joi, 30 martie 2017

Haruki Murakami - Meseria de romancier


Țara autorului : Japonia

Titlul original : Shokugyo to shie no shosetsuka

Anul publicării  : 2015

Ediția în limba română : Editura Polirom

Număr de pagini : 284

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5







Mă gândeam, până să încep cartea, că Murakami mai vrea să-și ia vreo șalupă, ori o casă prin Osaka, și neavând inspirație pentru un roman a zis să-și povestească viața, știind că editurile se vor înghesui să cumpere orice produce el. Poate că așa e, ori poate mă înșel, însă cartea asta mi s-a părut destul de sinceră, mai bună decât ultimele sale scrieri, așa că am citit-o cu plăcere și am pătruns un pic în viața omului și în ceea ce face el. E chiar de invidiat cum dintr-un proprietar de bodegă a ajuns printre cei mai bine vânduți scriitori din toate timpurile, cum și-a lăsat el bodega și pe la 30 de ani s-a apucat de scris, efectiv trăind din asta. Când îi citești cărțile ai senzația că poți scrie și tu la fel, dar nu e chiar așa.

Afli multe din cartea asta eseistică. În Japonia scriitorii și scriitoarele au secțiuni diferite în librării. Interesant. Printre preferatele lui Murakami este Carson McCullers. Eu nici nu auzisem de ea. Trebuie să citesc și eu "Inimai-i un vânător singuratic.". Ați citit "Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj"? Chiar dacă nu ați citit-o puteți afla din cartea asta cum s-a dezvoltat povestea și cum unul din personajele cărții l-a îndemnat pe Murakami să scrie despre cum Tazaki pleacă în căutarea colegilor care-l respinseseră în trecut. Un alt capitol vorbește despre premii și despre faptul că Murakami nu a luat Premiul Akutagawa, iar un alt capitol vorbește despre romanele de mari dimensiuni vs. nuvele. 12 capitole cu totul.

Murakami a primit ofertă de la un bogătaș să stea un an la castelul lui din Franța și să scrie un roman. De la altul a primit ofertă să meargă oriunde în lume, să cheltuiască cât vrea, dar pe urmă să scrie despre asta. A refuzat ambele oferte. Deci nu e chiar așa după bani cum credem noi.

E ok cartea și dacă ați citit măcar 50% din ce a scris Murakami, merită să vă pierdeți timpul și cu asta. Chiar se vorbește aici în carte despre faptul că scriitorul trebuie să fie ca un dealer de droguri și să livreze mereu marfă către cititorul său, făcâdu-l pe acesta dependent.

marți, 28 martie 2017

Aniversări în Bulgaria. Partea a doua - Lovech

De la Belogradcik pornim către orașul Lovech, unde avem rezervare la pensiunea "The Old Lovech", al cărei proprietar m-a sunat încă de când eram la București și mi-a oferit unele detalii despre drum, iar pe când eram pe autostradă în Bulgaria m-a sunat din nou. Un proprietar foarte atent. Când am ajuns la el ne-am așezat la masă (nu ca să mâncăm!) și jumătate de oră ne-a vorbit în continuu, predându-ne o adevărată lecție de istorie. Pensiunea se află în vechiul oraș, cu străzi înguste, pavate cu piatră de râu, și case de influență turcă. Atenție mare cu autoturismul pe aici, ca să nu-l atingeți de ziduri. Proprietarul este trecut de 60 de ani, însă vorbește o engleză perfectă, în unele cazuri corectându-mă. Ne-a făcut din vorbe un impecabil tur al împrejurimilor, cu locuri frumoase de vizitat, restaurante bune, arheologie, istorie, religie.

Am început vizita prin Lovech cu un drum până la statuia lui Vasil Levski care veghează asupra orașului. De unde știm noi, românii, de Vasil Levski? Lângă statuie se află cetatea care tocmai se închidea, spre dezamăgirea nevestei care are o fascinație în a vizita tot felul de ziduri în ruină de acum sute de ani. Dar spre bucuria mea, care nu sunt foarte încântat de asemenea locuri. Ușor, ușor am coborât către centru unde regăsim podurile peste râul Osam, din care cel acoperit este cel mai celebru, un fel de emblemă a orașului.

