marți, 30 octombrie 2012

Toamna vieţii

Toamna, privită metaforic ca perioada din viaţa omului în care acesta îşi trăieşte ultimele clipe de bucurie înainte de venirea iernii, când va cădea în neputinţă, aşteptându-şi moartea. Doi bătrâni plimbându-se prin parc, ce m-au dus cu gândul la una dintre scrierile lui Kawabata, cu doi bătrâni aflaţi încă în putere care-şi iau rămas bun de la familie şi merg să se sinucidă, pentru a nu deveni mai târziu o povară şi pentru ca cei rămaşi în urmă să le păstreze o amintire plăcută.


duminică, 28 octombrie 2012

Viaductul Stânca Teherău

Cu siguranţă iubitorii acestui blog îşi amintesc de Viaductul Giurca. Valea Buzăului, pe lângă splendoarea oferită de munte, apa curgătoare şi lacul de acumulare, oferă călătorului şi un alt prilej de încântare prin viaductele ce se înşiră de-a lungul şoselei, adevărate comori făcute de mâna omului care nu a dorit să se lase mai prejos în faţa naturii. Trecând de Viaductul Giurca şi urmând şoseaua naţională spre Braşov, vom trece şi peste Viaductul Stânca Teherău. Acest viaduct se poate observa mult mai bine dintr-o curbă aflată la câţiva kilometri depărtare. Frumuseţea tinde spre infinit într-o zi de octombrie, când toamna a îmbrăcat cu un covor multicolor de frunze întreaga patrie.



joi, 25 octombrie 2012

Mâncare în Praga

De la Brno am pornit spre Praga, cam 200 km pe o autostradă proastă şi foarte aglomerată. Autostrada intră în Praga direct spre inima oraşului, într-o privelişte care-ţi taie răsuflarea. Dar pentru că Praga este o destinaţie turistică ultra cunoscută şi ultra comercială despre care s-a vorbit şi se va vorbi în multe locuri, n-am să povestesc nimic din ce am văzut aici, ci am să mă limitez la ceea ce am mâncat în Praga, de fapt câteva poze cu mâncare, care mai mult sau mai puţin vor face deliciul iubitorilor gastronomiei.

În cele 4 zile şi 4 nopţi de Praga am băut numai şi numai bere la draft, următoarele branduri: Pilsner Urquell, Budweiser, Krusovice. Iar de mâncat următoarele (mâncam şi mai multe, dar hotelul a oferit un mic dejun mai mult decât îndestulător şi foarte, foarte gustos):

1) Gulaş de vită cu miez de pâine. O mâncare foarte îndestulătoare şi gustoasă care te face să bei şi mai multă bere.

2) Sandwichuri de la Bageterie Boulevard. ( www.bb.cz ) Sunt mult peste Subway, însă din păcate activează doar pe plan local. Dacă există vre'un cititor bogat al acestui blog, ar putea cumpăra franciza şi aduce Bageterie Boulevard în România. Ceaiurile lor sunt naturale, nicidecum suc artificial. Pâinea şi ingredientele din sandwich foarte gustoase.

3) O tortila excepţională cu fasole boabe, orez şi tot felul de sosuri la restaurantul 7 Tacos de pe Ortenovo nám. 22.

4) O tocăniţă de cartofi cu frigăruie de pui şi salată de varză la Slovak Restaurant de pe strada Tynska.

5) O pizza care mi-a amintit de vremurile când serveam acest preparat alături de părinţii mei la Costineşti, în urmă cu 25 de ani. Într-o zonă plină de verdeaţă a capitalei cehe, pe lângă o şcoală generală, la Cafe Valentino, un local mai puţin accesibil turiştilor. Pe tripadvisor veţi găsi doar 4 păreri/voturi, însă toate pozitive.

6) Did somebody say McDonald's? Un Royal cu brânză.

miercuri, 24 octombrie 2012

Pastel de toamnă

Pozam natura, când din tufişuri aud o voce. Erau câţiva muncitori care săpau şanţuri.
- Domnu, domnu, vă rog să îmi faceţi şi mie o poză.
- Vă fac, dar unde vreţi să o trimit ca să o vedeţi?
- Pe youtube.
- Mai bine îmi daţi o adresă de mail.
- Daniel.
- Păi doar atât?
- Da. Daniel.
- Păi sunt mulţi Danieli.
- Daniel The Best atunci.


