miercuri, 28 iulie 2010

Gabriel Garcia Marquez - Povestea târfelor mele triste


În primul rând trebuie să subliniez faptul că editura Rao practică preţuri prohibitive. Povestea târfelor mele triste este o broşurică şi costă 35 de lei (am fost norocos să o cumpăr din Cora cu 29). La Polirom sau Humanitas cu siguranţă cartea ar fi costat cu 10 lei mai puţin. Datorită preţurilor n-am încercat prea multe cărţi de la Rao. Excepţie fac un Gabriel Garcia Marquez, un Hermann Hesse sau un Thomas Mann.

Povestea târfelor mele triste este de fapt o povestire, care se citeşte în 2-3 ore cu foarte mare uşurinţă. Pe mine m-a dezamăgit profund. Acum trei ani am citit pe nerăsuflate "Un veac de singurătate", "Dragostea în vremea holerei", "Despre dragoste şi alţi demoni", "Generalul în labirintul său" şi aveam foarte mari aşteptări de la Gabriel Garcia Marquez, însă singurul lucru care m-a încântat la această a cincea carte pe care am citit-o de la el a fost citatul din Yasunari Kawabata cu care începe. Un citat dintr-o carte extraordinară, Frumoasele adormite. De fapt cartea columbianului se aseamană prin subiectul abordat cu cea a japonezului, însă nu are nimic din sensibilitatea şi atmosfera pe care Kawabata le creează cu o deosebită măiestrie.

În nuvela (pe wikipedia aşa este încadrată) lui Marquez personajul principal este un ziarist care în ziua când împlineşte 90 de ani doreşte să se culce cu o tânără virgină. Marquez întotdeauna a exagerat foarte mult în cărţile sale, dar asta a fost prea de tot. La 90 de ani, dacă mai ai norocul să trăieşti, nu cred că mai poate fi vorba despre aşa ceva. Probabil doreşte să sublinieze faptul că dragostea nu are vârstă, pentru că în cele din urmă bătrânul se îndrăgosteşte de fata mai tânără cu 75 de ani decât el. Cartea este scrisă destul de preţios. Nu pot spune că a fost proastă, dar nu m-a captivat. Probabil dacă această carte era scrisă de un alt autor oarecare nu mai avea parte de atâta reclamă. După părerea mea Marquez a scris-o pentru a mai aduna ceva bănuţi, acum la bătrâneţe. (cartea a apărut în 2004, la 37 de ani distanţă de la apariţia celebrului roman "Un veac de singurătate")

marți, 27 iulie 2010

Străina de la metrou

Panoul care anunţă timpul ce a trecut de la ultimul metrou plecat din staţie arată 0:00. Au trecut 10 minute, dar nu poate afişa patru cifre, după 9:55 resetându-se. La fel s-a întâmplat la Olimpiada Montreal 1976 când Nadia Comăneci a obţinut pentru prima oară o notă de 10 şi a dat afişajul peste cap.În staţie este curent şi cu toate astea miroase a închis. Luminozitatea este slabă, tocmai bună pentru a putea urmări pe ecranele scumpe ale televizoareleor lcd atârnate în număr mare de tavanul staţiei. Lumea se întoarce de la serviciu obosită şi fără chef. Tristeţea domneşte pretutindeni. Într-un târziu vine metroul.

Mă înghesui în vagonul plin ce miroase a transpiraţie şi a oameni murdari.Lângă mine este o fata care vorbeşte la telefon. O aud perfect. Are cam 1,55 înălţime, este îmbrăcată într-o rochie de vară cu decolteu. Fiind cu mai bine de 30 cm mai înalt decât ea îi pot vedea de deasupra ţâţele. Ţâţe medii spre mici.Vorbeşte plăcut şi îngrijit, cu acel accent moldovenesc de care nu scapi după o viaţă întreagă locuită în Bucureşti.

- Auzi, tu ? Ce vreţi să vă gătesc ? O să fac ţaţichi cu ceva cărniţă şi salată de ţelina. Da. Salată de ţelină cu pui. E, ştii că-mi place să fac d'astea. O să fac oricum trei feluri. Deci ţaţichi, ţelină şi mai ce ?

