunt cehoslovace, poloneze, unguroaice sau din fosta URSS.
Nici croitoreasa n-ar juca în filme porno, doar pentru o scurtare de pantaloni cerându-mi 15 lei. Croitoria este o meserie bănoasă. Meseria e brățară de aur.

duminică, 19 octombrie 2014

Jonathan Coe - Expo 58

Thomas Foley lucrează la Biroul Central de Informaţii de pe Baker Street într-o umilă funcţie ce presupune redactarea anumitor texte cu caracter civic, soţ al unei femei casnice cu care nu pare să aibă prea multe în comun, tată al unei fetiţe de câteva luni, vecin cu plictisitorul domn Sparks. Viaţa lui Thomas se schimbă total când acesta este trimis la Expo 58 Bruxelles într-un post pe care nu-l înţelege foarte bine la pubul Britannia din cadrul Expoziţiei Internaţionale. Cartea, scrisă într-un ritm vioi, plăcut, lejer, oferă cititorului nu doar o imagine amuzantă a clasicelor poveşti de spionaj foarte la modă în perioada Războiului Rece, ci şi o imagine de ansamblu a Expoziţiei Internaţionale. După ce am citit cartea m-am uitat minute bune la poze de la acest eveniment, încercând să îmi imaginez lumea în care personajele lui Jonathan Coe s-au desfăşurat. Ce arhitectură interesantă au pavilioanele URSS şi USA, ce frumos arată restaurantul Praha din cadrul pavilionului cehoslovac, ce impact trebuie să fi avut în acele vremuri vederea construcţiei numită Atomium. Iar pe lângă toate acestea cartea oferă şi o clasică poveste de dragoste, frumos construită de autor. O belgiancă frumoasă şi tânără protagonistă. Nu mi-am putut imagina această femeie nicidecum. Oare cum arată o belgiancă frumoasă în 1958?

Ce mult mi-a plăcut cartea. Foarte diferită faţă de ce mai citisem de la Coe (Casa somnului, Ploaia înainte să cadă, Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim). Stilul folosit pentru Expo 58 mi s-a părut destul de murakamian. Să luam de pildă întâlnirea cu Anneke de pe aeroportul Melsbroek. Păi în pasajul ăsta parcă citeam despre Malta Kano. Ori dragostea cu care autorul introduce în text piese muzicale (frumoasă Streamline Train, a celor de la Ken Colyer Skiffle Group), mâncare ori alte mărci de produse (chipsuri Smith’s salt’n’shake ori ţigarete Player’s Navy Cut). Totuşi povestea este mai bună ca cele scrise de Murakami şi are o finalitate, plus că e cu picioarele pe pământ, e palpabilă, nu e ceva fantastic. Mi-au mai plăcut foarte mult elementele care induc atmosfera anilor respectivi, sfârşitul anilor '50. Chestii gen fumatul în avion, modul de adresare între oameni, obiceiurile. M-am gândit la serialul Mad Men care abundă de asemenea elemente.

O undă de tristeţe m-a cuprins la ultimul capitol, în care sunt trecute în revistă mai multe întâmplări istorice ce au avut loc din 1958 până în prezent, alături de elemente din viaţa personajelor cărţii. Mi-e ciudă pe timpul care trece şi mi-e ciudă că nu mai rămâne nimic din noi, că totul este efemer. Am sporit melancolia ascultând de câteva ori o piesă clasică ce apare în carte, Pastorale d’ete, compoziţie a elveţianului Honegger.

miercuri, 15 octombrie 2014

Cu autobuzul

Ajungându-mă blestemul Simonei Tache căreia i-am zis că transportul public echivalează cu purtarea hainelor second hand, am ajuns, ca săracii, să merg cu autobuzul 104 în Cora.

De ce întotdeauna atunci când sunt libere două locuri, unul lângă celălalt, omul se așează pe scaunul dinspre culoar, blocând astfel accesul către scaunul de la geam? Unii sunt chiar mai nesimțiți și își pun sacoșa pe scaunul liber de lângă ei. Când văd așa ceva, numai de-al dracu mă duc și mă așez pe locul respectiv, împingând bine respectiva persoană. Și întotdeauna se face că eu cobor înainte și mă mai împing încă o dată.

