miercuri, 27 noiembrie 2013

A change is gonna come

Când am împlinit 33 de ani m-a sunat Eufrosin Potecă şi mi-a spus că la această vârstă a murit Iisus Hristos şi trebuie să fiu foarte atent. Pe Sam Cooke nu l-a sunat nimeni să-l avertizeze la 33 de ani, aşa că la această vârstă a murit. Împuşcat într-un motel din Los Angeles, California. Un cântăreţ pe care îl apreciez foarte mult, autor al celebrului hit Wonderful World. O voce extrem de plăcută. Totuşi melodia mea preferată de la Sam este A change is gonna come. Piesa mi se pare puternică, sentimentală, dramatică. Orchestra din spate îl scoate şi mai mult în evidenţă pe interpret. Recent am descoperit un cover al piesei care cel puţin o egalează. Coverul lui Otis Redding. Otis oferă mai multă putere piesei, mai mult dramatism, iar partea instrumentală o întrece pe cea a piesei interpretate de Sam. Otis Redding a murit la 26 de ani în accident aviatic.

marți, 26 noiembrie 2013

Mediocritate

În timp ce gătesc, la bucătărie, ascult muzică clasică. Aidoma personajelor lui Murakami. În seara asta e Dvorak, String Serenade in E Major, Op. 22, cu alte cuvinte serenada în Mi Major pentru coarde. Nu mă pricep la aceste detalii tehnice şi nu cunosc nici compozitorii, dar nici nu ascult muzică clasică din snobism. Îmi place. Mă relaxează în bucătărie. Încerc să pregătesc o cină care să semene cu ceva de lux. Am brânză cu mucegai şi piper verde de la Lidl. O asociez cu un vin roşu sec portughez cumpărat cu 17,99 tot de la Lidl şi o baghetă franţuzească de pâine albă. Produse ieftine cu pretenţie pentru clasa de mijloc a populaţiei. Sunt bune la gust. Mediocritate. Un pic mai sus faţă de sărmanii care mănâncă tocăniţă de cartofi la cină, mult mai jos decât cei care servesc un foie gras autentic. Pentru felul doi prepar la wok purcel cu ciuperci şi usturoi. Garnitura este orez Basmati. Tot de la Lidl, 39,99 lei un sac de 4,5 kg. De atâta bucurie gesticulez şi răstorn sticla de vin. Lichidul de culoarea sângelui lui Hristos se îmbibă în pijama. Copilul râde de mine. Nevastă'mea adoptă atitudinea de "nu-i nimic, asta ţi-e mintea.". Asta e cina noastră de marţi. Ne-au mai rămas bani chiar şi de o cola la un litru. Mediocritate, după cum spuneam.




luni, 25 noiembrie 2013

Cu autobuzul

N-am auzit de Simona Tache până când odată am observat pe blogul meu vreo 500 de vizitatori/zi în plus, toţi veniţi de pe siteul dumneaei. Am accesat respectivul site aflat în statisticile blogului meu şi am sesizat că Simona Tache îmi făcea reclamă. Cineva îi recomandase blogul meu, iar Simona Tache avea un link către povestea cu amintirile unui copil gras. Erau laude pe acolo. M-am bucurat. M-am interesat cine este Simona Tache. Am observat că a lucrat sau lucrează la Academia Caţavencu. Citeam acest ziar în urmă cu 20 de ani când era cumpărat cu regularitate de tatăl meu. De fapt citeam o singură rubrică, care mă distra la culme. Rubrica se numea "Nuţi spaima constituţii". Dar nu are importanţă. Important este că Simona Tache a auzit de mine înainte să aud eu de dumneaei. Din acel moment i-am citit blogul. Nu cu regularitate, dar destul de des. Câteodată i-am mai trimis şi scrieri de-ale mele pe mesaj privat facebook. Într-o zi Simona Tache şi-a pus pe facebook poze din tinereţe, autointitulându-se Bambi. I-am lăsat un comentariu şi i-am spus că Bambi este mascul. M-am gândit că se referea la celebrul căprior din filmul lui Walt Disney. Dar poate se referea la trupa ce a dat lumii celebrul hit "Doi ochi căprui.".