sâmbătă, 20 octombrie 2012

Tatiana Niculescu Bran - Spovedanie la Tanacu




















Nu urmăresc ştirile de la televizor şi nici nu citesc ziare, aşa că habar nu aveam despre evenimentele de la Mânăstirea Tanacu. Citind romanul non-ficţional al Tatianei Niculescu Bran am aflat despre cele întâmplate. Cartea care a inspirat filmul După dealuri şi am impresia că de fapt filmul constituie o reclamă pentru această carte nebăgată în seamă de mulţi până acum. Consider nedrept acest aspect, însă cu tot mai multe filme şi cărţi se întâmplă aşa în ultima vreme. Horia Roman Patapievici asemuieşte acest roman cu cel al lui Truman Capote, Cu sânge rece. Întâmplător l-am citit recent şi chiar au puncte comune în ceea ce priveşte punerea în scenă a unor fapte şi personaje reale. Mi-ar fi plăcut ca scriitoarea noastră să insiste mai mult asupra tuturor personajelor implicate în situaţie. Parcă a dat rasol. Păi dacă s-ar fi scris pe la 1850, cartea asta ar fi avut pe puţin 700 de pagini şi nu 200 cu scris mare.

După ce am terminat cartea m-am apucat să scotocesc pe net despre acest caz. Pentru cei care nu ştiu şi nu vor să citeasca cartea sau sa vadă filmul, să spunem că la Tanacu o femeie de 24 de ani a fost ucisă în urma unui ritual de exorcizare. Întreaga situaţie ridică multe semne de întrebare, pe care nu le-a rezolvat nici justiţia şi cu atât mai puţin cartea de faţă. Oare a fost vina medicilor care au îndopat-o pe Irina cu sedative? Ori a preotului şi a călugăriţelor care au participat la exorcizare? Ori poate vina părinţilor care au lăsat fata în orfelinat, unde a fost traumatizată? Meritau feţele bisericeşti să ajungă la închisoare? De ce nu şi medicii? Păcatul malahiei este atât de mare?

Bună cartea. Scrisă foarte obiectiv după o documentare masivă din partea autoarei. Neapărat trebuie citită înainte de a vedea filmul.

marți, 16 octombrie 2012

Chiloţi de femeie

Faptul că am făcut o astfel de poză nu mă recomandă drept un pervers. Să ne amintim de exemplu că sunt sute de siteuri pe internet cu fotografi care surprind femei urinând, ori poze cu femei goale pe plajele de nudişti. Cei care fac astfel de poze sunt perverşi, ori poate doar dornici de îmbogăţire, pentru că vor obţine ceva bani publicând astfel de poze. Eu am dorit să trag un semnal de alarmă. Este oare normal ca o femeie să se îmbrace astfel la birou? Cu chiloţiii văzându-se prin pantaloni. Conştient poartă astfel de haine pentru a atrage privirile bărbaţilor, sau poate neavând ochi la spate nu a observat că i se vede până şi eticheta de la chiloţi?


joi, 11 octombrie 2012

Ivan Sergheevici Turgheniev - Povestirile unui vânător




















O carte scrisă înainte de anul 1850 pe care am ajuns să o citesc pentru că am găsit o referire la ea într-o altă carte, Amurgul lui Osamu Dazai. Îmi place să fac astfel de chestii, punându-mă în pielea personajelor din cărţi, care citesc la rândul lor alte cărţi. Turgheniev. Multă lume nu l-ar mai citi în zilele noastre, considerându-l pur şi simplu expirat, sau cel mult material didactic pentru copiii din ciclul gimnazial. Nu este aşa deloc. Am întâlnit în acest scriitor o mare forţă artistică, acea sensibilitate caracteristică numai omului dur, care iubeşte natura, care merge prin ploaie şi doarme sub cerul liber, care cutreieră nopţile prin stepe şi păduri. Un mare talent al descrierilor şi al portretelor. În literatura modernă nu prea se mai pune accent pe aşa ceva, iar Turgheniev lasă impresia că pictează prin cuvintele sale. Echivalentul său în pictură cu siguranţă este Ivan Ivanovici Şişkin.

O carte de povestiri, uneori amuzante, alteori triste, în care nu se vorbeşte mai deloc despre vânătoarea propriu-zisă. Scriitorul mai degrabă prezintă personaje deosebit de interesante, situaţii specifice acelor vremuri cu boieri, mujici sau megieşi, dar mai ales omagiază natura. O să prezint pe scurt doar două din momentele care mi-au plăcut. Au fost foarte multe astfel de momente încântătoare. Un preot citeşte molifta unei babe care trage să moară, iar baba caută ceva sub pernă, însă îşi dă ultima suflare şi moare. Se descoperă că sub pernă avea o rublă pe care dorea să o ofere preotului pentru propria-i moliftă. O altă fază minunată, în povestea Cântăreţii, când doi oameni se iau la întrecere de cântat şi cei prezenţi îi ascultă cu lacrimi în ochi. O carte ce mi-a plăcut mult şi care se încheie ca marile cărţi de odinioară: "Cu bine cititorule; fii pururi fericit!". Numai de bine şi despre traducere, făcută de o anume Denisa Fejes.