În mașina 104, o mamă îi spune fetiței: "Săptămâna viitoare este testul. Doar în seara asta și mâine seară mai poți repeta. Dacă nu repeți acum, să știi că sâmbătă nu mergi la ziua Biancăi. Îi duci doar cadoul și stai și înveți!". Fetița are 10 ani și e obosită. Are ochii triști și se uită în gol. Este ora 20. Ce poate să mai învețe copilul acum seara după o zi întreagă în care a făcut diverse? Ce amenințare dobitoacă e asta din partea mamei? Nu-i poate spune cu frumosul? Sunt copiii ăștia care învață bine, au note bune, iar la maturitate clachează, ca protagonista romanului Pianista, sau ca protagonistul romanului Soldații.

duminică, 12 octombrie 2014

Adrian Schiop - Soldaţii Poveste din Ferentari

O carte greu de digerat, pentru că dacă eşti heterosexual nu prea te încântă să citeşti despre cum se mângâie doi bărbaţi, despre cum îşi rostesc vorbe dulci, despre cum îşi sug reciproc pulile şi se fut în cur. Dar trecând peste asta, uşor-uşor îţi dai seama de sensibilitatea prozei lui Adi Schiop şi realizezi că ai în faţă o carte interesantă, chiar frumoasă pe alocuri. Pe mine m-a cuprins tristeţea şi mila citind acest roman care prezintă relaţia dintre un ziarist ce locuieşte în Ferentari şi Alberto smardoiul, un ţigan de 33 de ani care vreo 15 ani a petrecut în puşcării, unde a fost lăchit încă de tânăr. Ce doi ba se iubesc, ba se ceartă, îşi iau întotdeauna ţigări şi bere la PET de ultimii bani, încearcă să se adapteze vieţii normale fără nicio şansă de succes, amândoi fiind cazuri pierdute definitiv. Foarte bună partea psihanalitică a cărţii care încearcă să explice comportamentul lui Alberto, cum foarte bune mi s-au părut şi rândurile în care se vorbeşte despre cartierul Ferentari sau despre interlopi şi manelişti. O carte despre bulangii, boschetari, alcoolici, lumea de jos care există cu adevărat dar puţini dintre noi o cunosc. O lume la fel de mizerabilă sau poate mai mizerabilă ca în Trainspotting. Am văzut tot felul de interviuri pe net cu Adrian Schiop. Pare o persoană de treabă, mi-ar părea rău ca Soldaţii să fie autobiografie.

marți, 7 octombrie 2014

Etajul XXII

Eufrosin Potecă, nu citi povestea de mai jos. Este despre mâncare şi vei spune că numai la asta îmi este gândul. Nici tu, Rodica, să nu citeşti. Este o poveste perversă care te va scârbi până în măduva oaselor. Nici Ionescu să nu citească. Cu siguranţă va considera povestea proastă, aşa că va pierde 10 minute din viaţă. Să citească în schimb Ema Cojocaru, Andreea Toma şi fructitza. Vreau să ştiu părerea lor. Dar să începem!