Totul a decurs normal până când într-o zi Simona Tache a călcat într-o gumă de mestecat aflată pe podeaua unui autobuz. A povestit acest fapt pe blog şi a pus linkul şi pe facebook. Văzând asta mi-a venit să fac o glumă, nu tocmai bună, ce-i drept. Am comentat pe facebook următoarele cuvinte: N-am crezut că un om de valoarea Simonei Tache circulă cu autobuzul. Să circuli cu autobuzul e ca şi cum te-ai îmbrăca de la second hand. Sigur, o glumă în stilul meu cu care prietenii mei sunt obişnuiţi. Ei ştiu că eu circul cu mijloacele de transport în comun. Simona Tache nu a ştiut acest lucru şi fiind foarte supărată a postat comentariul meu ca un subiect separat pe facebook (nu mi-a dezvăluit şi numele), îndemnându-şi prietenii să îmi răspundă în locul dumneaei. Nu ştiu de ce a făcut acest lucru. Poate pentru că epuizase subiectele pe seara respectivă şi dorea să atragă cu ceva pe fanii dumneaei. Nu are importanţă. Importante sunt comentariile ce au urmat.

Comentarii pline de ură, frustrare, răutate. Comentarii jignitoare. Comentarii făcute de lupi moralişti. Noi românii suntem atoateştiutori şi ne erijăm în sfătuitori plini de înţelepciune gata să ajute oricând un prieten. Simona Tache a fost ajutată de prieteni cu multe comentarii. Spune-mi ce prieteni ai ca să-ţi spun cine eşti! Hai să vedem ce au spus prietenii Simonei Tache. Spicuim:
* N-am crezut ca poate exista un asemenea prost. (7 likeuri)
dutebainplm...asta e singurul raspuns care il ajuta.in viata. (9 likeuri)
* eu as da sa se faca puscarie pentru prostie de gradu' asta ! (niciun like)
* de ce i-ati sters numele? Dati numele ghiorlanului...( 2 likeuri)  (numele meu pe facebook este Gabriel Locomotiva, iar blogul meu este acesta, Nopti si Zile, pe domeniul blogspot pentru că nu îmi trebuie domeniu plătit. nu fac bani din blog. acum că îmi cunoşti numele ce îmi faci?)
Celui care a scris acest mesaj:-împuscă-te!
* Să comentezi aşa cum a comentat cocalarul e ca şi când ai fi umblat la şcoală în clasa întâia până a murit învăţătoarea. (1 like)
 * Exista tulburari penbtru care momnentan nu exista tratament. Cand vad asemenea specimene, imi spun ca in definitiv existenta lor nu este un exercitiu in inutilitate - sunt un exemplu negativ perfect (Nu faceti ca EI!) si prin raportare la ei ne dăm seama că suntem mai buni decât credeam... Nu merită să îi arăţi că îl bagi în seamă!

Găsiţi toate comenturile la subiectul respectiv, în profilul Simonei Tache, pe 21 noiembrie 2013. Sigur, au fost şi comentarii amuzante, unele persoane părând să ştie de glumă. Cineva chiar a spus: "poate era doar sarcasm". Am explicat într-un comentariu, tot la subiectul unde făcusem comentariul ce a stârnit asemenea reacţii, despre faptul ca era doar o glumă. Nu mai ştiu ce am scris, cred că am dat un exemplu din Belgrad, unde am călătorit cu autobuzul, că acesta avea bandă proprie. Comentariul mi-a fost şters. După jumătate de oră l-am văzut pus înapoi, dar am şters eu şi comentariul respectiv şi cel despre care am vorbit aici. De ce am scris toate astea pe blog? Aşa, pentru că poate îmi citesc blogul cei care m-au jignit şi îşi revizuiesc comentariile. Poate gândiţi prea repede şi luaţi decizii drastice greşite. Împuşcă-te? Puşcărie? Cocalar? Ghiorlan? Hmm. Nu e prea mult? Dumneata ce zici, Simona Tache?

