marți, 29 decembrie 2015

Luis Sepulveda - Bătrînul care citea romane de dragoste

Un scriitor chilian, care povestește întâmplări petrecute pe teritoriul Ecuadorului, într-o carte scrisă pe la sfârșitul anilor '80 în Yugoslavia și RFG. Un om care a călătorit mult și se vede experiența lui de viață în acest roman de aventuri care-l are în prim plan pe Antonio Jose Bolivar, un bătrân ce locuiește într-un sat de lângă jungla amazoniană și care pleacă la îndemnul primarului în urmărirea unui jaguar periculos. Povestea este presărată cu flash-back-uri care prezintă viața și condiția bătrânului, dar mai ales modul în care ajunge să citească și să iubească romanele de dragoste. O scriere simplă dar valoroasă, o atmosferă apăsătoare plină de umezeala specifică junglei, personaje interesante și pline de înțelepciune, doar primarul în antiteză totală, un ageamiu și un idiot. N-a fost o carte răscolitoare, bineînțeles, ci una pe care o citești de plăcere și îi apreciezi frumusețea, plus că mai înveți câte ceva despre triburile de sălbatici, despre cum să vânezi o anaconda, despre ce beau și ce mănâncă oamenii în jungla ecuadoriana, sau despre cum se practică stomatologia la ei. Se aseamănă oare această carte cu "La furat de cai"? Eu cred că da, doar că scriitura sud-americanului mi s-a părut net superioară față de cea a norvegianului.

sâmbătă, 26 decembrie 2015

Muzică pentru maşină

La mijlocul anilor 90 pe Eurosportul de limbă engleză se dădea o reclamă foarte frumoasă la o colecţie de cd-uri cu muzică potrivită pentru condus. Un om de la oraş, se suia dimineaţă în autoturism şi pleca spre muncă. Dădea drumul la muzică, iar în acel moment era transpus pe un drum de munte în genul Transfăgărăşanului ascultând piese gen "My name is Luca, I live on the 2nd floor." Oprea maşina, oprea şi muzica, cobora şi era doar în oraş, ajunsese la birou. Pe atunci eram doar un puşti, nici nu aveam vârsta pentru permis, doar visam la aceste momente.

Pe la începutul anilor 2000 conduceam un autoturism second hand care nu avea niciun dispozitiv pentru ascultatul muzicii, până într-o zi când unchi'miu mi-a făcut cadou de ziua mea un radiocasetofon audio de asemenea second hand. Cumpărat de la nişte ciorditori din târg de la Vitan. Mi se părea ceva extraordinar să conduc pe şoselele ţării ascultând casete trase de mine după diverse radio-uri, ori casete cumpărate cu un deceniu înainte, majoritatea cu muzică rock mediocră. Particulary ţin minte o casetă primită pe la mijlocul anilor '80 de la un italian, în Delta Dunării, unde mă aflam în concediu alături de ai mei. I-am spus italianului că-i ştiu pe Marco Polo (din popularul serial foileton care rula pe atunci la televiziune) şi pe Al Bano, iar omul a rămas mirat şi mi-a dăruit o casetă cu Al Bano (pe side A), iar pe side B cu Joe Dolan. Nu ştiu care e legătura dintre ei, însă am ascultat de multe ori această casetă, chiar şi în maşină.

Pe la mijlocul anilor 2000 am trecut la un autoturism nou care avea radio CD, iar de atunci muzica s-a schimbat. Era pur şi simplu uimitor faptul că puteam asculta cd-uri în maşină. Iar primul meu cd, influenţat printre alţii de catharsis (un băiat din Suceava care ţinea un newsletter de muzică indie pe e-mail) conţinea doar piese una şi una. Eram peste omul din reclama de la Eurosport. Eu chiar mergeam pe Transfăgărăşan şi ascultam muzică bună, nu trebuia să-mi închipui nimic. Îmi numisem cd-ul Logan 1, după numele maşinii şi pentru că era primul meu cd. Conţinea următoarele piese:
1.Belle & Sebastian - Dog on wheels
2.The Cooper Temple Clause - Blind Pilots
3.Joy Zipper - One
4.The Decemberists - Leslie Anne Levine
5.Belle & Sebastian - Le pastie de la bourgeoisie
6.Blonde Redhead -  Pink Love
7.The Dears - Who are you defenders of the universe
8.Radiohead - Exit Music (for a film)
9.Blues Traveler - Hook
10.The Arcade Fire - Neighborhood #1 (tunnels)
11.Bob Dylan - Hurricane
12.The Organ - Steven Smith
13.The Decemberists - We both go down together
14.Nick Cave - Loom of the land.
15.Neil Young - Cortez the Killer
16.The Smiths - There Is A Light That Never Goes Out
17.Bob Dylan - If You See Her, Say Hello

În anul 2006 am vizitat o prietenă de pe forum într-un oraş din vestul îndepărtat. Serile beam alcool, fumam şi ascultam muzică bună la staţia ei Technics. Am luat cu mine şi cd-ul din maşină şi l-am ascultat de câteva ori împreună. Ei i-a plăcut foarte mult şi mi l-a cerut. I-am spus "Ok, dar lasă-mă să îmi notez piesele, ca să mi-l refac acasă", iar ea a zis: "Nu, vreau să fie unic şi să mi-l dai mie.". Sigur că n-am putut renunţa la muzica asta bună şi la cd-ul cu atâtea amintiri, aşa că i-am fotografiat coperta pe furiş. Aşa a luat naştere cd-ul Logan 1 Bis.

Iar mai târziu, când deja existau vreo 6 cd-uri Logan, am plecat cu Eufrosin la Giurgiu şi Olteniţa, iar el mi-a făcut cadou cd-ul Logan 0, cu extraordinara piesă "I am a Passenger" în deschidere. Iar apoi au venit anii '10, iar noua maşină avea deja un USB şi MP3-player. Un fel de video killed the radio star. Însă cd-ul Logan 1 a dăinuit peste timp şi-l ascultat chiar în momentul scrierii acestor rânduri.

luni, 21 decembrie 2015

Renee Knight - Avertisment

Cărțile astea se aseamănă cumva cu romanele lui Haruki Murakami, cu deosebirea că nu conțin referiri la muzică și mâncare și, foarte important, la finalul cărții, cititorul deslușește toate misterele. De asemenea se pot scrie foarte ușor, această scriitoare, Renee Knight, urmând pur și simplu cursurile de scris romane ale unei academii, iar după absolvire probabil cartea s-a scris singură. Așadar un alt thriller captivant, marca Editura Trei. Ce au în comun toate aceste cărți? Citești, citești și 90% din timp crezi ceva, ca spre finalul cărții să se întâmple exact opusul. Dar sunt antrenante și iată, în ultima vreme am început să le strecor tot mai des în planul meu de lecturi. În Avertisment avem ca personaj principal o femeie aproape de 50 de ani, un realizator foarte bun de reportaje TV. Duce o viață liniștită în Londra, până când începe să citească un roman. Foarte ciudat, în carte sunt relatate întâmplări pe care ea le-a trăit, iar singura persoană care mai cunoștea lucrurile respective e moartă. Gândiți-vă că e foarte grav! Adică să ai un mare secret știut doar de tine și să citești asta într-un roman ce te are drept protagonist. Mi-a plăcut cartea. Un thriller foarte bun, la fel de tare ca "Fata din tren" sau "Înainte să adorm". Mai multe nu se pot spune despre carte, pentru că ar însemna să dau spoilere. La thrillere nu ai ce comenta, nu întâlnești figuri de stil, particularități ce merită amintite. Doar literatură brută, un fel de omolog al filmelor de categorie B. 