Pierde semnalul, dar reapelează. Are un telefon modern, LG cu screentouch. Işi ridică privirea spre mine pentru câteva fracţiuni. Are o faţă de păpuşă a anilor '50, blondă cu ochi albaştri. Păpuşile cu care se jucau copiii pe vremuri sunt diferite de păpuşile moderne. Păpuşile părinţilor noştri erau grase şi cu părul cârlionţat, în timp ce Barbie e slabă şi are părul drept. De fapt şi femeile s-au schimbat.Acum câteva zile m-am uitam la un film cu concursul Miss America Nude 1973. Toate femeile aveau coafură permanent şi absolut toate aveau par în zona de deasupra vaginului. Aşa era moda atunci, dar acum majoritatea femeilor se rad în zona pubiană.

- S-a întrerupt, tu. O să fac şi tort. Nu,nu. Cadoul mâine îl primesc. Azi mi-a dat Dana o poşetă şi o curea. Da, e faină poşeta. Auzi ? Fac nişte pârjoluţe ? (pronunţă foarte comic. ceva de genul pârjoluţi, cu accent prelung pe i). Pârjoluţe cu ţaţichi merg bine.

Am încercat dar n-am reuşit să-mi imaginez acest fel. Pârjoluţe cu ţaţichi. Am vrut să o apelez pe tânăra domnişoară şi să-i dau reţeta mea de Jambalaya, dar mi-am spus că nu se cuvine să mă bag în vorbă. Ar fi crezut că vreau să o agăţ sau că sunt cine ştie ce maniac sexual. Metroul nostru a ajuns la destinaţie. A coborât în faţa mea. Purta pantofi cu toc care păreau mari pentru ea. În mână avea o geantă şi o sacoşă de cadou unde probabil era poşeta şi cureaua. Pe scara rulantă era aglomerat. A intrat pe partea stângă, chiar in faţa mea. Pentru o secundă a staţionat pe partea stângă, apoi văzând că partea dreaptă este ocupată a început să urce. Un gest demn de apreciere. La suprafaţă am luat-o pe drumuri diferite. Regret că nu am fost poftit şi eu la ziua ei.

luni, 26 iulie 2010

Americano


Una dintre băuturile mele preferate este cocktailul Americano. Îl prepar în următorul fel : într-un pahar pun două jumătăţi de felie de portocală şi două cuburi de gheaţă ; apoi torn în pahar 5 cl de Campari şi 5 cl de Cinzano sau Martini roşu. Amestecul dintre amar şi dulce este demenţial. O băutură reconfortantă ce pune capăt în mod fericit unei zile grele la birou.
În mod traditional se prepară şi cu sifon pus peste o parte vermut şi o parte Campari, dar mie nu îmi place diluat.
La început această băutură se numea cocktailul Milano - Torino, Campari fiind produs la Milano, iar vermutul la Torino. A fost numit Americano în semn de omagiu pentru că americanilor le plăcea foarte mult.

sâmbătă, 24 iulie 2010

Yasunari Kawabata - Sunetul muntelui



Această carte m-a convins pe deplin că Yasunari Kawabata este un geniu al literaturii, nu doar un autor oarecare. Acţiunea este foarte lentă, uneori chiar statică, însă este ţesută cu foarte mare fineţe. O adevărată dantelărie, mult mai aproape de poezie decât de proză. O meditaţie asupra vieţii cu problemele ei, a morţii, a sinuciderii, o contopire a omului cu natura şi cu toate cele cel înconjoară.

Personajul principal, Shingo Ogata, este un bărbat de 62 de ani, capul unei familii ce locuieşte la 50 km de Tokyo. Un personaj meditativ, plin de melancolie şi regrete, care încearcă să rezolve câteva din marile probleme ale familiei sale. Are un fiu care işi petrece majoritatea timpului la amantă, o noră de care se îndrăgosteşte, o fiica pe care nu a iubit-o şi acum se simte responsabil pentru eşecul vieţii sale, iar în tinereţe a iubit-o mai mult pe sora actualei sale soţii. Într-o Japonie aflată după Al Doilea Război Mondial, Shingo face şase zile pe săptămână naveta la Tokyo alături de fiul sau, observă natura, işi doreşte să se odihnească un pic băgat în pământ, aude sunetul muntelui, işi aminteşte de trecut, se gândeşte la moarte şi la soluţii pentru viitor.