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Graeme Simsion - Proiectul Rosie

O carte nu doar savuroasă, comică, romantică ci şi inteligentă. Scrisă la persoana întâi din perspectiva unui bărbat de 39 de ani, om de ştiinţă în domeniul geneticii, suferind de Sindromul Asperger (boală despre care am aflat în premieră absolută citind aceast roman). Personajul nostru nu are sentimente, îşi respectă la secundă programul, nu ştie să se comporte în societate, are o sumedenie de ciudăţenii, dar şi de plusuri pe care eu personal sunt invidios. De exemplu se pricepe la vinuri şi nu de puţine ori face alegeri excepţionale în acest domeniu. Se aduc în atenţia cititorului câteva soiuri de vin şi este normal ţinând cont că scriitorul este născut în Noua Zeelanda şi locuieşte în Australia. În ultima vreme aceste ţări sunt fruntaşe la vinuri bune. Acest sociopat îşi doreşte o nevastă şi crede că o poate obţine printr-un chestionar de 16 pagini cu întrebări care de care mai tâmpite. Dintr-o eroare dă peste Rosie, o femeie frumoasă dar total opusul a ceea ce cauta el. Rosie îşi caută tatăl şi are nevoie de un om care ştie să citească ADN-ul. Va urma o serie întreagă de întâmplări ce-l vor amuza copios pe cititor, ţinându-l lipt de carte. Se va naşte oare o poveste de dragoste între cei doi?  O carte la fel de interesantă ca cea a lui Mark Haddon, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii. Despre Proiectul Rosie am aflat de pe blogul fructitza. În schimb îi recomand cartea lui Haddon.

Cartea asta nu doar mi-a plăcut, dar m-a făcut să rămân cu un vis, ori proiect. Nu ştiu încă cum să-i spun. Îmi doresc să ajung la restaurantul Momofuku Ko din New York şi să mănânc un prânz de 175$ sau o cină de 125$. Personajul romanului declara că acolo a servit cea mai bună mâncare din viaţa lui. Iată şi un filmuleţ cu autorul. Are bibliotecă Billy exact ca a mea. 

joi, 21 noiembrie 2013

Mostre

- Vă invit să gustaţi noua brânză de vaci, acum cu mult mai mult lapte, îmi spune o tânără înaltă şi semi drăguţă într-un hypermarket.
- Nu, mulţumesc! Ţin post, mă scuz eu.
Sunt foarte mulţi astfel de promoteri în ultima vreme. Îţi oferă diverse chestii ca să guşti. N-am luat niciodată de la ei. Mi-e silă de cum vor să îndoctrineze oamenii cu produsele lor şi mai silă îmi este de cei care gustă fără nicio intenţie de a cumpăra. Am văzut pensionari mâncând două-trei budinci de amidon produse de o celebră firmă argeşeană. Oameni care stăteau la coadă ca să primească o mostră de cafea în pahar de plastic. Persoane care se îndeasă cu bucăţele mici de salam puse pe scobitori. Îi tentează senzaţia de gratis, chiar dacă este ceva de domeniul micro-nano. Mănâncă ce li se dă pe gratis, iar apoi îşi văd de drum bucuroşi că au făcut o afacere importantă. La fel cred şi despre cei care se parfumează cu testere, fără intenţia de a cumpăra vreodată produsul.

luni, 18 noiembrie 2013

Jonathan Franzen - Corecţii


 Am început cu inima îndoită acest roman. Din trei motive: 1)Citisem pe un blog păreri nu tocmai favorabile atât din partea blogerului respectiv cât şi din partea celor ce comentaseră. 2)Are o cronică ininteligibilă în compendiul "1001 de cărţi de citit într-o viaţă". 3)Ionescu îmi pomenise de carte dar nu mai ştiu cu ce ocazie şi nici dacă o lăudase ori nu. Şi oricum cărţile recomandate de Ionescu sunt ca femeile japoneze (50 % sunt superbe, 50 % sunt oribile), adică jumătate sunt cărţi excepţionale pe care le citesc cu neţărmuită plăcere, jumătate sunt cărţi pe care le abandonez în prima treime şi mi se par porcării. Îndoiala s-a risipit după câteva pagini. Este o carte destul de groasă, dar am iubit-o la fiecare pagină. Corecţii de Jonathan Franzen este o capodoperă. N-am auzit în viaţa mea de acest autor, nici chiar în momentul începerii cărţii nu-i ştiam bine numele, dar acum îl consider genial. Nu este doar un talent al literaturii, ci şi un om inteligent şi foarte bine informat în multe privinţe.