luni, 14 decembrie 2015

Dan Coman - Parohia

M-a indus în eroare splendida copertă a cărţii, colaj între două tablouri ruseşti extraordinare ("Micuţa cerşetoare" a lui Repin pe fundalul unui peisaj al lui Şişkin), şi am crezut că personajul principal al cărţii va fi o tânără năpăstuită. Nu. Cartea lui Dan Coman ne propune ca personaj un bărbat de 30 de ani, care probabil fiind un pic retardat se comportă ca un băiat de 10 ani, însă este chiar foarte bine faţă de fratele său de 27, care nu face altceva decât să imite sunetele maşinilor şi basculantelor. Ei doi sunt copiii unui preot dintr-un sat fără nume, într-un timp mai mult sau mai puţin bine definit. De fapt cred că ştim timpul, deşi în carte s-a strecurat o greşeală. La un moment dat se vorbeşte despre finala Campionatului Mondial de Fotbal, pe care oamenii din sat împreună cu părintele, mare amator al sportului cu balonul rotund, încearcă să o urmărească la Televiziunea Bulgară cu ajutorul unui televizor sport, mergând pe un deal din apropiere şi sperând că antena va prinde altceva în afară de purici. Se dau pronosticuri şi cineva spune că Olanda bate cu 2-0. Ok, Olanda a jucat finale în 1974, 1978 şi ultima în 2010 pe care o scoatem din ecuaţie, pentru că suntem în regimul comunist. Nimic aiurea până acum, povestea noastră se putea desfăşura în anii '70, dar mai pe final se aduce vorba şi despre Revoluţia din '89. Deci cred că mai degrabă era vorba despre finala EURO 88, URSS-Olanda, iar omul respectiv a dat pronostic corect (goluri Gullit şi Van Basten). Ori poate autorul nu a greşit şi doar personajul nostru mai slăbuţ de minte a încurcat europeanul cu mondialul. Şi se mai face o referire fotbalistică la portarul Cavai, portarul şepcilor, pe care personajul cărţii îl vede pe viu la meciurile de la Cluj, alături de tatăl său, preotul. Wikipedia ne spune că Iosif Cavai a fost portar la U între 1985 şi 1989, aşadar timpul romanului este sfârşitul anilor '90, iar finala este a Europeanului din RFG.

Sigur, cartea nu m-a atras doar prin asta, ci prin întreaga atmosferă ciudată, misterioasă, de neînţeles uneori, care se contrapune peste banalitatea vieţii de zi cu zi dintr-un sat oarecare, iar la frumuseţea şi originalitatea cărţii contribuie din plin faptul că povestea este spusă de acest personaj imatur. Amuzantă şi totodată tristă, cartea mi-a amintit un pic de Zâtul şi parcă aduce ceva nou în literatura română. E reuşită, chiar daca unele chestii nu au fost lămurite pe de-antregul de către autor. Puteţi citi mai multe pe Lecturile Emei despre asta. 4 stele jumătate îi dă Ema, care notează mereu cărţile la cald, după prima impresie. Patru stele îi dau eu. Foarte bună!

Să spun aici şi despre faza mea preferată. Fata lui Mîrza (miliţianul din sat, aluzie desigur la mîrzacii din Zâtul) avea înţelegere cu personajul nostru ca acesta să vina cu frate'său într-o poieniţă. Frate'său de 27 de ani care era complet retardat avea falusul mare rău, aşa că personajul principal îl imobiliza, iar fata lui Mîrza îl călărea până se sătura. După asta îl lega pe retardat de un copac şi se distra şi el puţin cu fata miliţianului. Frumos. :)

Printre cele mai bune cărţi româneşti citite în ultima vreme. Antrenantă, originală, tocmai bună ca lungime pentru a fi parcursă în câteva ore. Şi ce e mai important, rămâi cu o senzaţie plăcuta după.

ps: Am văzut şi eu finala Euro 88, live la Televiziunea Sovietică. Şi încă alte meciuri. Am rămas cu celebra frază: "Ocin haraşo, Mihailicenko".
ps2: Cam în condiţiile personajelor din carte am urmărit recent extraordinarul meci de la mondialul de handbal feminin din Danemarca, Brazilia-România. Iată, au trecut mai mult de 25 de ani şi nu s-au schimbat prea multe.

vineri, 11 decembrie 2015

Per Petterson - La furat de cai

Un bărbat ce se apropie de etatea 70 locuieşte singur într-o cabană, undeva prin zona rurală şi extrem de pitorească (desigur!) a Norvegiei. Are o căţea, taie copaci, lucrează la amenajarea cabanei, îl mai doare mijlocul din când în când, dar cel mai important îşi aminteşte de tinereţe şi mai ales de anul 1948 pe când avea 15 ani şi lucruri importante s-au petrecut. Norvegia ocupată de nemţi (ştiam asta prea bine din minunatul joc Commandos: Behind The Enemy Lines pe care l-am terminat în urmă cu vreo 15-16 ani), tatăl personajului principal trăieşte în mijlocul întâmplărilor din acele vremuri şi îşi pune amprenta pe băiat, flashuri din trecut ce intervin în viaţa prezentă a bătrânului, o carte în a cărei citire am pornit cu inima curată şi plin de bucurie, dar care pe măsură ce înainta în poveste mă plictisea din ce în ce mai tare, până a ajuns undeva la fundul topului anual cu o notă de 6 dată cu indulgenţă. Şi asta pentru că scriitorul tot tărăgănează în a-şi dezvălui intenţia şi insistă inutil asupra unor scene pur şi simplu banale care nu duc la absolut nimic. Pagini întregi despre cum se taie un copac, despre făcutul focului sau despre plimbări în noapte. Întreaga poveste se putea rezuma în 3-4 pagini, scriitorul nu a creat niciun pic de suspans. M-a enervat foarte tare de asemenea că a amestecat timpurile într-un mod nefericit. Dacă doriţi literatură nordică de calitate ocoliţi-l pe Per Petterson şi mergeţi neapărat să-l citiţi pe finlandezul Arto Paasilinna. Iar dacă credeţi că norvegianul mai merită o şansă, mergeţi pe blogul Emei Cojocaru şi citiţi o părere mai mult decât pozitivă despre La furat de cai, carte notată acolo cu maxim. Şi-i mulţumesc Emei pentru recomandarea acestui roman, aşa ajungând să ne vedem şi noi, şi de asemenea aşa am ajuns să o cunosc pe Alexandra, iar cei de la Mystic Tree au făcut un mic profit de pe urma noastră. Tot răul spre bine.

miercuri, 9 decembrie 2015

De ce? Pentru bani, evident!

de Eufrosin Potecă



Stau în curtea pensiunii din Bran și privesc zăpada ce se topește ușor. Lângă mine Abatele Constantin zâmbește trist. Am fost și noi la grămadă cu turma, la “munte”, cu ocazia mini-vacanței pe care BOR și Guvernul ne-au facilitat-o în preajma zilei naționale a României.  E dimineața celei de-a patra zile, întâi decembrie, tricolor căzut peste popor, armată terestru și pe cer, politicieni, un sobor de preoți în cartier, mândrie în creier, n-am ce să mai cer. E prima zi cu soare. Abatele se uită la mine:
-          Coane, ești cam trist.....
-          ........
Nu răspund. Ce poți spune? Din 4 octombrie 2004 ne-am vazut aproape zilnic, ne-am cunoscut din ce în ce mai bine, ne-am împrietenit, ne-am îmbătat, am râs, am spus prostii, a fost frumos. Și toate astea datorită faptului că ne-am cunoscut la locul de muncă, o instituție publică, cu funcționari urâți de cetățeni, dar și cu oameni minunați pe care i-am cunoscut de-a lungul vremii.