Lângă orașul Lovech, la uzina de autoturisme, se produc mașinile chinezești Great Wall. Ați cumpăra o mașină de teren Great Wall H6? Arată foarte bine, prima oară am crezut că este Subaru. În primul capitol am pomenit de o ghicitoare spusă de copilul meu cel mare. "Ce e ca mașina și merge repede?". Pentru cei care încă nu au ghicit, răspunsul este: "Mașina de curse.".

Proprietarul pensiunii "The Old Lovech" ne-a spus că cel mai bun restaurant din oraș este "Drakata", fapt confirmat și de cunoscutul site tripadvisor care-l clasează pe locul 1 din 6 în topul restaurantelor din oraș. Spre acest local ne îndreptăm și noi, ca o familie de snobi ce suntem. Ne întâmpină un ospătar care nu știe nicio boabă de engleză. Nu ne putem înțelege chip cu el. Ne aduce meniuri doar în limba bulgară. E prost sau doar răuvoitor? Are și meniuri în engleză. Sala arată ca o sală ordinară de nunți de pe la noi, așa că pe mine mă apucă nervii, îmi iau familia și mergem să căutăm alt local pentru cină. Sunt foarte strict atunci când cumpăr ceva (în cazul ăsta e vorba despre mâncare). Dacă tot plătesc bani pretind respect, bunăvoință și bun gust. Până la urmă suntem în capitalism și avem de unde alege. Așă că alegem Mehana Galeria (mehana e un termen care echivalează cu taverna de la greci, un local cu mâncare tradițională, un restaurant mai puțin pretențios, dar prietenos, cald) care este clasat de tripadvisor pe locul 6 din 6. Plăcut local, șemineu cu foc într-un colț, mâncare foarte gustoasă și ieftină, meniuri în engleză și un ospătar amabil care și-a dat silința să comunice cu noi, deși engleza lui e la nivelul copilului meu cel mare, care e în grupa mijlocie la grădi. Am fost serviți cu mâncare de porc în străchini de lut sub formă de bărcuță. Foarte gustos. Cu vreo 40 de leva am mâncat de ne-am spart, iar apoi ne-am dus la culcare în apartamentul pensiunii pentru care am plătit 70 leva/noapte.

Următoarea zi e sâmbătă și e aniversarea mea. Avem un program încărcat. Coborâm la masă, iar proprietarul pensiunii mă întâmpină cu tradiționala urare "Many happy returns!" și-mi oferă cadou o sticlă de vin. Bulgăresc, desigur. Ni se așterne masa, câteva mezeluri, cașcaval, infuzie de plante, dar și o plăcintă cu brânză. Îi zic omului ăsta că la noi se numește "plăcintă", iar nevastă'sa spune că la fel o numea și bunicul ei, totodată amuzându-se copios. Mâncăm în tihnă, ne mai povestește câte ceva proprietarul, iar apoi plecăm către primul obiectiv al zilei.

Mânăstirea Troyan, considerată a treia ca mărime din Bulgaria, după Rila (pe care am vizitat-o toamna trecută) și o mânăstire de lângă Plovdiv. Nu mă impresionează așa de tare Mânăstirea Troyan. Nu intră în Top 25 al mânăstirilor pe care le-am vizitat. Sunt un pic supărat că am bătut vreo 40 km până aici.

Însă următoarea oprire este fabuloasă. Peştera Devetashka. La circa 20 km de Lovech, dar în partea opusă mânăstirii. Monument al naturii, o peșteră cu tavanul spart în unele locuri, adăpost pentru 35000 lilieci cum citim pe o plăcuță aflată la intrare. Noi nu am văzut lilieci. Erau la somn. Însă peștera chiar e ceva frumos și inedit pentru care merită să bați drumul.

După peșteră mergem la Zoo Park Lovech, spre bucuria celor mici care pot admira jaguarul. Grădina Zoologica este modernizată la nivelul anilor '60, totuși animalele par în stare foarte bună. Cuștile felinelor sunt foarte aproape de vizitatori spre deosebire de alte zoologice, unde au tot felul de garduri de care nu pot trece. Ajungem la leoaică și nu mă pot abține, bag mâna printre gratii și o mângăi pe spate. Se enervează și rage puternic. Dar câți dintre voi ați pus mâna pe un leu? Si nu mă refer aici la bani.