Începutul cărţii mi-a amintit de o poveste a scriitoarei Veronica D. Niculescu (cea cu dezordinea casei domnului Teodorescu), iar sfârşitul de romanul lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau. Sigur, sunt doar părerile, amintirile şi comparaţiile unui iubitor de literatură. Dar să revenim la cartea lui Franzen. Are în centru o familie din Midwestul USA, dintr-un oraş inventat, care nu există pe hartă. Alfred şi Enid sunt bătrâni, iar el suferă de Parkinson. Au trei copii plecaţi de acasă departe: Gary (tată a trei copii la rândul său, un om de afaceri terorizat de soţie şi cei trei băieţi), Chip (profesor şi scenarist ratat, în trecut încurcat cu o studentă, în prezent ajuns în Lituania pentru escrocherii), Denise (maestru bucătar, căsătorită la 23 de ani, divorţată la 28, în prezent lesbiană). Relaţiile dintre membri familiei sunt foarte interesante şi senzaţional de bine surprinse, dar avem surprize mari care vin şi din afara familiei. Enid, mama, îşi doreşte să organizeze un ultim Crăciun la care să ia parte toată familia. Spre asta tinde cartea, dar în timpul până la Crăciun vom afla istoria familiei.

Povestea familiei are tot felul de portiţe pe care scriitorul iese şi începe să povestească alte şi alte chestii. La un moment dat aveam senzaţia că fiecare poveste e compusă din alte zeci de poveşti care la rândul lor aveau alte poveşti. Mi-am închipuit un om foarte vorbăreţ care face tot felul de paranteze când încearcă să povestească un lucru simplu. Foarte mult farmec a adus cărţii acest stil pe care unii se pare că l-au considerat plictisitor. Jonathan Franzen a dat dovadă că se pricepe la politică, economie, chimie, fizică, inginerie, sex, mâncare, căi ferate, dar şi că este un băiat glumeţ. De multe ori a dat dovadă de măiestrie în exprimare, de exemplu: "Luminile aveau culoarea răului de maşină.". Cine s-ar fi gândit la o asemenea metaforă?

Am învăţat un termen foarte important din această carte. ANHEDONIE. De multe ori m-am lovit şi eu de acest sentiment. M-a amuzat foarte tare felul în care primea Chip cadourile de Crăciun din partea familiei şi cum le ducea de la parter la etaj. Mi s-a părut foarte interesantă descrierea Lituaniei din era post sovietică (identică cu a ţării noastre şi cred că a oricărei ţări scăpată de sub comunism şi vândută capitaliştilor). Am citit cu interes mărit paginile referitoare la Compania de Căi Ferate. Mi-a plăcut mult de inginerul Alfred din tinereţe şi m-a întristat omul ajuns la bătrâneţe, bolnav de Parkinson. Mi-a plăcut mult relaţia dintre Denise şi cuplul Brian-Robin. Oare Gitanas era tot Chip, iar acesta suferea de boala lui Tyler Durdan din Fight Club?  Cartea mi-a lăsat multe, foarte multe amintiri, gânduri, întrebări. Nu are rost să le înşir pe toate aici. Recomand cu mare căldură lectura acestui roman.

joi, 14 noiembrie 2013

Bideul

În anul 1985 mă aflam împreună cu părinţii în vizită la o rudă bogată. Ne pusese pe masă salam de Sibiu, caşcaval, muşchi ţigănesc, icre, bunătăţi pe care nu le mâncam în fiecare zi. Deşi eram doar un copil am mâncat foarte mult şi cu poftă. De asemenea mi-a fost servit Pepsi Cola de care mai băusem de două sau trei ori în viaţă. Am băut mult Pepsi Cola şi am avut nevoie să mă duc la WC să fac pipi. Gazda mi-a arătat unde este toaleta. În acea încăpere am văzut un obiect ciudat, ceva între un vas de WC şi o chiuvetă. Nu am ştiut ce este. M-am întors în sufragerie unde masa era în toi şi i-am făcut subtil un semn tatei. L-am rugat să vină cu mine până la baie. I-am arătat obiectul ciudat.
- Ce este?, l-am întrebat.
- E un bideu, mi-a răspuns el.
- Şi la ce foloseşte?
- Păi în bideu se spală cucoanele la păsărică.
Exact acestea au fost vorbele lui taică'miu. Mi le amintesc şi acum după aproape 30 de ani. Însă de atunci nu am mai văzut în nicio casă bideu. Ca să ai bideu trebuie să fii foarte bogat, dar şi să ai o cultură destul de vastă. Cred că bideu au doar profesorii universitari, doctorii, politicienii de rang înalt, artiştii.