La 24 de ani, cu doar 9 luni de experiență într-o firmă obscură de IT, am avut ocazia să mă angajez la “stat”. Pe bani puțini. Doua milioane jumate. La privatul de unde plecasem aveam șase. Eram tânăr, locuiam cu părinții, plănuiam să mă mut împreună cu cea care avea să-mi fie nevastă (soție cum îi place ei să spună) și evident că ea era extrem de nervoasă ...... pe tema financiară. Dar firea mea leneșă și comodă a simțit că aici va fi bine în secunda în care am pătruns în camera 37 unde urma să lucrez, la Serviciul Informatică și Statistică. Șase oameni de care ulterior m-am atașat foarte mult și de la care am învățat foarte multe mă priveau suspicioși dar nu cu răutate. Mi-am luat biroul în primire și așa a început aventura mea ce a durat 11 ani, o lună și 23 de zile.
Mi-a fost ușor să mă integrez. Eram ca muschetarii, în ciuda diferenței de vârstă, fiecare își rezolvă problemele, unul rămâne activ, de pază, valid, prompt, ca un zid. Am aflat o grămadă de povești, m-am confruntat cu absurditatea sistemului de stat, am înțeles multe lucruri ce sunt de neînțeles pentru cetățeanul clasic plătitor de taxe. Am încercat (și poate pe alocuri am reușit) să schimb ceva în mediul IT din respectiva instituție.
Apoi au început plecările. Întâi doamna Pușa, a găsit loc în altă instituție. A plecat pentru două milioane în plus la salariu. Apoi Miki, singura colegă din birou mai tânără ca mine. A plecat la Petrom. Pentru bani evident.
Prin 2008 “de sus” s-a hotărât să ocup funcția de șef serviciu. Prin concurs evident. Am acceptat evident. Pentru bani evident.
Apoi a venit valul cu pensionările, doamna Anda, doamna Rodica și ultima doamna Nina. Absolvente de Automatică (doamna Nina avea și a doua facultate absolvită în cadrul Universității București, Facultatea de Matematică – o făcuse din pasiune), oameni deosebiți de care îmi este foarte dor.
Cam atunci a apărut și Falsul Ionescu în peisaj. Un prieten foarte drag (cu siguranță cel mai bun), cu care am trecut prin 4 ani de liceu în aceeași clasă, apoi cinci ani de facultate împreună în aceeași grupă și iată că în luna mai a anului 2009 venea să fie alături de mine de data asta în câmpul muncii. Eram patru: doamna M., YO3, Falsul Ionescu și bietul Eufrosin.
Doamna M. este un personaj aparte. Grăsuță, deși este aparent adepta unei alimentații sănătoase (de genul celei propăvăduite de dr. Mencinicopschi), deși este fostă canotoare, deși merge zilnic pe jos de acasă până la muncă și îndărăt fie soare, fie ploaie, fie zăpada, ger, noroaie, cutremur, etc. Are părul în proporție de 90% alb și îl poartă veșnic strâns într-un coc cu ajutorul aceluiași elastic maro și a două – trei agrafe de păr  clasice. Are același parpalac pe vreme de toamnă sau iarna de când o cunosc. Gri, ros, șters, tocit. Este absolventă a Facultății de Automatică numai că specialitatea este robotică – mai precis roboți industriali. Exact! Acele chestii care ușurau munca clasei muncitoare în uzinele patriei în urmă cu 30 – 40 de ani. Doar că acum nu mai avem uzine, nici clasă muncitoare și evident nici roboți industriali (cel puțin nu la nivelul din Epoca de Aur). Doamna M. nu face nimic la locul de muncă. Nu din lene sau rea voință ci pentru că odată cu trecerea timpului a rămas agățată într-un moment al carierei ei profesionale, cândva prin ’98 – ’99,  când a fost pusă să se ocupe împreună cu niște dezvolatori de soft de crearea unui sistem GIS pentru instituție. Doar ca bietei femei nu ia spus nimeni că cei ce gestionau contractul (și evident banii ce urmau să curgă de acolo) nu aveau nicio intenție să dezvolte nimc. Totul era pentru bani, evident. Iar ea trebuia să semneze ca proasta că totul s-a efectuat conform contractului. Lucru pe care, în mod firesc, a refuzat să-l facă și de aici a avut numai necazuri. Când am ajuns eu în instituție problemele astea se estompaseră dar femeia a rămas marcată pe viață. În 2004 când am cunoscut-o nu făcea nimic. Adică chiar NIMIC. Venea la muncă, se uita în monitorul ăla 8 ore și pleca acasă. După plecarea colegei Miki a preluat partea cu răspunsul la telefon:
-          Aloo? Daaa..... Nu e în birou. Stați să vi-l dau pe Eufrosin...... Eufrosin e pentru tine, n-a spus cine e și nici ce vrea.... (zâmbește ironic și superior întinzând receptorul).
În 2015 când am plecat făcea fix același lucru. Prin 2007 pe colegul YO3 l-a apucat generozitatea și zice:
-          Hai să îi arăt cum se instalează un Windows, niște drivere, un Office, etc.
-          Îți pierzi vremea, am spus eu.
Și am avut dreptate. Deși femeia își notase într-o agendă, pas cu pas, ce trebuie să facă (necunoscând limba engleză), totuși făcea ceva prost. Nici până azi nu îmi dau seama ce făcea prost dar cert este că sistemele instalate de ea erau pline de erori. Și evident trebuie ca unul dintre noi să ia munca de la capăt. Atunci i-am zis colegului generos:
-          YO3, dă-o-n pizda măsii de trebă! Prefer să fac eu singur treaba de la un capăt la altul decât să repar ce a stricat altcineva. Las-o în pace!
Și s-a reîntors la răspuns la telefon, evident.
Peste tot acest fundal vine problema cea mai gravă. Doamna M. are niște crize din când în când. Mulți ani am crezut că este epilepsie. Târziu am aflat de la un medic de pe ambulanță că nu este așa ceva ci sunt doar niște puseuri foarte mari de tensiune și femeia e în pragul unui accident cerebral vascular de fiecare dată când are câte o astfel de criză. E ca un computer ce rămâne blocat, mâna lovește spasmodic biroul, privirea e fixă, figura ei afișează un zâmbet tâmp, bale îi curg din gură, și toți mușchii corpului ei sunt crispați. E ca un om electrocutat. Doamne ferește! Prima dată m-am speriat, neștiind ce are, dar cu timpul a devenit ceva absolut firesc. Avea criza, chemam salvarea, până veneau ei criza trecea, ea refuza (sub semnătură) ajutorul medical și așteptam toți liniștiți criza următoare. Nu există o periodicitate. Se întâmplă pur și simplu din când în când. Mă repet: Doamne ferește – femeia se joacă cu viața celor dragi ei (care ar trebui să o îngrijească în caz de paralizie) și cu moartea ei (prea timpurie). Mai rău este că nu prea pune bază pe medicina alopată și refuză să ia medicamente specifice afecțiunii ei prescrise de cardiolog. Cel puțin eu unul n-am vazut-o să ia vreo pastilă vreodată. Zi de zi își bea cu meticulozitate același mix de fructe și legume făcut la blender. Deși nu este nimic amuzant în ceea ce se întâmplă cu biata femeie, cel mai amuzant a fost sa văd reacția noilor colegi la prima criză pe care o făcea de față cu ei. Priceless!
Ar mai fi multe de spus despre biata doamnă M. Cum s-a lupat cu statul 10 ani prin tribunale pentru casa în care locuiește, despre faptul că are o fată olimpică la matematică și talentată interpretă de vioară care a ajuns să facă pregătire în domeniul hotelier în Elveția (adică cum să fie o bună cameristă sau în cel mai fericit caz recepționeră). Despre pasiunea ei pentru TIBCO și pentru orice târg de inventică. Despre fascinația pentru purificatoare de apă și ale aerului din casă. Dar deja a acaparat o bună parte din poveste așa că mă voi opri aici.
YO3 este un om extraordinar cu care s-a înființat departamentul de IT în instituție în 1993. Te privește cu ochi calzi, frumoși, albaștri. Are un calm ardelenesc deși e din Ialomița. Scriind aceste rânduri îmi dau seama că nu l-am văzut nicodată ieșindu-și din fire. Întotdeauna are o vorba bună de spus (poate mai multe câteodată), doar e radioamator. Pentru cei ce s-au născut sugând la țâța feisbucului, a tuiterului și a altor labe de genul ăsta care îi țin conectați la pulsul vibrant al generației chix, radioamator nu înseamnă o persoană amatoare de ascultat radio în mod excesiv. Uichipedia pe românește zice așa: “Radioamator este un membru al unei comunități de persoane care împărtășesc un hobby comun, acela de a comunica liber, prin intermediul undelor radio, utilizând echipamente de emisie recepție. Diferența față de ceilalți utilizatori de comunicații radio este faptul că activitatea se desfășoara fără o remunerare, în afara cadrului profesional. Radioamatorii dobândesc această calitate prin susținerea unor examene prin care li se verifică nivelul de cunoștințe specifice. Radioamatorii utilizează frecvențe radio, special puse la dispoziție de autoritățile de reglementare din diferitele țări din care provin, în baza unor acorduri dintre administrații și asociația mondială a radioamatorilor - IARU.” Pe lângă pasiunea comunicării prin unde radio la mare distanță există și mândria de a comunica cu ajutorul echipamentelor construite de ei înșiși. Cu răbdare de chinez, vreme de aproape 7 ani, YO3 a construit un amplificator de semnal ce i-a permis să ia legătura cu regiuni îndepărtate din Pacific, din Siberia, din Africa. Mă bucuram și eu de multe ori (nefiind radioamator) când îl vedeam venind vesel dimineața la servici, povestind cu însuflețire:
