luni, 21 septembrie 2015

Castelul Haller, Ogra, Județul Mureș


Mergând de la Târgu Mureș către Turda, într-o dimineață oarecare ne îndreptam către salină, când am trecut prin localitatea Ogra, care nu spune nimic turistului neavizat. Cei doi copii dar și soția dormeau cuminți pe bancheta din spatele autoturismului, dar eu, ca șofer, fiind mereu atent, am observat un indicator pe care am distins castel și restaurant. Adică cum castel și restaurant în același timp, m-am întrebat, dar am lăsat elucidarea misterului pentru drumul de întoarcere, mai spre amiază, după ce vom fi vizitat salina. 
 
Venind dinspre Turda, am apucat pe un drum secundar în satul Ogra și am ieșit în spatele Castelului Haller. Contrast puternic între spatele castelului și casele din apropiere, adică foarte frumos pe domeniu, curat, havuz cu pești colorați, verdeață. Iar în față curtea este excepțională. Curte englezească după cum se spune și în filmulețul de prezentare de pe site.  [O curte unde probabil grofii petreceau pe rupte cu vinuri alese și femei frumoase. Se vorbește despre unguroaice că sunt sexoase. Îmi amintesc de un banc pe care mi l-a spus colega mea Lenke din Târgu Mureș, pe vremea când lucram la Ultra Pro Computers. - De ce sunt unguroaicele bune la pat? - Pentru că sunt UDMR-u(ude mereu). Chiar și pe siteul castelului putem observa o femeie dezbrăcată cu un prosop ce-i acoperă fundul.]
Tablouri cu grofi în tot castelul, care în prezent este hotel & restaurant. În fața recepției sunt câteva scaune și o masa care contrastează puternic cu masa Bjursta și cu scaunele Ingolf pe care doresc să mi le cumpăr de la Ikea. Văzând ce doresc să cumpăr, Eufrosin Potecă a spus: "Sunt seci! Nu au personalitate". Scaunele de la Haller Kastelyszallo sunt pline de personalitate și aduc probabil cu celebrele scaune pe care le căuta Ippolit Matveevici Vorobianinov, fostul mareșal al nobilimii. Eufrosin Potecă a rămas atârnat în timp undeva acum două secole. Masa și scaunele Ikea sunt deosebite, bineînțeles.
Am mâncat în grădina domeniului, la niște mese seci, însă preparatele au fost foarte bune. Gulaș, sărmăluțe cu afumătură, ciorbiță. Găsiți pozele pe contul de facebook al blogului, nu vreau să mai pun aici poze cu mâncare pentru a-i face greață lui Eufrosin. Deși nu comentează pe blog îmi va spune în față ca sunt un om cu aspirații insignifiante, pasionat numai și numai de mâncare.
Ce-ar fi zis grofii să ne vadă pe noi patru stând la masă, pe domeniul lor? Mâncând și curgându-ne untura din gură pe iarba verde din grădina lor englezească? I-au asuprit pe țăranii români, i-au făcut iobagi, dar s-a întors roata. Stăm cu burțile la soare în curtea lor și ne relaxăm în foișor. Ce denotă asta? Păi ceea ce spunea Setilă (nu știu ce actor îl joacă) în filmul De-aș fi Harap Alb: "Geaba ai aur și palate, că aici le lași pe toate.".

Lăsând gluma la o parte, foarte frumos la Castelul Haller. Când sunteți în trecere prin zonă, neapărat opriți-vă. Merită! Iată și câteva poze făcute special pentru blogul nostru. Nu uitați de pozele cu mâncare de pe pagina de facebook Nopti si Zile Blog. Site-ul oficial al locului: http://castelhaller.ro/en/

Scaunele şi canapeaua cu personalitate. Şi un tablou frumos.

Odinioara pe aici intra groful cu trăsura. Noi am ieşit cu autoturismul.

Partea din faţă a castelului şi peluza unde am servit (cui?) masa.