I
Alarma telefonului mobil îl trezi la 6:30 într-o dimineaţă de luni, o oră oarecum târzie pentru partea de sud a oraşului, considerată mai săracă, cu oameni plini de nevoi, care plecă cu noaptea în cap de acasă zi de zi, pentru a-şi face un rost în viaţă, pentru un trai mai bun. Cei mai norocoşi lucrează la corporaţiile din partea de nord şi străbat întreg oraşul pentru a ajunge la locul de muncă, alţii se deplasează la ultimele uzine rămase în sud, reminiscenţe ale regimului de altă dată. Înainte de plecare trebuie să pregătească pachetul copiilor pentru la şcoală, iar copiii mai mici vor fi lăsaţi la creşele sau grădiniţele de stat din zonă. La ora 7 tumultul străzii este maxim, iar cei plecaţi se vor întoarce abia peste 10 ore înapoi acasă. Totuşi 6:30 era o oră extrem de matinală pentru el, obişnuit să ajungă la serviciu după 10. Fără nevastă sau copii. Stă împreună cu o fată, dar ea, din provincie fiind, mersese acasă în week-end şi avea să se întoarcă mai târziu în cursul zilei. Îşi făcu un duş şi fără să mănânce nimic, se îmbrăcă şi ieşi afară îndreptându-se spre staţia de metrou, fără nicio grijă sau vreun gând supărător în minte. Şi el şi fata aveau salarii bune, deşi nu se speteau muncind, încă nu aveau in plan copii şi nici altceva concret, deşi amândoi se apropiau de 30 de ani. Intersecţia Şoselei Berceni cu străzile Turnu Măgurele şi Ion Iriceanu era deja blocată, iar şoferii claxonau plini de nervi, ca în fiecare dimineaţă. Avea şi el maşină, un Renault Gordini nou-nouţ, dar astăzi nu se ducea la serviciu, aşa că preferă transportul în comun. Staţia de metrou Apărătorii Patriei era ticsită de lume, însă doar în perimetrul peronului aflat pe sensul către centru, aşa că merse la celălalt peron şi luă trenul până la capăt, iar apoi un tren gol către centru pentru a se putea aşeza pe scaun. Avea drum lung şi pentru a-şi alunga plictiseala începu să se joace pe telefonul mobil, nebăgând în seamă oamenii care se îmbulzeau în vagon la fiecare staţie. Ieşind la staţia Aviatorilor, a găsit acelaşi zumzet de la traficul infernal, aceeaşi aglomeratie de oameni grăbiţi, dar parcă aerul era altul. Nordul oraşului, cu lumea corporatistă şi vile luxoase, cu maşini de zeci de mii de euro şi restaurante bune, cu femei dichisite şi bărbaţi în costum de la corpul diplomatic. Nordul care pare din altă lume faţă de sud, cu autobuzul 301 care te duce pe Bulevardul Beijing înspre Cartierul Francez. Hotelul Vilnius cu cele 23 de etaje ale sale străjuieşte împrejurimile formate din blocuri cochete de patru caturi sau vile identice ca model. Peste tot este curat şi linişte, acum în aerul dimineţii chiar ai senzaţia că eşti într-un orăşel de munte. Oricum, este o zonă diferită de restul oraşului, un oraş în oraş. Se miră şi el de străduţele lăturalnice pline de flori, fără maşini şi claxoane, fără blocuri gri. Parcă se află în concediu, aşa se uită în stânga şi-n dreapta şi i se pare totul extraordinar. Şi se gândeşte că la un moment dat o să-i pice o avere de undeva, sau va face o afacere fără să muncească mult şi va câştiga bani, iar atunci poate se va muta şi el aici. Dar timpul se pare că îl presează un pic, pentru că se uită la ceas şi intră numaidecât în holul Hotelului Vilnius. Hotel de 5 stele. Nu se uită deloc către recepţie şi merse pe lângă lifturi, coborând scările către subsol, timp în care nările îi fură asaltate de mirosuri diafane. Omletă cu şuncă, cârnaţi prăjiţi, caşcaval pane. Sunete de tacâmuri şi voci de oameni fericiţi susurau pe lângă urechile lui, venite prin calea aerului tocmai din sala de mese a hotelului. Oaspeţi întârziaţi îşi mâncau micul dejun, dar el nu avea timp pentru aşa ceva acum. Undeva în pântecul hotelului Vilnius, după ce coborâ treptele, zări o uşă. La intrare aşteaptă cuminte o fată tânără, o hostess, care-l intreabă cu politeţe de nume, apoi îi dă o legitimaţie de acces care se pare că-l aştepta deja. Deschide uşa şi fără a spune nimic se aşează pe un scaun din fundul sălii, sală în care erau deja vreo 30 de persoane care căscau ochii la o femeie între două vârste, îmbrăcată într-un taior modern, care explica ceva în faţa unui ecran pe care retroproiectorul trimitea un fascicul de raze reprezentând un grafic colorat.