vineri, 5 octombrie 2012

O Warszawa 223 puţin pătată de Pepsi Cola

Stau la birou. Ascult Nick Cave. Cu jumătate de minte mă concentrez asupra muncii pe care trebuie să o fac, iar cu cealaltă jumătate mă gândesc la forma pe care o va avea următoarea mea nuvelă. Sunt un nuvelist foarte slab, cele două nuvele scrise până acum atrăgând atenţia şi laudele mai degrabă unor oameni care nu au nimic în comun cu literatura. Dintre cei care au mai citit cărţi la viaţa lor, unii mi-au spus că scrierile mele nu au final, alţii că sunt un pervers incorigibil care stă cu o mână pe pulă atunci când scrie. În birou este foarte cald, iar aerul este închis. Îmi amintesc de o întâmplare din clasa a VII a, când tovarăşa profesoară de matematică,  Malciu Teodora, le-a spus tuturor băieţilor să iasă din clasă pentru o oră, păstrându-le doar pe fete. Noi, băieţii, ne-am bucurat de oră liberă şi am încins o miuţă, iar în pauza următoare, curioşi fiind, am întrebat-o pe şefa clasei despre cele întâmplate. Şefa clasei, care totodată era şi comandantă de detaşament cu şnur galben, ne-a povestit despre ce era vorba: "Profa ne-a spus că în clasă miroase a chiloţi de fată şi că trebuie să ne schimbăm zilnic chiloţii.". Oare ce nas avea profesoara? Am vorbit între noi băieţii şi niciunul nu simţise vre'un miros ciudat şi nici nu ne imaginam cum trebuie să miroasă chiloţii de fată. Au trecut mulţi ani de atunci, iar acum doar stau la birou amintindu-mi de această scenă. Aerul este închis şi poate dacă profesoara Malciu Teodora ar mai trăi şi s-ar afla cu noi în birou, ar spune că miroase a chiloţi de fată.

Outlook-ul clipeşte în taskbar, semn că am primit un mail. E chiar de la şef. Inima mi se strânge pentru că niciodată mailurile de la el nu prevestesc ceva bun. Acum îmi spune să opresc muzica, că-i de handicapaţi. Nick Cave, muzică de handicapaţi, aşa crede el. Tocmai ascultam piesa "Do you love me?" de pe albumul "Let love in" din 1994. Îmi pun căştile şi ascult mai departe tot albumul. Extraordinar. Până la terminarea programului nu mai dau atenţie nici şefului, nici mailurilor. Ascult Nick Cave şi mă gândesc cum să aştern o poveste pe hârtie, sau mă rog, cum să o scriu la computer.

S-a lăsat seara şi e linişte. Parcarea institutului este plină de frunze galbene care foşnesc sub paşii mei. Deşi sunt înconjurat de câteva clădiri din beton şi sticlă, aerul mi se pare proaspăt în comparaţie cu cel din birou. Lumina galbenă a unui felinar bate chiar pe maşina mea. Deschid portiera, mă urc şi las geanta diplomat pe bancheta din spate. Anul trecut mi-am cumpărat maşină nouă printr-un credit la bancă pe cinci ani. Sunt foarte mândru de maşina mea, o Warszawa 223 de culoare crem. Multă lume întoarce capul după maşină şi asta îmi dă prilej de a mă umfla în pene deşi mi-e destul de greu cu rata lunară pe care o plătesc. Adevărul este că şi eu o şterg de praf zilnic, iar la sfârşitul fiecărei săptămâni o spăl şi o lustruiesc atât în interior cât şi pe afară. Într-un cuvânt maşina arată impecabil cu o mică excepţie, textura scaunului din dreapta faţă fiind pătată de Pepsi Cola.

Oraşul este pustiu. Conduc liniştit. Deschid aparatul de radio din Warszawa. Slim Harpo interpretează melodia Strange love. Îmi unge sufletul şi îmi aminteşte de o întâmplare petrecută în timpul verii ce tocmai a trecut. Opresc în faţă la Penguin Point, intru şi cer coaste de porc, cartofi prăjiţi şi două beri, totul la pachet. Asta îmi va constitui cina, afundat în fotoliu cu ochii la obişnuitul serial de vineri seară. Poate cea mai frumoasă parte din săptămână.

marți, 2 octombrie 2012

Două poze dintr-o zi de vară

În drumurile mele am întâlnit multe personaje interesante, pe care nu întotdeauna am avut curajul să le fotografiez. Intervine un soi de ruşine atunci când în obiectivul aparatului sunt oameni. Nu la fel stau lucrurile când este vorba despre copii. Aceştia doi savurau o oarecare zi din vacanţa de vară. Stăteau pe zidurile unei mânăstiri părăsite cu câte o sticlă de Coca Cola lângă ei. Mi-au vorbit despre un tunel secret săpat pe sub pământ care lega satul lor de această mânăstire.






La câţiva kilometri depărtare se întind dealurile după care se ascunde oraşul Mizil.