Cina festivă o ținem la mehana din seara precedentă cu mâncare de porc și bere Kamenitza, iar pentru desert alegem un restaurant fusion pe care tocmai mi-l recomandase verișoara mea pe whatsapp. Astfel se încheie a treia zi prin Bulgaria.

În dimineața următoare gazda ne pregătește gogoși cu brânză. Plecăm spre România, dar nu înainte de a opri în Ruse la Kaufland pentru a cumpăra câteva din vinurile bulgărești foarte fine, pe la 13-14 leva/sticla. Ora prânzului, vama liberă ca nicioadată, intrăm în România, țara noastră. Asta e, gata și cu mini concediul ăsta.

Încheiem cu două poze, de la peșteră și cu bătrânul leu de la Zoo.



luni, 20 martie 2017

Aniversări în Bulgaria. Partea întâi - Belogradcik

"Călătorule, tu vei descoperi sensul lucrurilor și înțelepciunea oamenilor.". Este un vechi proverb persan, pe care mi l-a spus colegul meu de facultate, Sorin, într-o fereastră între seminarii, pe când ne odihneam într-o sală EC goală, undeva prin Facultatea de Automatică. De câte ori pornesc într-o călătorie îmi vin în minte aceste vorbe de duh. Călătoriile îți lărgesc orizonturile, îți dezvoltă gândirea, te cultivă, îți oferă noi perspective asupra vieții. Cunoști oameni și locuri noi, ieși din banalul cotidian, încerci să-ți depășești limitele. Într-o joi a fost ziua copilului nostru cel mic, iar imediat, sâmbătă, a fost ziua mea. Am zis să marcăm momentele cu o excursie de 4 zile în Bulgaria.

7:30. Bucureștiul e deja aglomerat de miile de mașini, iar eu îmi stăpânesc nervii știind că plecăm în concediu. Al 5-lea cel mai aglomerat oraș din lume spun statisticile. Anul trecut am fost la Pitești și am cumpărat o colecție de 4 cd-uri audio cu muzică blues. Anul ăsta am fost de asemenea la Pitești și am cumpărat o colecție de 4 cd-uri audio cu muzică jazz. Ați auzit de Thelonious Monk? E printre preferații lui Haruki Murakami. Ascultăm asemenea interpreți celebri și melodii cu nume amuzante precum "Goodbye Pork Pie Hat" (compusă de  Charles Mingus pentru Lester Young care murise).  Autostradă - Pitești - Craiova. Copilul cel mare îmi spune o ghicitoare: "Ce e ca mașina și merge repede?". În Craiova sunt indicatoare către Calafat și Bechet, iar după o vreme mă trezesc că merg către Bechet, iar Calafatul s-a pierdut undeva, nu se știe unde, drept pentru care facem un ocol nedorit de 75 km. Între Bechet și Calafat găsim cea mai săracă zonă a României prin care am mers vreodată. Călărași, Ialomița, Vaslui par state din USA pe lângă zona asta. Case dărăpănate, drumuri ca după bombardament, câmpul pârloagă, doar bătrâni și rromi pe la porți. Podul Calafat-Vidin pare desprins din filmele SF dacă e să-l raportăm la zona ce-l precede. Trecem Dunărea și intrăm în Bulgaria, relieful se schimbă, șoselele sunt mai bune, aerul e mai curat, ori poate e doar o iluzie și așa ne autosugestionăm noi pentru că de fapt ne bucurăm că suntem în străinătate. "Za granița".

Mergem către orașul Belogradcik. Foarte puțină lume a auzit de el. Întâmplător am dat peste acest oraș, căutând ceva pe net. Iată ce ne spune wikipedia. Belogradchik (bulgară Белоградчик) este un oraș din nord-vestul Bulgariei în Regiunea Vidin. Belogradchik, care literalmente înseamnă „oraș mic alb” este situat la poalele Munților Balcani, la est de granița cu Serbia și la 50 de km sud de Dunăre. Orașul este unic și faimos pentru stâncile sale, Stâncile Belogradcik, care acoperă o suprafață de 90 de kilometri pătrați și ajung până la 200 de metri înălțime. 

Stâncile Belogradcik sunt unul dintre cele mai frumoase locuri văzute de noi vreodată. Iți dau impresia de o vale a dinozaurilor, rămășițele unei lumi maiestoase dispărute de multă vreme. Ne întrebăm cum de nu știe lumea de asemenea locuri.