-          Am vorbit cu Iakutsk-ul! M-am trezit la 7 dimineața, am băut o cafea și am început să baleez frecvențele. Și am auzit Iakutsk-ul! Cu puținele cunoștințe de limbă rusă, am vorbit!
Fericire maximă! Mi-a arătat QSL-urile lui. Sunt un fel de “vederi” pe care radioamatorii le schimbă între ei în urma unei comunicări de succes. Frumoși oameni!
Sunt multe de povestit, amintirile se înghesuie, ambuteiaje melancolice au loc în căpățâna mea seacă! Ce vin bun are YO3! Îmi amintesc de momentul în care a luat carnetul auto și mașina (avea în jur de 45 de ani). M-a rugat să merg cu el la R.A.R., el fiind începător. M-am suit în Renault-ul Clio de culoarea vișinei putrede, am introdus cheia în contact, am rasucit-o, ambreiaj, a-ntâia, accelerație și mașina a zburat pe contrasens  pe bulevardul Mircea Vodă! Îmi amintesc de primul cablu UTP tras împreună la Serviciul Imagine. Îmi amintesc din nou de vin! Haos frumos....
YO e codul țării noastre în codificarea internațională a radioamatorilor. 3 e regiunea, în cazul nostru București.
În 2011 YO3 a venit la mine și mi-a spus că vrea să se transfere la o altă instiuție unde urma să câștige ceva mai mulți bani. Cu părere de rău pentru încă o pierdere, i-am strâns mâna și l-am felicitat pentru “avansare”. Avea mare nevoie de schimbarea asta. 73 dragul meu prieten!
Și iată că am rămas trei. Doamna M., Falsul Ionescu și Potecă cel fără ipotecă. 
Și viața a mers mai departe....
În toți acești ani, Mâna Regelui a fost Abatele Constantin. Și sub protecția lui a venit și Sfântul Dumitru. Oameni extrem de inteligenți, plini de viață, analiști, ambițioși, căpoși, orgolioși. Un vârtej de momente frumoase mă leagă de ei amețindu-mă continuu. Ce să mai vorbim ..... adevărați prieteni! Pentru fiecare întâmplare petrecută alături de ei, povestită de ei, trăită, fotografiată, radiografiată, transplantată și analizată ar merita scrise câteva pagini. Un micro roman (dac, celt, chinez, malaeizian). Vizita în Cramele Gicuță efectuată alături de ei cu prilejul aniversării sfârșitului lumii va rămâne veșnic întipărită pe ficatul meu!
Și a murit Împăratul, un altul i-a luat locul, confuzie cu aromă de perfuzie, anestezie. Stop! Ne întoarcem. Refacem. Prefacem. Omul nou. Schimbăm mere cu pere. Reinventăm apa caldă. Gloata ne adoră! Circ fără pâine, clovni triști biciuiți de dresori perverși.
Și în 2013 apre printre noi Șeful din Umbră, Machiavelli, Sfântul Irlandez., Meșterică, Oficialul! Exuberanța, energia consumată pe prostii, intrările teatrale cu lungi monoloage absurde, îl caracterizează, toate acestea ascunzând un suflet de copil ce caută ceva. Poate fericirea... A mobilat rapid noua cotineață în care am fost mutați de către Porci. A făcut chiar și o cameră secretă. A stat cot la cot cu noi, ceilalți bețivi, și-a scuturat pleata pe Rage Against the Machine, îl iubește pe Freddie, a montat o prelată pe terasă, a adus grătarul și am avut un Crăciun inedit, minunat, alb. M-a tocat mărunt strigându-mă:  “Șefuuuuuu’ !” ori de câte ori avea ocazia. Mi-a adus rachiu, vin, vișinată, specialități afumate din partea viitorilor socri, dar și niște viniluri neprețuite de la tatăl lui (mulțumesc!), a băut bere la 8:00 dimineața cu mine. Și la 10:00, și la 12:00.... și tot așa..... Veșnic rebel, pasionat de istorie și de război, frate siamez cu Perfecțiunea, dar în același timp un cârcotaș incurabil, degrabă debitor de prostii, fumător ce se tot lasă, viitor mire, tată, bunic.... Un contrast interesant în calmul vieții departamentului. Cu timpul va deveni la rându-i mult mai calm și mai liniștit dar fără a-și pierde farmecul. Mediul viciat al Instituției îi priește.
În 2014, Șeful din Umbră a avut ocazia să îi strângă mâna unui pofticios durduliu ce intra pe ușa biroului și să-l întâmpine cu următoarea frază:
-          Ești aici pentru că s-a scos un post la concurs pentru mine dar pentru că sistemul e de căcat n-am putut paticipa. Așa că te-am adus pe tine!
Domnul Șunculiță în cauză nu era altcineva decât Marele nostru super-blogger, puternica locomotivă ce a deraiat odată cu Locomania, fanul numărul unu al Fanclubului, Oribilul Mosh. Pe care l-am întrebat prin 2011 dacă nu vrea să părăsească corporația și când a auzit de ce salariu e vorba în Instituția Publică m-a refuzat categoric. Dar iată că doi ani mai târziu a acceptat. Era sătul de “câcatul” unde lucrase vreme de șase ani și două zile și se pregătise psihic (și nu numai) pentru “fabulosul” salariu pe care avea să-l caute cu foarte multă concentrare în fundul portmoneului de acum încolo. Comod, leneș, agresiv, gălăgios, inevitabil mare, s-a acomodat repede printre noi. Nici nu era greu. Pe Falsul Ionescu și pe mine ne cunoștea din timpul facultății. Doamnei M. i-a tot încercat nervii cu melodii lăutărești obscure, ascultate dimineața la boxele JBL ale calculatorului de serviciu. Pe Machiavelli l-a provocat la spus (și uneori făcut) prostii ori de câte ori a avut ocazia deși s-a plâns tot timpul ca nu e suficient de liniște în birou (ca să poată citi în liniște). Și nici Oficialul nu s-a lăsat mai prejos și la ironizat ori de câte ori a avut ocazia. Perechea perfectă!
-          Eufrosin, vezi că mâine întârzii. Mă duc la Lidl să îmi iau chiloți Livergy XXL la promoție.
-          Eufrosin, vezi că mâine nu vin pentru că îmi vine instalatorul să înlocuiască un racord la chiuveta din WC-ul de serviciu.
-          Eu nu mă duc la aia să-i fac calculatorul pentru că nu îmi place de ea. E o scârboasă! De ce trebuie să fie așa scârboasă? Zii!
-          Aaaa! Eu nu știu să fac d-astea! Las’ că vine Eufrosin și rezolvă...
Și exemplele ar putea continua. Dar să nu-l pictăm pe bietul Mosh în cele mai maro culori. Până la urmă ne cunoaștem de 15 ani și am avut o mulțime de momente extraordinare petrecute împreună (multe din ele relatate pe defunctul Fanclub). De când a venit în Instituție, văzându-ne aproape zilnic, ne-am apropiat și mai mult. Mergeam în curtea unei biserici vecine cu locul de muncă purtam discuții elevate despre viață, copii, cărți și despre Zât. Am făcut vizite pentru aprovizionare cu bere (eu) , aprovizionare cu diverse (el) la celebrul magazin Lidăl. De fiecare dată s-a întristat că nu a reușit să mă convertească într-un client fidel și nu am mers și eu alături de toată România la Lidăl. Am experimentat băutul berii pe stradă, sticlele fiind ascunse într-o pungă maro de hârtie, evident savurând alături și câte un faimos sandwich (sau sandviș pa rumînski) cu pastramă de porc de la Mega Imaj (4,39 lei). Am avut niște incursiuni culinare pe jar încins extrem de plăcute (câteodată cu participarea Falsului Ionescu). Ce să mai ..... a fost frumos! Ne înțelegeam unii cu alții, era ok.
Și iată că în luna mai a anului 2015, Falsul Ionescu ne anunță că pleacă. De ce? Pentru bani, evident! Tristețe mare dar viața merge înainte ... Am plâns pentru că știam că mă voi vedea din ce în ce mai rar cu omul ăsta. E greu...
A venit vara și Porcii au devenit și mai agresivi. “Toate animalele sunt egale unele cu altele numai că unele sunt mai egale decât altele”. Oboseala și scârba față de jegurile ce se cred nemuritoare și-a spus cuvântul. Și astfel, când am fost întrebat (pentru a câta oară în 11 ani?) dacă vreau să plec am răspuns (pentru prima oară):
-          DA!
Pe 27 noiembrie 2015, printre resturi de mâncare, pahare goale de vin și bere, fum de țigară, lacrimi (n-am crezut niciodată că va plânge cineva după mine) și o durere acută în suflet (nu mi-a trecut nici acum după cum se vede) am plecat. Pentru ultima oară am ieșit din biroul mult prea cunoscut, pentru ultima oară am parcurs drumul Instituție – acasă pe jos (cât o sa-mi lipsească.....). A fost totul așa rapid încât n-am apucat să-mi iau rămas bun de la o grămadă de oameni dragi. Parcă îmi vine să îmi iau concediu de la noul loc de muncă (imposibil evident) și să petrec sfârșitul de an, relaxat alături de foștii colegi. De ce am plecat? Pentru bani, evident!