duminică, 10 noiembrie 2013

Malaga

Sunt în maşină. E seară şi e aglomerat. Lumea vine de la muncă şi blochează toate arterele. La radio crainicul anunţă că urmează o melodie cu trupa Arctic Monkeys. Mi se pare un nume incredibil de stupid, dar melodia sună bine. Conduc foarte rigid. Simt o senzaţie profundă de diaree, dar nu pentru că aş fi mâncat ceva stricat sau care nu mi-a plăcut. Este o senzaţie de diaree provocată de frică sau emoţie. Îmi simt mâinile reci pe volanul îmbrăcat în piele al maşinii. Oamenii în maşinile lor aşteaptă cuminţi la semafor. Majoritatea merg către casă. Eu am ales să plec spre necunoscut, în căutarea unor senzaţii noi. În urmă cu două săptămâni la un stop am primit un flyer reclamă la un salon de masaj erotic. Mi l-a înmânat o fată mică de înălţime fără nici un sex appeal special, dar care mi s-a părut interesantă. Întotdeauna m-am întrebat dacă cele care împart fluturaşii publicitari sunt şi fetele care efectuează masajul. Profitând de faptul că soţia şi cel mic sunt plecaţi câteva zile la ţară, la bunici, am sunat la telefonul de pe flyer. De foarte multă vreme îmi doream o asemenea experienţă.

Mi-a răspuns o voce absolut obişnuită. Am pus la punct câteva detalii, stabilind şi ora pentru a doua zi. Vocea emana normalitate, vocea m-a dus cu gândul la un lucru banal, lăsându-mi senzaţia că vorbesc cu recepţionera unui hotel pentru a pune la punct o rezervare pentru concediu.
- Doriţi o maseză sau mai multe?
- Una.
- Topless sau nud?
- Nud.
- Este în regulă. Pachetul de bază costă 300 de lei. Se achită după şedinţă.
- Adică cum pachetul de bază?
- Păi...dacă doriţi ceva suplimentar puteţi stabili la faţa locului.

În centrul civic al capitalei găseşti cu greu un loc de parcare. Zeci de mii de oameni, fiecare cu treaba lui. Doar eu mergând către salonul de masaj erotic, aflat într-un bloc construit undeva prin 1989 pe fostul Bulevardul Victoria Socialismului. Senzaţia de diaree nu-mi dă pace. Caut disperat din ochi un local unde aş putea merge la WC. Merg ca pieton pe bulevardul cu pavele de beton încercând să mă gândesc la altceva. Intru într-o farmacie şi cumpăr un plic de Smecta. Mă întorc la maşină şi beau praful turnat în jumătate de sticlă cu apă plată. Stau cu ochii închişi în scaunul şoferului şi nu mă mai gândesc la nimic. Mai e puţin până la ora programată. Îmi fac curaj şi ies din maşină. Salonul nu este departe, aşa că pot merge pe jos. Smecta şi-a făcut un efect mai degrabă psihologic. Sunt oarecum în regulă. Sun la interfonul de la adresa din flyer, iar uşa blocului se deschide fără nicio vorbă. Un lift modern cu uşi automate şi oglindă mă duce la unul din etajele superioare. Am inima cât un purice. Palierul este ornat cu ghivece cu ficuşi, iar pereţii poartă poze înrămate de undeva dintr-o insulă tropicală. Sun la uşă. D day, H hour. Uşa se deschide.

Simt miliarde de explozii nucleare în tot corpul. Sentimente ajunse la paroxism îmi înmoaie psihicul şi pe urmă întregul corp. Nu, nu pentru că am ajuns într-un salon de masaj erotic aflat într-un bloc din centrul oraşului. Această teamă se risipise la fel cum se risipeşte teama de stomatolog atunci când ajungi pe scaun. Îmi trecuse senzaţia de diaree, îmi trecuse tot. Dar odată cu deschiderea uşii m-a lovit ceva mult mai grav. În faţa mea stătea o fostă colegă din şcoala generală. O colegă pe care o mai văzusem întâmplător şi după terminarea şcolii, dar pe care nu o mai întâlnisem de vreo zece ani. M-a recunoscut şi ea, iar cu tot profesionalismul de care probabil dădea dovadă a rămas puţin încurcată. În aceste situaţii nici nu prea ai ce să faci. Eram doi foşti colegi de generală care s-au întâlnit după 20 de ani de la terminarea şcolii. Cu o treabă. Unul pentru a-i fi frecată pula, celălalt pentru a o freca. Penibilul întâmplării are limită infinitul.