Ne cazăm la Guest House & Bistro Castle Cottage. Ne deschide o femeie care vorbește la perfecție engleza. Aflăm că a lucrat 10 ani în Chicago, Illinois. Seara, înainte de culcare, stau în sufrageria comună din pensiune și mă uit împreună cu copilul cel mare la Peppa pig. Aud bătăi în ușă, iar în cameră se ivește un bărbat mare și nebărbierit cu un zâmbet uriaș pe față. Se înclină în fața mea aidoma călugărilor shaolin și îmi spune : "Good evening, sir!". Mă înclin și eu în fața lui și începem să vorbim. Îmi povestește că a lucrat ca atașat diplomatic la câteva ambasade din Orientul Mijlociu, iar eu îmi scot legitimația de serviciu și i-o arât spunându-i: "In Romania, I work for The Gouverment".  Mai îmi spune: "Trăiască România!" și bate din palme. Sunt foarte de treabă acești doi oameni, gazdele noastre. Pensiunea e cotată 9,5 pe booking, dar este un scor mult prea mare. Probbil 8 este un scor corect. Nu o să mă apuc acum să fac comentariu de trip advisor, pentru că nu acesta este scopul acestei scrieri.

Gazdele de la Guest House & Bistro Castle Cottage ne recomandă să mâncăm la Restaurant Pri Ivan. Acolo și mergem și suntem surprinși de eleganța locului. Un restaurant sârbesc pentru că ne aflăm aproape de Serbia. Cerem o пљескавица pe care o savurăm alături de o bere (sau două) Шуменско. Este foate bun totul, iar tortul întrece orice așteptare. La boxe se aud un fel manele bulgărești, o muzică ce nu ne displace. Într-un colț se află o chitară, iar copiii merg și zdrăngăne la ea. Plătim vreo 50 de leva cu tot cu bacșiș, apoi plecăm la culcare. A fost o zi plăcută și l-am sărbătorit cum se cuvine pe copilul cel mic.

Dimineață avem parte de un mic dejun interesant. Iaurt cu dulceață de zmeură alături. Cei mici câte o brioșă caldă, iar noi câte o plăcintă cu brânză. Discutăm politică cu gazdele noastre. În limba engleză. Ne luăm la revedere și plecăm de la guest house.

Mai mergem încă o dată să vedem stâncile. Absolut fantastic. Iar apoi autoturismul ne poartă mai departe, pe drumurile Bulgariei. Călătorim pentru a cunoaște oameni și locuri noi. Dar până atunci două poze din Belogradcik.



duminică, 12 martie 2017

Pascal Bruckner - Luni de fiere



 Țara autorului : Franța

Titlul original : Lunes de fiel

Anul publicării romanului : 1981

Ediția în limba română : Editura Trei

Număr de pagini : 237

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5







"Eternitatea, domnule, a început pentru mine într-o seară de iulie în autobuzul 96 care face naveta între Montparnasse și Porte des Lilas.". Așa începe cartea, în care un bărbat întâlnește o tânără frumoasă care nu are bilet și o scapă de controlori, apoi fiind el nevoit să coboare fără de a putea schimba o vorbă cu femeia. O poveste în care timpul prezent este 1979 și ne aflăm pe un vas de croazieră ce merge către Istanbul, unde un cuplu de tineri francezi aflați în drum spre India dă peste un alt cuplu extrrem de ciudat care le va schimba viața la 180 de grade. Nu e o carte pentru toată lumea și nu oricine o poate aprecia la adevărata valoare dându-i un 5/5. E un roman cult, e o carte bolnavă pe care doar inițiații o pot gusta din plin. E o carte despre dragoste și ură, despre sentimente și despre cupluri. Pascal Bruckner e pretențios în stil și folosește numai și numai procedee artistice în povestirea celor întâmplate. De multe ori sunt destul de aiurea metaforele folosite, de exeplu se referă la pizdă prin termenul "rana cea gingașă". Coperta cărții parcă prefigurează bolnăviciunea din interior. Niciun japonez pe care l-am citit nu a scris atât de bolnăvicios precum acest francez. Să spunem doar că romanul conține scene în care bărbatul simte o plăcere deosebită când femeia se pișă și se cacă pe el. La propriu, nu la figurat. Dar probabil că asta e artă pentru unii și scriitorul așa vrut să arate o iubire trăită la maxim, ceva dus la extrem. Final interesant și neașteptat. Romanul nu este rău, doar că nu e genul meu. Eu îmi doresc să citesc despre satele din stepele URSS, despre oameni înțelepți, despre lucruri plăcute, nicidecum despre psihopați răzbunători. Prea multă boală psihică în cartea asta, dar în rest e ok.