Mi-a plăcut foarte mult cu câtă delicateţe este descrisă relaţia dintre socru şi noră şi toate obiceiurile ce par să aparţină unei Japonii de demult. Grija cu care tânăra noră îi pregăteşte hainele, îi face ceaiul, felul cum işi vorbesc, liniştea ce se degajă din toate dialogurile lor. Mi-a mai plăcut povestea despre cei doi bătrâni plecaţi să se sinucidă, bucuroşi de viaţa trăită împreună, dorind să pună punct vieţii într-un moment în care erau în putere şi fericiţi, păstrând astfel o amintire bună despre viaţă. Ca toate romanele lui Kawabata şi acesta este dominat de o tristeţe nemărginită. Nu mă surprinde absolut deloc că în cele din urmă scriitorul s-a sinucis.

joi, 22 iulie 2010

Două dintre pozele cu care mă simt mândru

Trei biciclişti pedalând pe malul Oltului şi un copil privind visător din personalul Bucureşti-Urziceni staţionat în gara Mogoşoaia.

Să vedem ce o să fie în viitor ţinând cont că am trecut la DSLR.


luni, 19 iulie 2010

Despre munca mea de vânzător de genţi, curele şi portofele pe stradă

În iarna anului 2001 căutam de lucru part time în Anunţul de la A la Z. Pe atunci nu existau siteuri specializate prin care să-ţi găseşti un loc de muncă, aşa că trebuia să suni la anunţurile din ziare şi erai programat la un interviu. Aşa am procedat şi eu găsind un anunţ care garanta un loc de muncă bun cu program flexibil şi cu câştiguri nelimitate. Am fost chemat la interviu.

Am pornit plin de speranţă prin gerul de afară. Pământul era acoperit de zăpadă îngheţată şi pe deasupra mai bătea şi un vânt câinos. Îmi doream bani aşa că am strâns din dinţi şi am ajuns la sediul firmei, aflat într-un bloc interbelic la parter. Înăuntru era cald. M-a întâmpinat un bărbat în cămaşă albă care s-a prezentat drept directorul firmei. Lângă el era o femeie cam la 40 de ani cu aspect fizic plăcut pe care mi-a prezentat-o drept doamna gestionară. Am luat toţi trei loc pe canapelele dintr-o cameră ce pe vremuri probabil fusese dormitorul unui profesor universitar, iar acum servea drept biroul acestei firme la care doream să mă angajez. Cu multă mirare am luat contact cu noul meu job în care trebuia să merg pe teren cu o sarsana mare în spinare plină cu genţi, portofele, curele destinate vânzării prin diferite firme, birouri sau chiar pe stradă. Mi s-a mai spus că a doua zi o să am parte de un trainig, adică o să merg cu o colegă mai cu vechime pe teren şi o să învăţ ce trebuie să fac. Nu mi-a plăcut ideea acestui job, dar am zis că nu am nimic de pierdut aşa că voi încerca.

A doua zi dimineaţă am plecat împreună cu colega. Mică de înălţime, cu accent moldovenesc, cu părul semilung năclăit. Am intrat în câteva birouri în zona Gării de Nord. A reuşit să vândă două portofele într-un birou de cucoane.Apoi a zis că e cazul să ne oprim din muncă şi pentru că era prima mea zi mi-a spus că mă cinsteşte. Am intrat în scumpul local Irish Pub de pe Titulescu pentru o băutură. Asta a fost toată ziua la muncă, dar eu deja mă simţeam obosit.

În dimineaţa următoare am plecat singur pe traseu, încărcat cu produse de marochinărie. Începuse ninsoarea. Oamenii stăteau la căldură în birouri sau în paturile lor de acasă. Doar eu eram al nimănui şi umblam amărât pe străzi cărând o geantă foarte mare şi grea. Am intrat în câteva firme şi bănci, dar nu am avut niciun succes. Nu am vândut nimic, iar lumea chiar se uita ciudat la mine. După vreo două ore de umblat am lăsat geanta pe jos în zăpadă şi am început să mă gândesc la situaţie. Ce doream de fapt ? Era ăsta un job pentru mine ? M-am întors înapoi la sediul firmei, am predat toate produsele şi mi-am prezentat demisia.