După terminarea şedinţei de masaj, ajuns înapoi în maşină, am stat şi am cugetat multă vreme. M-am gândit la trecut. Era o fată cu rezultate medii spre bune la învăţătură, oricum în prima jumătate a clasei. Provenea dintr-o familie obişnuită, nicidecum dintr-o familie rea sau săracă. Îi cunoşteam şi părinţii, oameni cumsecade. Fata avea rezultate foarte bune la limba română, la englează şi geografie. La geografie ştiu că a fost şi la olimpiade pe municipiu, fază pe care eu nu am reuşit să o ating deşi îmi plăcea foarte mult geografia şi chiar eram bun la această materie. Era destul de drăguţică pe atunci, dar nu genul cu ţâţe mari încă din clasa a VII a (aşa cum aveam noi o colegă care avea sânii unei femei de 40 de ani), nu genul care fuma prin WC-uri, nu genul care umbla de la 12 ani cu băieţi (aşa cum aveam alte fete în clasă). Oare cum a ajuns să presteze masaj erotic? Sigur, nu am întrebat-o acest lucru. Cum poţi întreba un om aşa ceva? Până la urmă nici nu este un lucru rău, ci poate doar eu am idei preconcepute. Aveam impresia că fetele care practică această semi-prostituţie sunt femei de joasă speţă, ţigănci, persoane provenite din medii dubioase. Dar nu. Colega mea provenea dintr-un mediu cât se poate de normal. Am învăţat împreună opt ani în aceeaşi clasă. Am împărţit emoţii la teze, serbări şcolare şi poate sandwichuri în pauza mare.

După momente inerente de uimire de ambele părţi, mi-a spus că avem timp limitat şi că e cazul să trecem la treabă, că doar pentru asta venisem. Eu sunt un om destul de moale în astfel de situaţii, aşa că nu am stat prea mult pe gânduri şi am urmat ceea ce îmi spunea ea. În primul rând trebuia să fac un duş. M-am supus, deşi acasă tocmai mă spălasem. Din hol am intrat într-o baie cu faianţă şi gresie grena sau roşu ţipător. Nu mi-am dat bine seama pentru că sufăr de o formă de daltonism. Mi-am spus că interiorul băii de culoare închisă este făcut astfel pentru a ascunde murdăria, dar cred că asta e doar o concepţie învechită. Mirosea frumos în baie şi părea curat. Am găsit într-un raft deasupra căzii o sumedenie de geluri nemaipomenite pe care nu le-am văzut niciodată în hypermarket. Baia era foarte dotată. Şi mare. Cu toate astea nu avea bideu. Într-un colţ era o băncuţă de lemn cum am văzut şi la Ikea, iar pe băncuţă era un halat de baie pe care maseza, adică fosta mea colegă, mi-a spus să-l îmbrac după ce ies de la duş. I-am urmat sfaturile întocmai.

Dormitorul era mare şi deasemenea vopsit în roşu. Luminat difuz în acelaşi roşu de o veioză chic. Mi-am închipuit că aşa trebuie să arate marile bordeluri din Paris ori Amsterdam. Şi în dormitor mirosea foarte frumos. Cred că a lemn de santal ars. Mirosea ca în magazinele Bamboo. Simţeam halatul plăut pe corp. Hainele mi le lăsasem în baie. Halatul era moale şi cu siguranţă fusese spălat cu balsam de rufe. Pe lângă pat, care era foarte jos, în cameră mai era un cd-player cu boxe. În rest doar un perete cu oglinzi şi niciun alt accesoriu. Fosta mea colegă era de asemenea într-un halat, dar nu de baie. Semăna cu un fel de kimonou. Avea motive florale şi era din satin. Un pic mai lung decât in tricou. Colega părea să nu aibă chiloţi. O fată destul de drăguţă, înaltă, slabă, brunetă, machiată un pic cam prea tare pentru gustul meu. Însă nicidecum o frumuseţe uluitoare. Dacă o vezi pe stradă şi nu o cunoşti poţi crede că e o corporatistă piţipoancă obişnuită. Însă nu doar o piţipoancă şi atât, pentru că alea sunt ţipătoare şi triviale. Oricum, un om mediu. La fel ca şi rezultatele ei din şcoală. Mediu la fel ca noi toţi, oamenii de rând.