marți, 7 martie 2017

La evenimente

Sunt la botez. Lumea dansează, eu stau la masă și beau Riesling de Jidvei, o sticlă întreagă. După ce în prealabil am băut două Martini albe. Nu-mi place să dansez și nu vreau să o fac doar de complezență. Nici măcar nu știu să dansez și mi se pare penibil doar să mă bâțâi aiurea. Nu-mi place nici muzica pe care o aud. Continui să beau singur vin. Nevasta îmi spune: "Ești morocănos. Nu degeaba ți se zice Moșu.". Verișoara îmi spune: "Dar ție îți și place să fii morocănos.". Tata îmi spune: "Martini e băutură de cucoane.". Eufrosin îmi spune: "Ție nu îți place băutura, o bei numai ca pretext la mâncare.". Fata din parc îmi spune: "Dansul este un pretext pentru a pipăi o fată și de a fenta rigorile societății.". Tânărul Stăpân îmi spune: "Femeia trebuie să fie frumoasă și între genunchi și glezne, dacă are acolo picioarele groase nu e bună.".

Mă uit cu tristețe la nevastă'mea care a ajuns să danseze cu mâinile pe sus la piesa N&D, "Haide vino înapoi, ca să fim iar amândoi...". Doar piese din astea au fost toată seara. Nu sunt un cunoscător al muzicii, dar melodiile astea mi se par lipsite de frumusețe. Dar totuși astea plac oamenilor la botezuri și nunți. Eu aș include obligatoriu piesa Soldier of Fortune în playlistul acestor evenimente. Să se emoționeze bătrânii la versuri gen "But I feel I'm growing older/And the songs that I have sung/Echo in the distance/Like the sound/Of a windmill going round".

La botezul copiilor mei am facut o listă ce conținea printre altele The Rolling Stones - Laugh, I Nearly Died, Dire Straits -Single Handed Sailor, The Smiths - Pretty Girls Make Graves, Charles Aznavour - Pour Faire Une Jam, Bruce Springsteen-I'm on fire, Jimi Hendrix -Up From The Skies. Sigur că nu a fost apreciată. Eufrosin, cunoscător al muzicii, dar și al psihologiei umane, mi-a recomandat următoarele titluri, pe care nici el nu le-ar asculta în veci, dar spre deosebire de mine știe că nu trebuie să impună societății propriile lui păreri de nebun: Ana Lesko - Anycka Maya, Giorgos Alkaios- Sagapao, Boney M - Ma Baker, Shakira - Whenever-wherever, O-Zone - Dragostea Din Tei, Azucar Moreno - Solo se vive una vez.

La fel este și cu mâncarea la evenimente. Ați mâncat vreodată altceva în afară de gustări (roșie cu vinete, brânză de vaci pe ardei, cașcaval tăiat fantezist, felii de salam, icre pe o bucățică de pâine, castravete feliat), sarmale cu mămăligă, pește pane, friptură de porc și pui, cartofi și salată de varză? Fix așa au arătat din punct de vedere gastronomic botezurile copiilor mei, fix așa au arătat toate botezurile sau nunțile la care am participat. După cununia civilă pe care am făcut-o împreună cu scumpa mea nevastă am zis să facem o masă mai interesantă, la restaurant. Am dat salată cu creveți și rucola, o ciupercă caldă cu cașcaval în oala de lut, un orez basmati, o friptură dar așezată mai minimalist în farfurie și preparată mai special, nu grill obișnuit. Sigur că ăștia mai bătrâni au strâmbat din nas.

Omul se simte bine în zona lui de confort, îi este greu dacă-l scoți din ceea ce știe, din cele cu care a fost învățat și obișnuit. Așa sunt și eu, care stau la masă și privesc la cei care dansează, bând vin și gândindu-mă la momentul în care voi face o poveste pentru blog din toate astea. Așa sunt și ei care privesc la mine ca la un gras morocănos. yo3 îmi spune: "E loc pentru toată lumea, nene Gabi.".