Nu mi-a mai trebuit niciun serviciu. M-am întors acasă, m-am băgat în pat şi am adormit fericit. În toamna aceluiaşi an m-am angajat profesor de informatică la liceu. Am lucrat aici trei ani de zile, dar asta e deja altă poveste.

sâmbătă, 17 iulie 2010

10 puncte de discuţie

Nu am renunţat la blog, dar sunt în pană de idei şi nu prea am avut ce să scriu în ultimele zile. M-am gândit la câteva subiecte pentru a le dezvolta, dar am realizat că nu puteam scoate mai mult de 5-6 fraze şi nici nu mi se păreau extrem de interesante. Iată care sunt aceste subiecte :
1) În 1998 m-am întâlnit cu două surori din Reşiţa.Le cunoşteam de pe mIRC. Una era foarte grasă şi albă. Mică de înălţime şi cu o slănină scârboasă pe ea. Cealaltă aducea mai mult cu o fiinţă umană. N-am făcut nimic special. Am mers la un film şi pe urmă la Pizza Hut. Mi-am zis că nu am să mă mai întâlnesc cu nimeni de pe mIRC.
2) În 2000 m-am întors cu trenul de la Deva. Am mers cam 9 1/2 ore. Îmi cumpărasem de la McDonald's doi hamburgeri cu gând să-i mănânc în tren. În faţa mea stătea un băiat cam de vreo 12-13 ani. Se vedea că-i de la sat. Cu o mare răutate în suflet am desfăcut punga de la Mc şi am început să mănânc hamburgerii, gândindu-mă că o să-i fac poftă. La vreo câteva momente după ce am terminat de mâncat, işi desface şi el traista şi scoate de acolo un ditamai sandwichul făcut dintr-o pâine întreagă. Cu şuncă, brânză, ceapă roşie. N-am putut decât să înghit în sec.
3) Tot în trenul Deva-Bucureşti, pe la Petroşani, s-a urcat o familie cu o fată mai ciudată. Fata, cam în jurul vârstei de 20, nu era deloc urâtă. Însă la un moment dat a început să facă ca toţi dracii. Nu ştiu ce vroia să facă, dar se smucea rău de tot. Ambii ei părinţi o ţineau. După ce s-a liniştit, tatăl mi-a explicat că fata are epilepsie.
4) Când veneam de la mare în 1999, în rapidul Constanţa-Braşov m-a agăţat o fată de 18 ani din Braşov. Eu eram singur pentru că mă accidentasem la picior şi plecasem mai repede decât restul grupului. Şi ea era tot singură din motive suspecte. Stătea pe bancheta din faţa mea, avea o fustă scurtă şi stătea cu picioarele crăcănate. I se vedeau chiloţii. Uitându-mă mai atent i-am putut observa un pic din forma vaginului. Oare era prostituată ?
5) O caracterizare a lui Eufrosin Potecă. E un băiat cu care am fost coleg în facultate. În timpul unui laborator de 4 ore la materia numită maşini electrice a făcut o invenţie monumentală.
6) O întâmplare cu Nicula care a salvat la mare o fetiţă pe care o luaseră valurile şi o duseseră în larg.
7) Despre Ramona, colega mea din generală, pe care în tabăra din clasa a-VIII-a am văzut-o dezbrăcată la duşuri.
8) Despre munca mea de vânzător de genţi, curele şi portofele pe stradă.
9) Despre petrecerea mea de majorat când un prieten a dat cu spray lacrimogen şi a aruncat cu cărămizi în noi.
10) Despre cum mergeam la colinde iarnă de iarnă.

luni, 12 iulie 2010

Braşov

Piaţa Sfatului din Braşov, unul dintre locurile mele preferate. La poalele muntelui, oameni frumoşi, curăţenie, relaxare. Te poţi plimba prin zonă sau poţi face o poză. Poţi mânca o pizza şi bea o bere la pizzeria Roma sau te poţi reculege la fântâna din centru. Eu le-am făcut pe toate în decursul anilor.

Un copil jucându-se cu porumbeii.


O tânără vorbind la telefon cu iubitul ei.