Da. Nu avea chiloţi. Şi-a scos kimonoul şi mi-am scos şi eu halatul. Rasă complet în zona pubiană. Mă distrează acest aspect la fetele trecute de prima tinereţe. Sunt de părere că femeile ajunse la maturitate îşi pot lăsa păr în zona pubiană. Aşa ca japonezele de orice vârstă. A dat drumu la muzică. Ceva muzică tantra, de meditaţie. M-am întins pe pat şi m-a frecat cu tot felul de uleiuri pe corp. Şi uleiurile miroseau foarte frumos. S-a suit deasupra mea, atingându-şi organul genital de mine. Parca dorea să mă pupe cu vulva. Un timp m-a tot atins pe corp fie cu sânii, fie cu vaginul, fie cu mâinile. Era foarte plăcut. Mă simţeam foarte bine. Avea corpul cald, iar atingerea lui era divină. Era colega mea din şcoala generală şi îmi plăcea ce făcea. Am vrut să-i bag un deget în vagin, dar mi-a spus că nu am voie să fac asta. Mi-a spus că dacă vreau să-mi facă sex oral trebuie să plătesc încă 200 de lei în plus. Adică două milioane în bani vechi. Am zis că vreau. 500 lei cu totul. Asta e. Mi-a luat penisul în gură. Stăteam cu penisul în gura fostei mele colege de generală şi mi-am amintit o întâmplare din clasa a VI a.

Eram la ora de geografie. Geografia Lumii. Profesoara, o femeie deosebit de rotofeie, avea un mod interesant de ascultare. Scotea întotdeauna doi elevi la tablă şi le punea un set de zece întrebări, alternativ. Fiecare întrebare valora un punct. Începea cu întrebări mai uşoare, iar la sfârşit erau mai grele. Mi-a venit rândul la ascultare şi m-a scos la tablă alături de o colegă, maseza din prezent. Ne-a ascultat din oraşele lumii, domeniu la care eram expert. Dar şi colega mea cunoştea foarte bine materia. Amândoi am dat numai răspunsuri pozitive până la întrebarea numărul zece. La ultima întrebare ea a răspuns prima, intuind că Bremen se află în Germania. Aş fi ştiut şi eu. Ea avea nota 10 asigurată, iar eu trebuia să răspund la încă o întrebare pentru a obţine 10. Profesoara m-a întrebat în ce ţară se află oraşul Malaga. Am răspuns că în Albania. Am răspuns aşa pentru că îl auzisem pe taică'miu că a băut vin albanez de Malaga, probabil un surogat al vremurilor comuniste. Răspuns greşit. Malaga este în Spania. Am rămas cu nota 9, iar colega mea a luat zece. Zâmbea fericită, iar eu eram dezamăgit. Mă bătuse.

După terminarea masajului am revenit la baie pentru un nou duş. Mi-am îmbrăcat hainele, am lăsat cinci hârtii de 100 fostei mele colege şi am plecat, nu înainte ca ea să-mi spună că poate ne mai întâlnim.

marți, 5 noiembrie 2013

Atletul (nu tocmai) albanez

Am mai scris despre Atletul Albanez în 2011. În 2013 încă o vizită la Slatina, cu taică'miu recent îndrăgostit de albanezi şi cu dor de Slatina pe care nu o văzuse din armată, de la începutul anilor '70. Nu ştia de Atletul Albanez şi am dorit să-i fac o surpriză, ducându-l acolo. Ceea ce i-a plăcut foarte mult până a dat de scârboasa vânzătoare de acolo. Taică'miu, întotdeauna dornic de o discuţie, a încercat să poarte un dialog cu scârba, însă aceasta s-a mărginit în a răspunde acră cu "da" şi "nu", iar la un moment dat chiar a ieşit din dugheană la o ţigară, lăsându-ne singuri. Era albaneză, dar nu fusese niciodată în Albania. Deci de fapt era olteancă şi asta se vedea. Am rămas cu un gust amar. Românii nu ştiu să-şi vândă marfa, nu ştiu să se facă plăcuţi, nu ştiu să-şi atragă clienţi. Mi-e ciudă că suntem un popor de mizerabili. Mai ales când am observat cum sunt alte popoare. Această vânzătoare de la Atletul Albanez nu este un caz unic din păcate.