Mă uit la mașina Abatelui Constantin cum se îndepărtează ușor pe străduța ce dă în drumul principal. De mâine nu vom mai fi colegi. Nu ne vom mai vedea aproape zilnic. Îmi vine să plâng ....
Într-o zi mă voi întoarce, într-o perioadă mai bună, într-o zi cu soare.
De ce? Pentru prieteni foarte dragi, evident!

marți, 8 decembrie 2015

Innuendo

Primesc pe facebook următorul mesaj privat:

poate scoti o poveste din asta:  am avut un coleg in scoala generala, nu insist, nu era mare golan da nici genial. cand am fost prima oara la mecdonaltz servea acolo. azi, venind de la gara, se urca si el in tramvai de pe bulevardu timisoara de undeva. vine controlu, nu le da bilet, nu le da buletin. aud cuvintele politie  si 5 lei (i-o fi mituit cu 5 lei?), coboara la prima. controlorii in urma lui- "mereu se gaseste unu care sa comenteze"
mai bagi ceva cu paru pubian si cu branza cu mucegai, un beaujolais nouveau si poate iese ceva


Mi-am amintit și eu de un coleg din generală. Genul de persoană în banca lui, care avea note mediocre, nu era nici printre ăia slabi care nu aveau nicio treabă cu cartea, nici printre fruntașii clasei, nici printre cei ca mine care mai împușcau din când în când câte un 10, iar în rest erau de nota 8. El avea cam note de 6-7, iar asta în școala generală nu este foarte bine. În rest omul era foarte politicos și chiar înțelept în ceea ce spunea, aveai ce vorbi cu el. Îi plăcea foarte mult muzica. Noi în vremurile acelea, imediat după Revoluție, cam ascultam niște porcării gen Dr. Alban sau Snap, unii ascultau Depeche Mode, iar alții metale grele, că așa era moda atunci. Omul nostru însă era fan Queen. Într-o zi chiar mi-a dat telefon înainte de școală (noi intram după-amiaza) să trec pe la el că și-a cumpărat o casetă nouă, să o ascultăm împreună. M-am dus. Țin minte și acum ce casetă era, deși atunci nu îmi spunea mare lucru. Mi-a rămas întipărit în minte numele și aveam să-mi aduc aminte mai târziu și să suprapun informația de atunci cu alte informații obținute ulterior. Era vorba despre albumul Innuendo, pe o casetă Raks, cu melodiile scrise de mână pe coperta casetei. Nu știu de unde procurase această casetă, dar era foarte încântat de ea. Am ascultat albumul în deplină liniște și nu cred că mi-a plăcut la vremea respectivă. Abia peste vreo 15 ani aveam să gust piese precum Ride the Wild Wind. Nu cred că e un album ușor, accesibil publicului larg precum alte albume Queen, însă colegului meu îi plăcea foarte mult.

Am terminat școala și nu l-am mai văzut pe acest băiat. Am terminat și liceul, am intrat la facultate și într-o zi l-am reîntâlnit. Era vânzător la un aprozar. Iar apoi trecând pe lângă aprozar îl vedeam foarte des. Stătea pe un scaun de lemn în așteptarea clienților, printre cartofi, ceapă și varză. N-am mai vorbit nimic de muzică, ci doar banalități cotidiene.

joi, 3 decembrie 2015

O călătorie mai puțin inspirată

Sfântul Andrei. Am avut proasta idee de a merge la Sinaia, Cota 1400. Înghesuială ca într-o zi de săptămână la orele 18:30 pe Dorobanți. Ningea un pic, iar cu mai bine de un kilometru înainte de cotă erau mașini parcate pe ambele părți ale carosabilului. O coloană mergea spre cotă, alta se întorcea, provocând ambuteaje. Oameni pe marginea drumului, mergând perpedes, gustau muntele. Asta înseamnă să mergi la munte? Sunt un pachet de nervi. Ce a fost în capul meu de am venit aici? Deobicei sunt inspirat în alegerea călătoriilor. Oltenița, Călărași, Giurgiu, păduri și câmpuri neumblate, pustietate și nefericire. Îmi place să fim doar noi când mergem pe undeva, deja mă panichez dacă văd mulți oameni, iar la Sinaia erau foarte mulți oameni. Oameni care păreau fericiți că se află acolo, bucuroși pentru zilele libere pe care le petrec la munte. Și m-am gândit la celebra frază a lui Lev Tolstoi: toate familile fericite sunt la fel, fiecare familie este nefericită în propriul fel. Nefericiți am fost și noi până am scăpat de Valea Prahovei și am poposit într-un han la marginea drumului cu vreo 30 de kilometri înainte de Ploiești. Singurele poze au fost făcute la mâncare. Păi ce puteam poza într-o Sinaie aglomerată și gălăgioasă? Cu ce rămâi în suflet după ce te îmbulzești alături de jumătate din București pe străduțele întortocheate care urcă în munte? Ce povești poți născoci pentru blog?