Doi bătrâni bucurându-se împreună de câteva momente liniştite.

joi, 8 iulie 2010

Masa de prânz

La muncă, într-o zi oarecare, vine momentul pauzei de prânz. Mă aşez singur la o masă liberă şi încep să tai roşiile pentru salată. După o vreme vin patru colegi de la un alt departament, trei băieţi şi o fată. Se aşează şi ei cu mine la masă.
- Gabi, tu ai blog ? mă întreabă unul dintre băieţi.
- Da, am blog. Mă citeşti ?
- Da. Tot am citit. Scrii foarte bine.
Apoi se întoarce către fată :
- Ai citit şi tu ?
- Am citit puţin, răspunde fata sfioasă.
- Ţi-a plăcut ?
- Da, şopteşte fata.
M-am simţit măgulit. Nu mă aşteptam ca lumea să citească poveştile mele, în orice caz nu aşa multă lume. În continuare băiatul care mă citeşte le explică celorlalţi doi băieţi (care nu mă citesc) că pe blogul meu sunt reţete de mâncare, poveşti şi chiar bancuri.
- Hai să-ţi zic şi eu un banc pentru blog atunci, mi se adresează unul dintre băieţii care nu mă citeşte.
- Da. Spune-mi să vedem dacă e bun.
- Păi era un schelet şi intră într-un bar. Se duce la barman şi cere : "Dă-mi şi mie o bere şi un mop."
- Aha, spunem noi ceilalţi de la masă.
- Păi asta e tot.
Trebuie să recunosc că n-a fost un banc rău.

marți, 6 iulie 2010

Team building (partea a doua)

Am coborât cu liftul cele trei etaje, gândindu-mă la perspectiva unei seri liniştite. Am venit în team bulding la insistenţele şefilor, iar acum parcă îmi pare rău. Speram să-mi limpezesc puţin gândurile plimbându-mă departe de oameni şi de tumult.Ieşind înspre mare, m-am întâlnit cu una dintre colege. Stătea singură pe bancă şi părea că se gândeşte departe. Nu vorbeam foarte des cu ea la muncă, poate doar lucruri de complezenţă.
- Bună, am salutat-o, însă nu m-am oprit.
- Hei, mi-a răspuns ea. Ce faci ?
- Nimic. Mă plimb.
- Unde vrei să mergi ?
- Nicăieri, i-am răspuns. Nu aveam chef de conversaţie.
- Pot veni şi eu ?
Nu a aşteptat răspunsul meu. S-a ridicat şi am început să mergem împreună. O vreme în jurul nostru s-a auzit muzica şi gălăgia cluburilor de lângă plajă. Lume pestriţă, oameni pe jumătate beţi, femei pe jumătate goale, o atmosferă decadentă amestecată cu briza mării. Am mers tăcuţi o bună bucată de drum, până la ieşirea din localitate unde am urmat drumul de coastă. Jos în dreapta noastră puteai să cobori pe plajă şi la mare, în stânga era un lan de porumb, iar după se afla calea ferată.

Până la urmă era o companie plăcută şi nu-mi părea rău că venise cu mine. A început să-mi povestească despre familia ei, despre problemele de acasă. Este foarte ciudat cum oameni cu care nu ai schimbat decât un salut işi pot deschide astfel inima, vorbindu-ţi deschis despre tristeţile şi lucrurile care îi frământă. Avea sufletul greu şi se simţea din vocea ei faptul că era afectată. Mergeam încet pe drumul plin de praf, iar liniştea deplină din împrejurimi era întreruptă doar de sunetul valurilor ce se spărgeau de ţărm. La un moment dat a trecut un tren de noapte şi pentru puţin timp a luminat drumul nostru. Mirosul garniturii de tren s-a amestecat cu mirosul sărat al mării. Am coborât spre mare, pe o potecă plină de ciulini. Sirena locomotivei s-a auzit undeva în depărtare.