II
Seminarile de prezentare pentru anumite produse au devenit un mod de viaţă pentru mine. Nu contează prea mult domeniul, important e ca agenda de lucru să cuprindă o masă de prânz, iar majoritatea evenimentelor de acest fel au inclus lunch-ul, dar şi un cofee break unde sunt servite prăjiturele, ceai, cafea şi suc. Nu sunt nicidecum sărac şi pot mânca foarte bine şi pe banii mei, însă mă încântă cumva acest fel de pomeni, această mâncare gratuită obţinută în schimbul faptului de a te pretinde interesat de anumite chestiuni. Iar pe lângă bucuria prilejuită de prânzul într-un mediu cât se poate de luxos, contează foarte mult şi faptul că am o zi liberă de la birou şi nu în ultimul rând chiar îmi place să ascult oameni vorbind despre chestii care nu mă interesează neapărat în mod direct. La serviciu găsesc înţelegere şi sunt mereu trimis la aceste seminarii. Una la mână că sunt prieten atât cu directorul companiei, cât şi cu secretara acestuia care se ocupă în mod direct de evenimente, ea primind pe mail invitaţiile, iar doi la mână nimeni altcineva din companie nu e interesat de prezentări. Compania unde lucrez are multe departamente şi acoperă o gamă largă de ramuri ale industriei, astfel încât de-a lungul timpului am participat la prezentări din cele mai variate precum: produse chimice pentru fertilizarea solului, soluţii de stocare în cloud, aspiratoare cu spălare, patiserie franţuzească, anvelope patru anotimpuri, maşini de făcut gheaţă, vopsele izolatoare termic, creşterea şi inmulţirea viermilor de mătase. Am fost în sedii de firmă luxoase sau în hoteluri de 5 stele, am fost mereu tratat cu o remarcabilă politeţe, ca un important potenţial cumpărător, deşi compania noastră nu a cumpărat niciodată nimic de la aceşti oameni. Am cunoscut la seminarii persoane interesante cu care am mai ieşit la bere apoi, persoane serioase interesate de cele prezentate, ori oameni asemenea mie. În dimineaţa asta particip la un simpozion despre microchirurgia reconstructivă, organizat de o firmă care vinde aparatură medicală către clinici. Cu siguranţă doctori, oameni de afaceri importanţi sau agenţi de vânzări şi-au făcut loc în una din sălile de conferinţă ale hotelului Vilnius, printre care şi eu, ascultând din când în când, gândindu-mă la cu totul alte chestii, jucându-mă pe telefon, ori holbându-mă la persoanele de sex feminin din sală.
III
Prezentarea noului aparat de lipoaspiraţie a durat cam mult, astfel că pauza de masă a venit cu 40 de minute întârziere. Muream de foame, nu altceva. În sfârşit am ajuns în restaurant şi cum nu cunoşteam pe nimeni, m-am aşezat întâmplător la o masă rotundă de douăsprezece locuri. La astfel de evenimente se practică bufetul suedez, aşa că am început cu aperitivele. Mi-am pus pe o farfurie câteva felii de brânză cu mucegai şi o salată de sparanghel, iar apoi am luat o porţie de orez sălbatic cu file de păstrăv în sos alb, păstrând pentru final cartofii copţi garnisiţi cu sos de anşoa şi frigăruile asortate. În timp ce mâncam mă gândeam că la masă sunt douăsprezece scaune, exact ca în romanul scris de Ilf şi Petrov. Savuram desertul, brioşe cu topping de caramel şi tarte cu ananas, când a sunat pe mobil patronul de la clinică şi m-a întrebat câteva preţuri ale unor aparate pentru care fusesem trimisă la prezentare. Apoi, în timp ce vorbeam cu şefu', tot filmul s-a rupt. Bărbatul de lângă mine a vărsat din neatenţie paharul cu vin roşu pe noua mea rochie albastră, îmbrăcată pentru prima oară. Şi-a cerut scuze imediat, dar eu m-am ridicat în picioare mânioasă. În scurt timp trebuia să ne reîntoarcem în sala de conferinţe pentru partea finală a prezentării.