Spatele castelului. Pe undeva prin stânga am intrat dintr-un drum secundar paralel cu şoseaua naţională.

miercuri, 16 septembrie 2015

Troleibuzul 86

Troleibuzul 86 are un traseu incredibil de lung, chiar şi pentru noi bucureştenii. Cu siguranţă un provincial (ca de pildă colegul meu de pe blog, Ionescu) va considera o plimbare de la cap la cap cu 86 o adevărată călătorie. Conform google map troleibuzul acoperă traseul în 63 de minute, dar cu siguranţă face şi mai mult de atât în perioadele cu trafic supra aglomerat. Sute de oameni se perindă în acest mijloc de transport, fiecare cu problemele şi gândurile sale. Deunăzi am călătorit şi eu cu troleibuzul 86 şi am observat pe unul dintre scaune ceva scris cu markerul. Am citit, după care am făcut o poză cu telefonul pentru blog.


luni, 14 septembrie 2015

David Duchovny - Holy Cow

Probabil mulţi au strâmbat din nas văzând această carte scrisă de un actor. Şi la noi s-a petrecut un fapt asemănător, cu actorul Mircea Diaconu. Totuşi americanul e îndreptăţit să scrie cărţi, pentru că a studiat literele la Universitate. Sigur, a devenit cunoscut ca actor, eu chiar l-am apreciat în mod deosebit pentru cum a jucat în serialul Californication, dar i-a ieşit foarte bine şi această primă cărticică. O carte foarte uşoară, tocmai bună de citit în concediu (mai ales când pleci cu doi copii în concediu, aşa cum am făcut eu, şi nu ai loc de cărţi dificile) şi probabil în anul 2016 va fi inclusă în lista scurtă a cărţilor de concediu ce va fi publicată de popularul blog Cafea cu Taifas. Cartea este o fabulă, adică personajele sunt animale care vorbesc şi se comportă ca oamenii, asta pentru a sublinia mai degrabă caracterul omenesc. Personajul nostru principal este o vacă ce locuieşte la o fermă în USA şi află întâmplător de la Discovery că toate vacile sunt crescute pentru ca în final să fie tăiate, aşa că pune la cale o evadare de la fermă şi va fi însoţită de un porc şi un curcan. Cartea e una deosebit de amuzantă şi face o grămadă de referiri la lumea modernă căreia îi aduce numeroase critici. Multă referire şi la muzică, păi de pildă capitolul 20 se numeşte "Iubito, te părăsesc". (La ce formaţie face referire?). O carte plăcută, reconfortantă, care te pune şi un pic pe gânduri. Să vedem ce va mai scoate David pe viitor.

joi, 10 septembrie 2015

Bohumil Hrabal - Trenuri cu prioritate

1945. Milos Hrma este ucenic la căile ferate într-o micuţă gară de provincie. Cam are probleme cu puţa, în sensul că se emoţioneză atunci când e în pat cu o femeie. Nu şi domnul Hubicka, impegatul, care într-o noapte, în timpul serviciului, îi aplică telegrafistei Zdenicka toate ştampilele gării. Unde? Pe popou. Trupele germane se retrag din Cehoslovacia, iar prin gara unde lucrează Milos trec anumite trenuri cu prioritate. Cu o scriere lejeră şi plăcută, Hrabal spune o poveste splendidă, amuzantă şi tristă în acelaşi timp. Critica de specialitate şi blogosfera dau "L-am servit pe regele Angliei" drept cel mai bun roman al cehoslovacului. Se ştie, sunt un fan al căilor ferate dar şi al momentelor cu iz sexual, aşa că mi-a plăcut la fel de mult şi "Trenuri cu prioritate", iar coperta celor de la Editura Art, cu un avion, nu prea se potriveşte, deşi face referire la începutul cărţii. Ar fi fost mai potrivit să pună un tren. Citeşti din carte, te amuzi, şi nici nu te aştepţi să se întâmple ce se întâmplă la final. Ăsta e Hrabal, îl apreciez mult, se vede că omul scrie din plăcere. Pentru a lui şi pentru a publicului cititor. Foarte, foarte frumoasă carte. Desigur, am văzut şi filmul. Ostre sledovane vlaky e titlul cărţii în original, iar google traduce "Trenuri urmărite îndeaproape". Cred că e mai potrivit pentru carte acest titlu.