Plaja era neamenajată, însă printre pietrele aduse de mare se găseau şi porţiuni cu nisip fin. Ne-am aşezat pe un colţ de stâncă şi ne-am continuat discuţia, adică ea vorbea şi eu o ascultam. Îmi părea bine că ne aflăm aici. Colegii noştri acum dansau prin cine ştie ce discotecă şi probabil erau deja beţi. Eram singuri pe o suprafaţă destul de mare. În depărtare, pe mare, se zăreau luminile unui vapor. Am întrebat-o :
- Nu iţi este frică să stai singură aici cu mine ?
- Nu. Nu îmi este.
- Probabil par inofensiv, i-am spus. Nimănui nu-i este frică de mine. Reprezint o garanţie.
Am încercat să-i explic că multe fete nu s-ar gândi să facă sex cu mine şi că mă consideră mai degrabă o ciudăţenie. Cred că explicaţia mea a impresionat-o şi poate că şi pe fondul labilităţii ei psihice datorată problemelor pe care le are mi-a spus :
- Eu aş face sex cu tine.
- Hai să facem atunci.
- Ai analizele făcute la zi ? Nu ai vreo boală, nu ?
- Nu, nu am. Tu eşti în regulă?, am întrebat-o şi eu mai mult de formă.
- Da.
Un avion brăzda cerul senin de noapte dar fără lună. Ne-am dezbrăcat şi a dorit să stea deasupra. Nu pot spune că avea un corp frumos cu forme apetisante, dar mi-a plăcut mult experienţa. După ce am terminat am stat mult timp unul lângă celălalt ascultând marea tăcuţi.


~ ~ ~ ~ ~


Colegul meu de cameră işi termină povestea şi goli ultimele picături din sticla de Cutty Sark în cele două pahare de pe măsuţă. Acum mi-era totul clar, ştiam de ce lipsise. Am stat o vreme tăcuţi, terminând de băut whiskyul. În sinea mea m-am bucurat pentru el. Era un băiat retras, despre care colegii nu ştiau foarte multe. Bravo lui că a mers în team building şi a avut parte de o asemenea experienţă. Sâmbătă seara am fost şi eu poate prin locurile unde fusese el cu colega însă în afara unor câini care m-au lătrat nu am văzut nimic notabil.

Ne-am strâns amândoi lucrurile de prin cameră şi am coborât în faţa hotelului unde autocarul ne aştepta. Am pornit spre Bucureşti, însă n-am mai vorbit cu colegul meu de cameră, eu stând cu alţi colegi.

Colega despre care mi-a povestit s-a căsătorit anul următor cu iubitul ei cu care era din liceu, iar colegul meu de cameră a plecat chiar în toamna aceea la un alt loc de muncă. Nu am mai păstrat legătura cu el.

luni, 5 iulie 2010

Team building (partea întâi)

Compania m-a trimis împreună cu alţi cincizeci de colegi într-un team building (construire de echipă) pe litoralul Mării Negre, în satul Costineşti. Transportul a fost asigurat de un autocar modern, marca Mercedes, cu toate dotările incluse. Mijlocul verii, soare, apă, un week-end întreg la dispoziţie pentru relaxare şi pentru ca noi să ne cunoaştem mai bine, să devenim prieteni şi astfel să lucrăm mai bine aducând beneficii companiei.

Costineşti este de fapt un sat combinat cu o staţiune. Mi-ar fi plăcut să vin aici în urmă cu şaizeci de ani când probabil nu existau hoteluri, camping, tonete unde se vinde shawerma, discotecă zgomotoasă, manele, ţigani care vând răcoritoare pe plajă. Nici epava nu cred că exista atunci, iar totul era învăluit în mult mai multă linişte şi sălbăticie. Oamenii care nu trăiau la mare ajungeau foarte rar să o vadă, iar sătenii de lângă mare nu vedeau niciodată străini pe uliţele pline de praf ale satului. Cu aceste gânduri am ajuns în Costineşti, vineri seara impreună cu alţi cincizeci de colegi, băieţi şi fete. În team building.

Am fost repartizat în cameră cu un coleg pe care-l cunoşteam prea puţin. Ajunşi în cameră a scos o sticlă de whisky Cutty Sark şi a vrut să mă servească, însă cum nu mi s-a părut o idee buna să beau whisky cald şi cum nici nu mâncasem nimic înainte l-am refuzat. El şi-a turnat în paharul din camera hotelului, s-a aşezat pe marginea unuia dintre cele două paturi şi a început să bea. Când am coborât cu toţii la masă, el nu a dorit să coboare. De fapt nu l-am văzut pe parcursul întregii seri, iar mult mai târziu în jurul orei două noaptea, când m-am întors în cameră, el lipsea. Geanta lui era la locul ei în dulap, iar din sticla de whisky lipsea puţin, semn că nu băuse mult după plecarea mea.