marți, 1 decembrie 2015

ce am citit în noiembrie

de Ionescu

virginia woolf- orlando. o carte mult mai accesibilă decât spre far. ni se povestește viața unui poet, din epoca elisabetană până în perioada interbelică. faptul că trăiește atât de mult, că îmbătrânește doar vreo 15 ani, că după un somn de câteva zile se trezește cu sexul schimbat nu sunt privite deloc cu mirare. autoarea este extrem de ironică, însă anii trecuți de la scrierea cărții și chilometrii care mă despart de marea britanie mă fac să nu receptez corect mare parte din sarcasme.
t s khasis- aparenta naturalețe a vieții. poezii. curentul așa zis mizerabilism. una din marile apariții recente din literatura română. include un poem de aproape 100 de pagini: supravegheat.
un unic poem al străbaterii infernului personal, unde cititorul poate intra cu precauţie, căci la intrare stă scris, cvasidantesc – „memoria rece a lucrurilor nu mai are greutate“.( n. coande)
aglutinarea imaginilor și a personajelor, observațiile plasate undeva între detașare și atenție, dar mai ales fragmentele sincopate & schizo de dialog și monolog fac din acest text un documentar mind-blowing despre o realitate care se derulează în spatele unor uși de salon și semne cu acces interzis. (a. gavrilovici) poemul, carceral-existenţial, deopotrivă epic şi introspectiv, este mărturia traversării deşertului propriei vieţi. (m. chivu)mi-ar plăcea să știu că peste 100 de ani, cerșetorii din tramvaiul 16 (care va avea aproximativ același traseu ca azi) vor recita acest poem.
octavian perpelea- cu dricul pe contrasens. prefața t s khasis. pe perpelea am onoarea să îl cunosc personal. poezia lui este un amestec exuberant-amar de acosmei și cilibi moise.
111 cele mai frumoase poezii ale generației 80. alese de cosmin ciotloș, care spune că a evitat să introducă în carte poezii care fuseseră selectate în celebra antologie a lui al. mușina. deci, fără izgonirea din poezie, budila express, o seară la operă și alte greatest hits. rezultatul este oricum unul excelent, dar am impresia ca selecția îl nedreptățește pe ion stratan, din care au fost alese niște fragmente cam neconvingătoare. am avut bucuria să mă aflu la gaudeamus pe langă standul nemira la ora lansării cărții. ce poeți extraordinari se aliniaseră acolo! și când te gândești ce mulți din generația 80 au murit! bizar că nicolae manolescu se plimba mai departe un pic; locul lui era printre acei poeți: multora le-a cam fost tată.
cristian popescu- familia popescu (opere volumul 1). a se vedea ce spuneam pe 1 aprilie. m-am păcălit, gândeam că vom mai avea de așteptat cu reeditarea operelor sale. ei bine, în sfârșit! volumul cuprinde cărțile cuvânt înainte, despre care am zis atunci și familia popescu, un mic-foarte mic volumaș, debutul propriu zis, care parțial e reluat în cuvânt înainte. de ce nu or fi inclus și arta popescu, ca să fie toate antumele, nu știu. un volum numit opere care are un pic peste 100 de pagini parcă e cam puțin. dar ca densitate este uriaș.
isaac babel- armata de cavalerie. scurte povestiri crude din războiul bolșevico-polonez. poezie multă în aceste pagini excepționale. recomandat de borges, agopian, cosașu & al.

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Gara din Turnu Măgurele

O altă gară uitată de timp, aflată la capăt de lume, într-un oraş fără nicio perspectivă. Localităţile fantomă din sudul ţării de unde toată lumea încearcă să fugă, iar CFR-ul a şters staţiile de pe hartă.


miercuri, 25 noiembrie 2015

Orhan Pamuk - Zăpada

Ka (personajul principal), Kar (zăpadă în limba turcă), Kars (orașul în care se desfășoară acțiunea). Poetul Ka se întoarce în Turcia după 12 ani petrecuți în Germania și nu știm exact de ce merge în orașul Kars, situat în Turcia îndepărtată, la granița cu Armenia, o așezare cosmopolită, aflată în pragul alegerilor locale, unde vechiul primar a fost asasinat, iar câteva tinere s-au sinucis în mod misterios. Cele 560 de pagini ale romanului vor urmări întâmplările din cele trei zile pe care Ka le petrece în orașul blocat de zăpezi, sub o ninsoare care nu dă semne că ar înceta vreodată. Oare ce o avea Pamuk cu ninsorile? Mai apar și în alte opere ale sale, nu știu cât de mult ninge în Turcia. Așadar 560 de pagini pentru a vorbi despre trei zile, acum sunt pregătit pentru a citi Ulysses. Cartea avansează greu și nu avansează neapărat prin narațiune, ci mai degrabă prin expunerea unor idei în mare parte legate de islamism, ori probleme sociale ce frământă o lume destul de depărtată față de ceea ce se întâmplă prin Europa, terorism, revoluție, puciuri, asasinate, iar toate astea sunt împresurate cu o tristă poveste de dragoste. Iar Orhan Pamuk va apărea și el ca personaj în roman, folosindu-se de un binecunoscut truc postmodernist (cred). Pe popularul site goodreads lumea nu prea a apreciat cartea, multe notări cu o singură stea, mulți au zis că e plictisitoare. Eu îi dau 4 stele, chiar mi-a plăcut, mi s-a părut o carte deșteaptă scrisă pe înțelesul oricărui cititor.

joi, 19 noiembrie 2015

Omul care a văzut moartea

Am revenit după 18 ani într-o sală de teatru și nu mi-a părut rău. TNB, Sala Pictura, piesa lui Victor Eftimiu (am citit ceva basme de acest autor în copilărie), Omul care a văzut moartea. Într-un oraș de provincie, în timpul campaniei electorale pentru Primărie, unul dintre candidați, cu puține șanse, un viticultor bogat, salvează de la înec un vagabond. Gestul îl va propulsa imediat în favorit la alegerile locale, dar lucrurile nu sunt prea liniștite, pentru că omul salvat își dorea să moară. O piesă cu un decor simplu, care se menține pe o scenă rotativă de-a lungul întregii piese (120 de minute), cu lumini și sunete foarte bune, cu șapte personaje interpretate foarte bine. Preferatul meu a fost domnul Leon, farmacistul, interpretat de Marius Bodochi. O comedie bună la care s-a aplaudat deseori în timpul spectacolului, iar la final lumea a aplaudat la scenă deschisă, în picioare, minute întregi. Mi-a plăcut mult și sala, mică și intimă, cu o vedere excelentă asupra scenei. Prețul unui bilet este 40 lei în sala și 20 lei la balcon. Următorul spectacol este chiar astăzi de la ora 20, iar apoi pe 4 decembrie. Mergeți neapărat!

vineri, 13 noiembrie 2015

Wolfgang Herrndorf - O vară mișto

În urmă cu trei luni primesc pe facebook un mesaj privat de la un iubitor de literatură care spunea așa: "Dacă ai chef să citești ceva amuzant, să încerci asta. Am citit-o ieri, și mi s-a părut cam cea mai bună din vara asta (păcat că autorul a apucat să scrie doar două cărți, că s-a dus de tânăr)". Era vorba despre cartea "O vară mișto" (ciudată apariția adjectivului mișto în titlul unei cărți, un cuvânt care provine din limba țigănească) și într-adevăr bietul Wolfgang a murit la trei ani dupa ce a scris cartea. Un fel de Tom Sawyer modern prin Germania anului 2010, unde Huckleberry Finn este un rus. Băieții au 14-15 ani sunt în vacanța dintre a VIII a și a IX a, fură o Lada Niva și vor să plece în Valahia. O grămadă de peripeții, o carte antrenantă și plină de umor ce se adresează deopotrivă adolescenților și oamenilor maturi, dar care m-a enervat la un moment dat când unul dintre personaje spune ceva de genul: "Aici lumea nu doarme pe grămezi de gunoi, că doar nu suntem în România". Iată ce părere au nemții despre noi. Să amintesc și o scenă plină de sexualitate pe care dacă aș fi scris-o eu, Ionescu m-ar fi luat la pulă grav de tot: la grămada de gunoaie băieții se împrietenesc cu o fată cam de vârsta lor, fata care puțea rău de tot. La un moment dat o aruncă într-un lac, iar până la urmă aia își scoate hainele, chiloții și ce mai avea și se spală cu săpun în fața lor. Iar mai apoi stă la bustul gol și personajul principal o tunde, în timp ce se holbează la țâțele ei. Cum spuneam, eram grav taxat dacă scriam eu așa ceva. Așadar o carte bună și ușoară alături de care m-am relaxat. Merită încercată.