IV
La masa din faţa mea, pe diagonală, stătea o femeie blondă pe care mi-au căzut ochii la un moment dat. Un pic dolofană, dar la modul plăcut, într-o rochie albastră deasupra genunchilor, care-i evidenţia foarte frumos picioarele şi pantofii cu toc. I-am făcut câteva poze cu telefonul pe ascuns şi i-am studiat mai bine corpul pe ecranul mobilului. M-am gândit că mi-ar plăcea să o fut. Sunt un tip direct la chestii d'astea, ştiind prea bine că şi femeile vor să se fută în egală măsură, ca şi noi bărbaţii. Nu prea am mai fost atent la prezentare din momentul în care am început să mă gândesc cum să fac să mă culc cu femeia blondă, iar la momentul pauzei de prânz am urmărit-o şi m-am aşezat, chipurile întâmplător, la aceeaşi masă cu ea, o masă rotundă amenajată foarte frumos. Mi-am pus în farfurie carne de vită în sos de piper alb, orez basmati şi salată de andive. De asemenea mi-am turnat un pahar de vin roşu cam dubios, dintr-o carafă aflată pe bufetul de autoservire. Am mâncat liniştit, după care m-am prefăcut că lovesc din greşeală paharul, iar vinul roşu a ajuns pe femeia de lângă mine.
V
A venit după mine la toaleta femeilor, iar eu nu mai eram aşa nervoasă şi nici nu ştiam ce să mai zic, că într-un fel simţeam că mă place şi că a făcut totul dinadins. A fost amuzant când m-a ajutat să-mi usuc rochia la uscătorul de mâini şi ne-am prezentat unul altuia şi mi s-a părut chiar ok. Apoi am intrat împreună în sala de conferinţe şi s-a aşezat lângă mine şi tot vorbeam în şoaptă, de ca şi cum eram cunoscuţi de când lumea. Şi nici nu mai eram atentă la ce se vorbea de la pupitru, dar oricum îmi făcusem o impresie despre ceea ce văzusem şi puteam să-i prezint şefului toate datele, plus că la sfârşit ne dădeau o grămadă de broşuri. Şi îmi plăcea de el, că părea om de calitate şi era drăguţ la înfăţişare. Iar la un moment dat mi-a scris pe agenda primită din partea organizatorilor dacă nu vreau să luăm o cameră la hotel, iar eu i-am scris că e nebun, că aici e foarte scump, dar el a scris că plătim jumi-juma şi până la urmă i-am spus că sunt de acord, deşi am un prieten stabil de mulţi ani, dar în ultima vreme nu-mi mai acordă atenţia de la început şi relaţia noastră mi se pare oarecum în impas.
VI
După terminarea simpozionului despre microchirurgia reconstructivă, pe furiş cei doi merg la recepţia Hotelului Vilnius şi întreabă de preţul unei camere. Aflând preţul de 580 lei/noapte, şovăie în luarea unei hotărâri. Ar putea merge la un alt hotel mai ieftin, dar unde? Timpul este şi aşa destul de scurt, e aproape ora 17:00. Plătesc banii, 200 de lei bărbatul şi 380 de lei femeia, primind în schimb o cameră la etajul XXII, ce trebuie eliberată până cel târziu mâine la orele 12:00. Micul dejun este inclus. Evident că amândoi trebuie să fie seara la casele lor, dar nu-i nimic, sunt bune şi câteva ore. Ajunşi în cameră parcă uită unul de celălalt, bucurându-se de opulenţa încăperii, de mirosul plăcut şi proaspăt, de mobila luxoasă, dar mai ales de priveliştea de la etajul XXII unde parcă ai tot oraşul în palmă. Sunt deasupra lumii şi încep să se dezbrace în grabă, fiecare ocupându-se de hainele sale, până rămân goi puşcă.
- Te rog, pune-ţi pantofii la loc, o roagă el.
- Păi de ce?
- Vreau să te fut aşa încălţată, cum am văzut în filmele porno.
- Bine, dar stai mai întâi să-i spăl pe talpă. Mi-e milă să murdăresc aşternuturile astea curate.
Îşi ia pantofii în mână şi păşeşte în vârful picioarelor către baie, în timp ce el îşi freacă deja pula de atâta plăcere şi nerăbdare. Dar totuşi ea are dreptate, cearceafurile sunt de satin şi arată foarte bine pentru a fi murdărite de pantofii care au călcat peste tot, în lumea murdară de afară. Îşi spală bine pantofii pe talpă, apoi îi şterge cu prosopul de picioare, după care îi încalţă. Merg amândoi în pat, ea stă pe spate, la subsol. El începe să o lingă pe corp şi i se pare că pielea ei miroase a carne friptă de oaie. O linge pe ţâţe, o linge pe burtă şi simte gust de oaie.