Eu am coborât în sala de mese şi m-am aşezat alături de ceilalţi la una dintre cele patru mese lungi. Am mâncat o porţie de chifteluţe marinate şi una de macaroane cu brânză dulce şi stafide. La sfârşit am băut o cutie de Pepsi, după care am ieşit pe terasa hotelului şi am început să joc rummy cu câţiva colegi de birou. După ce am terminat jocul m-am întors în restaurantul hotelului care fusese transformat într-o mini discotecă. Am cerut chelnărului o bere Estrella Damm şi am privit o vreme la lumea care dansa. După ce am terminat berea am dansat şi eu alături de colegii mei, iar după o oră am urcat în cameră. Fiind singur m-am uitat un pic la televizor şi am adormit. M-am trezit în jurul orei 8. Colegul nu venise în cameră, patul său era neatins. Am făcut un duş, m-am spălat pe dinţi şi am coborât pentru micul dejun.

Doar o parte din colegi erau la masă. Mulţi incă nu se treziseră, probabil bând şi petrecând mult în noaptea precedentă. Am mâncat omletă cu caşcaval, două felii de pâine cu unt şi miere de albine, am băut două căni mici de ceai verde. Între timp a apărut şi colegul meu de cameră care după ce a salutat s-a scuzat pentru că nu participase alături de noi la seara precedentă, motivând că a fost obosit şi s-a culcat imediat ce a ajuns la hotel. A început să mă bage la bănuieli.

Am mers cu toţii la plajă. Nu mi-au plăcut niciodată chestiile astea organizate şi nici excursiile de grup. Sunt genul de om care se suie în maşină şi conduce de unul singur de la Bucureşti la Arad sau care de Revelion stă confortabil în canapeaua sa şi urmăreşte de unul singur pentru a zecea oară Fight Club. Aşa cum oamenii normali suferă de singurătate când sunt singuri, la fel sufăr şi eu când sunt în preajma multor oameni. Dar ştiu să mă comport bine în asemenea situaţii, aşa că am participat la jocul de voley, la cel de fotbal, chiar am făcut şi un mic concurs de înot în mare.

Peste masa de prânz m-am gândit să sar. Am pornit singur prin sat, gândindu-mă să fac câteva poze. În afara unei căruţe trasă de un măgar, venită parcă din trecut, nu am observat nimic interesant. M-am întors la hotel şi după cum mă aşteptam n-am găsit pe nimeni în cameră. Am dormit până la masa de seară.

După cină majoritatea colegilor au ales să meargă într-un club. Eu m-am întors în cameră, am băut un pahar de whisky din sticla colegului, care rămăsese neatinsă din seara precedentă, după care am decis să mă duc de unul singur pe coastă, urmănd drumul ce iese din sat. Trecuse de ora 22, era o seară plăcută şi călduroasă, căutam puţină linişte.

sâmbătă, 3 iulie 2010

Jambalaya

După cum spune şi wikipedia, Jambalaya is a Louisiana Creole dish of Spanish and French influence. Am descoperit prima oară acest fel de mâncare în urmă cu vreo doi ani când mi-am comandat de pe net o carte franţuzească despre tehnici de gătit. O mâncare de care te îndrăgosteşti imediat şi iţi doreşti să o prepari mereu.

Există multe feluri de Jambalaya. Eu acum voi scrie doar cum o prepar eu. Tai bucăţele mici un piept de pui dezosat şi doi cârnaţi picanţi, după care îi pun la prăjit în tigaia de teflon cu foarte puţin ulei. Presar pe deasupra sos de soia şi un pic de oregano. În altă tigaie pun la călit vreo 20 de ciuperci şi un ardei mare roşu şi de asemenea presar oregano. Pe al treilea ochi al aragazului pun la fiert orez cu bobul lung (preferatul meu este cel de la Uncle Ben's). Când sunt gata toate ingredientele le amestec între ele. Carnea de pui, cârnaţii, ardeiul, ciupercile, orezul. Rezultatul este fabulos şi veţi avea parte de o masă genială dacă aveţi în frigider o bere rece de marcă sau în cămară un vin roşu fin.
Ingrediente estimative pentru patru porţii mari : o caserolă de piept de pui, doi cârnaţi groşi (preferabil cei semiafumaţi de la Selgros), 20 de ciuperci, 1 ardei roşu, 250 grame de orez, 1 linguriţă de oregano, sare după gust.