sâmbătă, 7 noiembrie 2015

Above The City

În primul rând vreau să-mi cer scuze pentru felul meu pocit de a vorbi limba engleză, urmare a neseriozităţii din timpul şcolii. Pentru a reda cât mai fidel cele întâmplate am ales să scriu şi în limba engleză, aşa cum a fost folosită în realitate. Totul a început într-o dimineaţă când am fost chemat la Direcţie şi întrebat dacă doresc să particip la un simpozion organizat de una dintre cele mai cunoscute corporaţii din domeniul IT. Sigur că vreau şi nici nu mai întreb unde are loc, pentru că citind povestea Etajul XXII de pe blogul Nopti si Zile, ştiu prea bine cum se sfârşesc astfel de întâlniri. Sigur, lucrez şi eu în domeniul IT, dar pe una dintre cele mai de jos poziţii posibile. Recunosc că acesta îmi este nivelul, însă atunci când am fost sunat de către organizatori pentru confirmarea participării, fiindu-mi oarecum ruşine de cunoştinţele mele şi nedorind să las o impresie proastă, le-am spus că sunt Python/Django developer. M-a bucurat foarte mult când am aflat locul desfăşurării evenimentului, Hotelul Intercontinental, unde nu fusesem niciodată, deşi locuiesc de peste 30 de ani în Bucureşti. În ziua premergătoare simpozionului am constatat că cele mai bune haine ale mele sunt o pereche de jeansi şi o cămaşă casual, dar această ţinută asociată cu o pereche potrivită de pantofi poate deveni smart casual, însă tot m-am simţit inferior celorlalţi participanţi de la hotel, asta deşi se spune că haina nu face pe om. Şi chiar dacă ar face, tot nu puteam concura cu eminenţele cenuşii care lucrează pentru mastodonţii internaţionali din domeniul IT, oameni care mănâncă programarea pe pâine şi câştigă mii de euro, iar eu, un biet calic comparându-mă cu ei, ce priveam ca la muzeu holurile luxoase are hotelului de 5 stele.

Eufrosin Potecă îşi doreşte să locuiască în centru pentru că oamenii aici au altă înfăţişare şi nu seamănă deloc cu cei de la periferie. Îmi spunea el că pe măsură ce te îndepărtezi de centru oamenii arată din ce în ce mai rău. Îi dau dreptate mergând prin vastele holuri ale hotelului către lift. Urcăm până la etajul XXI, unde se află o imensă sală de festivităţi cu vedere către cele patru puncte cardinale. În sinea mea îmi spun că sunt cu un etaj mai jos de XXII, locul frumoasei poveşti de dragoste de la Hotel Vilnius. Sigur, a fost doar o poveste. Acum totul este cât se poate de real, iar organizatorii aşteaptă la intrarea în sală şi împart tuturor legitimaţii de participare şi spre bucuria mea am şi eu o legitimaţie foarte frumoasă cu numele meu sub care scrie Python/Django developer. Ocup un loc la masă în sala de festivităţi, unde aşteaptă ca întotdeauna o mapă, o agendă şi un pix. Sticla de sticlă de apă minerală la 0,75 cum numai la astfel de evenimente poţi găsi. Oameni în costume business se perindă prin încăpere, schimbând impresii şi zâmbete. Ies în camera destinată servirii micului dejun şi totul este mai frumos ca în orice închipuire.

Deobicei asemenea evenimente sunt precedate de aşa zisa "welcome cofee" unde ţi se oferă o cafea şi un croissant. Nu şi la Intercontinental, unde pe mese întinse se aflau tăvi cu sandwichuri făcute din baghetă franţuzească cu salamuri de import, somon fume, brânzeturi fine ori tartine cu diverse creme şi legume. Pe alte mese fructe exotice precum mango sau ananas. De unde şi vorba: "Stătea pe canapele moi, mânca betel şi ananas, şi nu-i mai ajungeai la nas.". Într-o frapieră mare, înconjurate atent de gheaţă, sucuri acidulate la sticlă de 0,25. Am luat pe şest patru pliculeţe de ceai, două cu mentă şi două verde, şi le-am băgat în buzunar pentru a le consuma zilele următoare acasă, pentru că acum nu mai încapea şi ceaiul. Aşa sunt eu, cred că ies în câştig cu astfel de mişmaşuri. De jur împrejur, la 360 de grade, pe geamurile etajului XXI priveliştea este tulburătoare. Practic ai Bucureştiul în palmă şi te simţi ca un demiurg privind la oamenii mici de jos. Am aparatul de fotografiat la mine, dar voi lăsa pozele pentru mai târziu pentru că aici nu se pot deschide ferestrele, iar prin geam din cauza reflexiei greşite pozele nu vor ieşi bine.

Începe evenimentul în sine, pentru că nu suntem aici pentru a mânca şi a căsca gura. Se vorbeşte despre Cloud şi Private Cloud. Directori de vânzări din IT, CEO la multinaţionale extrem de cunoscute (adică chief executive officer), numai şi numai oameni de succes care au făcut ceva din viaţa lor. Oameni la costume de firmă care muncesc de dimineaţa până seara în spatele geamurilor fumurii de la acele clădiri noi din oraşul nostru. Mi-am amintit de o discuţie avută cu naşa mea de cununie, discuţie purtată la un pahar de vin pelin alb de Urlaţi. Eu îi spuneam că am lucrat la corporaţie şase ani de zile, iar ea a spus: "Aia unde ai lucrat tu nu este corporaţie, e un căcat". Atunci nu i-am dat crezare, dar acum văd şi eu bine ce înseamnă corporaţia adevărată. Discuţia despre Cloud este destul de ternă, dar apoi îşi începe prezentarea un cetăţean străin. Povesteşte despre proiectul realizat la el acasă, în oraşul Tórshavn, unde în transportul public local s-a implementat o chestie foarte ingenioasă care arată posesorului de smartphone unde anume se află autobuzele de pe o anumită linie şi la ce oră vor sosi într-o anume staţie. Iar asta în timp real, luând în considerare toate întârzierile cauzate de aglomeraţie sau alte probleme. Aşadar autobuzele au un dispozitiv de tracking pe ele şi pot fi urmărite lesne printr-un sistem de hărţi asemănător celor de la Google. Simt că m-ar ajuta şi pe mine o asemenea aplicaţie şi că nu mai trebuie să aştept dimineţile cu copilul în drum spre grădiniţă 20 de minute în staţie, putând să plec de acasă cu fix două minute înainte de sosirea troleibuzului, aşa că încercând să-mi stăpânesc emoţia cauzată de cunoaşterea precară a limbii engleze, pun următoarea întrebare: "Tórshavn is a small city. Do you think that your aplication will work in a big city like Bucharest?", iar el îmi răspunde că este posibil acest lucru, iar în viitor este probabil să se implementeze şi la noi aşa ceva. Îl ascult în continuare pe acest om de la care mai aflu cel puţin două chestii interesante: 1.în Insulele Faroe apa curentă şi transportul public sunt gratuite; 2.în Islanda energia electrică este gratuită.

În pauza prezentării este îmbulzeală la bufet, semn că oamenii fie ei cât de bogaţi şi deştepţi, sunt tot oameni şi se bucură şi ei de o cafea pe gratis şi de o prăjitură cu frişcă. Etajul XXI este foarte vast şi explorându-l ajung la un bar, unde doi cetăţeni străini beau o cafea. Sunt oameni de afaceri, dar nu au treabă cu simpozionul nostru, ci sunt cu alte treburi la hotel. Un barman îmbrăcat impecabil şi cu ochelari stă în spatele tejghelei. Îi spun: "Vin pentru prima oară aici. Doresc să fac nişte poze de sus, dar nu prin geam. Pe unde pot ieşi?", iar el îmi spune: "La etajul următor este o terasă şi puteţi încerca pe acolo, dacă vă lasă.". Se ajunge doar cu liftul, aşa că îl iau pentru un etaj. Astfel am ajuns la etajul XXII. Mai sus de atât nu se poate.