vineri, 4 septembrie 2015

Bogdan Suceavă - Miruna, o poveste

În august 1987 am pornit împreună cu părinții pe un traseu foarte frumos, un drum forestier extrem de prost care a durat mai mult de 50 de kilometri, dar care a fost străbătut cu succes de autoturismul Dacia 1300. Pe Valea Rea, de-a lungul Râului Doamnei, o zonă foarte sălbatică unde puțini pășeau la vremea respectivă. După ultima localitate drumul continuă chiar prin pustie vreo 40 de kilometri și îmi aduc aminte că era și o barieră acolo, iar taică'miu a dat vameșului o găleată de benzină, la foarte mare preț atunci, pentru a fi lăsat să treacă. Dumul de mașină continuă până la Stâna lui Burnei, unde într-o poieniță am mai găsit 3-4 corturi, printre care și cel al unui bătrân de 70 de ani, om al muntelui cu ștate vechi. M-am mirat că pe cortul lui în formă de iglu se aflau o pereche de chiloți și un maieu. De ce le ținea așa? Pentru a se feri de urs, zică-se că ursul fuge de mirosurile neplăcute provenite de la hainele purtate. A doua zi am pornit către Vârful Moldoveanu pe care l-am și atins. Era ziua de 25 august 1987. Cel mai înalt vârf din România. Acum n-aș mai putea urca nici la etajul X pe scări. Obosesc repede. De pe Valea Rea, chiar de lângă Râul Doamnei am luat o piatră mare și albă, foarte frumoasă, pe care am scris cu un pix negru: "Valea Rea. August 1987". Am păstrat-o multă vreme în balcon, dar la un moment dat a dispărut. Nu știu ce s-a întâmplat cu ea.


Am aflat despre cartea "Miruna, o poveste" de pe blogul Emei Cojocaru și pentru că acolo a fost notată cu 4,5 stele mi-a stârnit un real interes, așa că nu am pregetat în a o citi. Acțiunea se desfășoară chiar pe Valea Rea, în cadrul natural pe care-l vizitasem și eu, însă cartea ne vorbește despre o perioadă mult mai îndepărtată și mult mai sălbatică. Pornim undeva pe la Războiul de Independență, alături de Constantin Berca care întors de la luptă primește o bucată de pământ, punct de start pentru întemeierea unei familii cu mulți urmași printre care și Miruna cea din titlu, care-i este strănepoată. Sincer vă spun nu prea am înțeles titlul și de ce povestea este construită în jurul Mirunei care ascultă toate întâmplările din carte de la bunicul ei, fiul acestui Constantin Berca. Se putea foarte frumos recurge la un narator care să vorbească la prezent și în 1877 și după, să se dezvolte istoria familiei pe capitole și perioade de timp, fără a o băga în discuție pe Miruna care chiar nu are nicio treabă cu ce se întâmplă. De asemenea m-a deranjat lungimea cărții de doar 120 de pagini. Păi se putea scrie o întreagă epopee, se putea ajunge la un fel de Veac de singurătate în Valea Rea, parcă scriitorul s-a grăbit să termine. De ce? De ce? Are un stil foarte plăcut Bogdan Suceavă și chiar e o carte ok, dar nu poți introduce o broșură de publicat în revistă literară în panoplia marilor romane românești. Realism magic pur în cartea asta, personajele de basm se amestecă cu întâmplările reale, întâmplări superbe care au loc, povești mitice cu tâlhari de codru și ciobani, istorie românească amestecată cu poveste, mi-a plăcut mult, dar totul pare doar schema unui roman reușit, drept pentru care îi pot oferi doar 3,5 stele din 5. Cartea asta nu m-ar fi plictisit dacă avea 750 de pagini, așa cum alte cărți mă plictisesc și la 200 de pagini. Așadar, frumos, dar vroiam mai mult!

marți, 1 septembrie 2015

ce am citit în august

de Ionescu

andrei dósa- nada. la treizeci de ani poetul e la a treia carte, precum mai celebrul mircea c. atât că sunt mult mai subțirele volumele. ne-a plăcut mult primul, celelalte nu-s așa grozave parcă. 
kurt vonnegut - abatorul 5. autorul vorbește despre lucruri grave precum războiul, mai exact bombardarea dresdei, într-un stil satiric absurd cu elemente sf. aduce cu catch 22, știți dumneavoastră. capodoperă indubitabilă. 
radu cosașu- un august pe un bloc de gheață. în luna august 1968 radu cosașu s-a suit pe un bloc de gheață și a stat acolo ca la un an. pe vremea aia nu erau așa mari călduri. cât a stat a conspectat presa. l-a interesat faptul divers, pe care l-a comentat în bine știutul lui stil umanist. multe referiri la crowhurst, navigatorul solitar pe care îl știm de la jonathan coe (apropo, maestrul va lansa un nou roman, al unșpelea, pe unșpe a unșpea anul în curs). 
william faulkner- lumină de august. cartea începe cu o tânără gravidă care îl caută pe viitorul tată. cam așa se și termină. se miră ea ca în două luni a ajuns din alabama în tenesee, vădind o mare necunoaștere a geografiei. după vreo sută de pagini se abandonează firul narațiunii de până atunci și aflăm foarte multe despre un personaj care nu se impusese prea mult, pentru ca în final firele să se adune. o carte excepțională, nu cea mai facilă lectură, dar nici de nepătruns, nici vorbă. stilul indirect liber. cuvânt nou: cinchit.