- Miroşi a oaie?
- Am făcut aseară un grătar, cred că s-a impregnat mirosul în piele.
O linge în continuare până ajunge între picioare. Aici nu mai miroase a carne de oaie, ci a brânză de oaie. A telemea d'aia veche de la sibieni din piaţa, care costă 35 de lei kilogramul. Îi place mult de blonda asta dolofănică cunoscută acum câteva ore, mai ales că şi ea i-o ia în gură şi e mai dezinhibată ca o prostituată din centrul civic. Iar mai târziu ea îi spune că are un fetiş, să-i lingă cineva degetele de la picioare şi îşi dă pantofii jos. El se supune, deşi femeii îi miros picioarele a brânză cu mucegai albastru.
- Iţi put picioarele!
- E de la ciorapii de nailon şi de la pantofii din piele artificială. Mi-au transpirat.
Suportă mirosul şi gustul scârbos mai ales că femeia moare de plăcere şi în timp ce are degetele de la un picior la el în gură, se masturbează, iar cu celălalt picior îi mângâie lui pula. Se face cam ora 18:30 când termină cu totul şi amândoi sunt epuizaţi. Ce vor face în continuare? Se vor mai vedea? Încă nu ştiu, cert este că trebuie să se grăbească spre casele lor, unde sunt aşteptaţi. E şi aşa destul de târziu. Timp de vorbă poate vor mai avea altă dată, acum doar fac schimb de numere de telefon şi mai văd ei. Ea vrea să intre prima la duş pentru că vrea să meargă şi la wc. El o lasă şi mai stă în pat pe intunericul ce începe să coboare peste cameră, ascultând amuzat pârţurile femeii. Apoi aude apa de la duş şi intră în baie, privind la femeie cum se spală în timp ce el se pişă. Femeia îi spune că moare de sete şi să meargă la mini barul din cameră să ia ceva de băut. Se duce în cameră şi găseşte o sticlă de şampanie mică, o aduce şi se bagă amândoi în cabina de duş cu hidromasaj şi beau şampania, care e chiar şampanie, nu vin spumant. Bine că mai are femeia bani pe card, că bărbatul nu mai are niciun şfanţ la el. Se ating din nou în părţile intime şi fac poştă sticla de şampanie. Din trei înghiţituri de fiecare e gata pentru că e o sticla de 375 de mililitri. Afară e noapte deja şi priveliştea oraşului este mai mult decât minunată, dar cine mai are timp de aşa ceva? Pleacă pe fugă şi nici măcar nu se pupă, doar işi promit că se vor suna mâine sau în altă zi. Ea îşi cheamă un taxi şi iese din hotel după ce plăteşte şampania care costă 150 de lei deşi sticla a fost mică, iar el merge să predea cheia şi apoi face drumul înapoi spre casă cu mijloacele de transport în comun.
VII
În cartierele din Sud lumea este obosită după o zi de muncă. Unii sunt la cumpărături, alţii sunt încă pe drum, alţii iau o cină săracă alături de familie. El merge cu inima uşoară spre casă şi va declara femeii care-l aşteaptă că a avut ceva de predat la muncă. Îi este foame, aşa că nu refuză o porţie de musaca pe care femeia a adus-o de acasă, din provincie. Apoi sfârşitul zilei decurge în mod banal într-un apartament obscur din sudul oraşului, gândindu-se la o femeie blondă şi un pic durdulie despre care nu ştie mare lucru. În timpul ăsta mirosurile lor, al lui şi al femeii la care se gândeşte, plutesc prin camera pustie de la etajul XXII al unui hotel de 5 stele din nordul oraşului.
VIII
A doua zi dimineaţă descoperă că au ceva în comun. La ora 8, fără să îşi vorbească în prealabil, se regăsesc amândoi în sala de mese a Hotelului Vilnius, la micul dejun. Îşi spun parcă la unison: "Doar nu era să pierd o masă, care era deja plătită", iar apoi se îmbrăţişează amuzaţi. Masa lor se umple de şuncă, salam, ouă prăjite, brânză, caşcaval, salată de ton, cârnăciori picanţi, castraveţi, roşii, ridichi, măsline, brioşe cu fructe de pădure, iaurt, ceai verde, suc de portocale. Fericirea se pogoară asupra lor şi-şi mai vorbesc abia după ce masa se goleşte complet, iar zâmbete mari îşi fac loc pe faţa lor, uitându-se unul la celălalt.