La etajul XXII se simte un miros cald şi umed. Observ că etajul de fapt este o piscină, unde lumea se bălăceşte în voie. Lipsiţi de griji şi cu sufletele uşoare, aici, pe acoperişul oraşului, departe de oamenii mici. O recepţioneră mulatră mă întâmpină zâmbitoare şi o rog să mă lase pe terasă pentru a realiza câteva fotografii. Mă lasă, dar înainte de asta mă îndrumă către un aparat unde bagi piciorul şi rămâi pe pantofi cu câte o pungă de plastic. Nu trebuie să murdărim perimetrul piscinei, desigur. Oamenii sunt în apă şi se simt bine, iar alţii fac saună, doar eu par dintr-un alt film, cu cămaşa mea bună cumpărată din Mall, în jeansi şi încălţat cu pantofii peste care acum port două pungi de plastic de culoare albastru. Ies pe terasă, iar recepţionera mulatră închide uşa în urma mea, pentru a nu veni frig către oamenii de la piscină.

Terasa etajului XXII, chiar sub scrisul Intercontinental pe care îl desluşim cu toţii de jos. De aici se poate privi pâna în zare şi poţi poza în voie. Teatrul Naţional, Universitatea, Bulevardul I.C. Brătianu şi mai departe Bulevardul Dimitrie Cantemir, până hăt departe la coşurile de la CET Progresu. Iar mai spre stânga se văd coşurile de la CET Sud. Viaţa palpită în oraş, ca să folosim un clişeu. Este o zi de toamnă absolut perfectă, cu cer albastru şi nori albi pufoşi, maşinile formează coloane în sensul giratoriu de la Universitate iar apoi se scurg pe arterele oraşului şi mă întreb ce e cu toată lumea asta din automobile la ora 12 a prânzului, oare de ce nu sunt şi ei la serviciu şi aglomerează oraşul? Mă bucur multă vreme de privelişte şi de vântul plăcut care suflă la altitudine, iar într-un final vreau să mă întorc la partea a doua a simpozionului. Însă uşa terasei era închisă şi se putea deschide doar din interior.

Neavând ce face am început să bat în geamul uşii, sperând ca recepţionera mulatră să mă audă, însă nu m-a auzit. După o vreme, răstimp în care am intrat cu telefonul mobil pe wall-ul de facebook al prietenului meu Ionescu şi am citit că Serena Williams este gravidă, a apărut o chinezoaică într-un costum de baie dintr-o bucată şi cu un prosop mare în jurul umerilor. Apa şiroia din ea. Mi-a spus: "Wait" şi am aşteptat, timp în care ea a încercat să deschidă uşa, reuşind până la urmă. "Thank you" i-am spus eu, iar ea a zâmbit, însă zâmbitul este o caracteristică pentru toţi chinezii care văd un cetăţean caucazian. Am zâmbit şi eu, după care am întrebat-o: "China?" (în engleză, am pronunţat "ciaina"), iar ea a dat din cap afirmativ şi a zâmbit din nou. Apoi i-am zâmbit şi eu iar. Chinezoaica era foarte drăguţă şi destul de corpolentă, adică arăta ca o femeie normală din Europa, nu mică, cum credem noi că sunt chinezii şi chinezoaicele. Asta pentru că şi la ei este capitalism, iar acum mănâncă mult mai bine ca înainte. Au şi ei restaurante multe, fast-food-uri. Aşadar chinezoaica arăta foarte bine, cam ca Maggie Cheung. M-a văzut cu aparatul de fotografiat şi m-a întrebat în engleză: "Are you a photographer?" şi se vedea după accent că nu vorbeşte bine această limbă, dar nici eu nu o vorbesc, în clasa a IX a chiar rămânând corijent la engleză pe un trimestru. Şi i-am răspuns: "No, I just want to take some pictures above the city.", iar ea a râs din nou, apoi mi-a spus că vrea să vadă ce am fotografiat, iar eu i-am arătat şi apropiindu-mă de ea, m-a stropit involuntar cu apă din corupul ei încă ud. După ce a văzut pozele mi-a spus: "Do you want to drink a beer with me?", iar eu m-am mirat şi i-am spus că da. Iar apoi a zis: "Follow me in my room" şi am rămas şi mai mirat, dar am zis: "Come on!". Punându-şi şlapi în picioare mi-a făcut semn să o urmez şi ne-am dus la lift care ne-a coborât până la etajul XIX, iar apoi pe un culoar luminat frumos ne-am îndreptat către o cameră. Mergând în spatele ei observam cum lasă urme ude pe mocheta absolut impecabilă a hotelului.

A deschis uşa cu un card electronic şi am intrat în camera de un lux imperial, foarte ordonată şi frumos mirositoare. O asemenea cameră trebuie să coste 200 de euro pe noapte mi-am spus. A intrat în baie unde şi-a lăsat prosopul ce-l avea de după umeri şi şlapii. Mi-a zâmbit din nou şi uitându-mă la ea aşa în costumul de baie mi-am amintit de Liu Zige. Am stat tăcuţi o vreme şi nu a fost vorba de nicio bere, pentru că după o vreme a zis:
- I want to break down a record and fuck with guys all over the World, from all countries. Do you want to help me?
- Sure thing, i-am răspuns eu, but first I want to take a look on your balcony and take some photos. I-am spus aşa pentru că stătea pe partea opusă Universităţii şi nu făcusem poze în această direcţie.

Zumzetul maşinilor de pe Magheru se auzea vag până la înălţimea noastră şi am putut privi până departe, la Hotelul Sheraton (fostul Howard Johnson), Sala Palatului, Ateneul Român, Piaţa Victoriei, Casa Scânteii şi pasajul suprateran ce leagă Cotroceni de Şoseaua Nicolae Titulescu. Am tras cam zece cadre după care m-am întors în camera hotelului unde femeia mă aştepta dezbrăcată. Nu i-a fost greu să se dezbrace, ţinând cont că avea doar un costum de baie pe ea. Aşa goală se uita la mine şi zâmbea din nou, bineînţeles. Avea păr pubian generos şi observând că mă holbez în acea direcţie a zis:
- It's a chinese tradition to have hair at pussy. I know that european women shave it. Sorry for that.
- No problem, oricum pula nu ştie carte, îi răspund eu.
- Say what?
- It's a romanian sintagm and can't be translate it. Something like "the dick don't go to school."
Râde.
- I thought that only japanesse women have hair on pussy because I read that in Haruki Murakami's novels.
- Oh, I like very much Haruki Murakami. What's your favorite novel? Mine is "After dark".
- I think mine is "The Wind-Up Bird Chronicle".
- Ok, let's go to work.
Şi ne-am apucat de treabă.

Iar mai târziu mi-a zis:
- Thank you because you helped me to reach the record.
- No problem. How many guys from diferent countries did you fuck so far?
- You're the second. Last night I fucked with a guy from Faroe Islands. The guy was here in Romania with some business. I never heard of this country. Where is it?
- I don't know.

După care am stat o vreme tăcuţi şi ne-am odihnit, iar apoi i-am spus:
- I must go now. Good luck with your record.
Şi am plecat pentru că trebuie să ajung la prânzul oferit de cei de la simpozion. Iar femeia a râs şi mi-a mulţumit încă o dată, după care am ieşit din cameră şi am luat liftul până la etajul XXI.

Iar la prânz mâncarea a întrecut orice aşteptări şi s-a văzut clar cine are bani să organizeze impecabil un asemenea eveniment. Antreuri ce cuprindeau salam de Sibiu, salam Chorizo, brânzeturi Camembert şi Roquefort, stafide şi struguri, felurite salate şi multe sosuri şi creme. Iar la felul principal piept de curcan cu Gorgonzola, vită cu sos de piper verde, cotlete de porc cu sos de smântână, cartofi cu rozmarin şi binecunoscutul orez basmati, omniprezent la astfel de evenimente. Au fost până şi deserturi deosebite, prăjituri de cofetărie şi profiterol ca în tinereţile mele.

Iar după masă am mulţumit organizatorilor şi am predat un formular de feedback, am primit cadou o umbrelă pentru că aşa impune protocolul la asemenea întâlniri şi am coborât cu liftul la parter. Când am ieşit în stradă am privit de jos spre terasa de la Etajul XXII. Acum eram din nou unul dintre oamenii mici şi dacă cineva m-ar fi privit de la ferestrele etajelor superioare nu m-ar fi deosebit de mulţime.