vineri, 3 octombrie 2014

Eric Emmanuel Schmitt - Oscar și Tanti Roz

Prima oară am auzit de Oscar și Tanti Roz la directoarea mea de la corporație, care îmi recomanda piesa de teatru. Eu nu sunt un om care merge la teatru, dar am găsit cartea în librărie, însă văzând că are doar 100 de pagini cu scris mare, n-am dorit să o cumpăr. Pe copertă scrie roman, dar cu greu poate fi numită nuvelă, mai degrabă fiind o poveste. Un coleg drăguț de birou mi-a împrumutat această carte pe care am citit-o în două ore, cu pauze. O poveste mult prea tristă, de care nu știu dacă avem nevoie, pentru că zilnic auzim sau vedem în jurul nostru asemenea povești. Poate că literatura n-ar trebui să dezvolte asemenea subiecte, oamenii fiind destul de triști în viața de zi cu zi, cititul fiind cel care-i scoate din cotidian, aruncându-i în alte lumi, lipsite de supărări și griji. Oscar, un băiețel de zece ani, este bolnav de leucemie și așteaptă să moară. Tanti Roz este o infirmieră cu suflet mare și-l face pe Oscar să-și închipuie că fiecare zi pe care o are de trăit reprezintă zece ani din viața sa. Totul este prezentat destul de în fugă. Cred că se putea scoate mai mult din cartea asta, dar probabil s-a dorit doar o poveste, însă editura trebuia să fie corectă și să o includă într-un volum de povestiri, nu ca și o carte de sine stătătoare. Așa și Poliromul putea scoate povestea lui Benjamin Button într-o singură carte, dar nu, ei au pus-o într-un volum alături de alte câteva povești.

Zori de Zi, despre o carte de povestiri a lui Schmitt, vorbeste aici.

miercuri, 1 octombrie 2014

Adina Rosetti - Deadline


O carte scrisă în 2010 care plecând de la două fapte reale, moartea unei corporatiste şi descoperirea unui artist plastic într-un om al străzii, reuşeşte să descrie extrem de bine şi precis atât tipologii şi caractere des întâlnite în zilele noastre, cât şi atmosfera pe care marea majoritate dintre noi o resimte în fiecare zi. Cartea mi-a plăcut nespus de mult şi nu doar pentru că m-am lovit timp de şase ani de mizerabila lume corporatistă, de birourile fără aer şi pantalonii de costum care se lipeau de mine, de mesele mâncate pe fugă la serviciu şi metoclopramidul luat săptămânal, de zilele în care nu vedeam lumina soarelui şi stresul cauzat de şef, ci mai degrabă datorită măiestriei literare de care dă dovadă Adina Rosetti. Foarte interesant cum spune întreaga poveste, văzută prin ochii mai multor personaje, cu exprimări şi stiluri diferite, ca nişte piese de puzzle care încearcă să formeze ceva frumos. Avem personaje cu plusuri şi minusuri, iar autoarea doar pune faptele în scenă, nejudecând pe nimeni. Surpriză foarte mare atunci când sunt puse în lumină întâmplări din comunism, ori descrieri din oraşul de la malul Dunării unde s-a născut personajul nostru principal, trecută în lumea celor drepţi din pricina epuizării la corporaţie. Presupun că este vorba despre oraşul Călăraşi, pentru că la un moment dat se vorbeşte despre hipopotamul de la Zoo (doar Călăraşi are Zoo cu hipopotam în România), aşa cum orice bucureştean cu dragoste pentru oraşul său îşi dă seama că acţiunea cărţii se desfăşoară în mare majoritate pe Calea Dorobanţi, vis-a-vis de Colegiul Naţional Caragiale, în blocul în formă de U care are în mijloc biserica. Iubitorii de carte ştiu că în apropiere este o librărie, iar gurmanzii cunosc că la câteva sute de metri se află brutăria Paul, de unde unul din personajele cărţii cumpără pâine fină pentru porumbeii din curtea bisericii.

Am rămas cu un singur regret după terminarea cărţii şi-l scriu aici în speranţa că autoarea va citi. Ce e cu bătrâna lumânăreasă? De unde vine? Ce a facut în tinereţe? Păi, aşteptam o descriere a ei, la fel cum a fost descrierea lui nea Zaim. În rest foarte bună cartea. Jos pălăria. E de pus lângă cărţile lui Radu Pavel Gheo, O. Nimigean, Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici. Asta în ciuda faptului că pe coperta din spate scrie "lectură obligatorie Elle". Mai salvează situaţia cuvintele lui Răzvan Petrescu. Şi trebuie să remarc şi urâţenia designului de pe prima copertă. Nu îmbie absolut deloc cititorul în a cumpăra cartea.

Poate înainte de apariţia acestui roman, pe vremea când eram foarte stresat la locul corporatist de muncă, am schiţat şi eu câteva rânduri care se aseamănă oarecum cu scrierea Adinei Rosetti. Mulţi dintre cititorii acestui blog îşi amintesc cu siguranţă de biată Amalia Crăciun.