luni, 29 aprilie 2013

Dan Lungu - Băieţi de gaşcă




















Dacă aş fi început lecturile din Dan Lungu cu acest volum de povestiri probabil aş fi fost încântat, însă aşa, fiind a cincea carte pe care o citesc de la acest scriitor moldovean, mi s-a părut slabă, chiar un pic puerilă. Când citesc rândurile lui Dan Lungu am aşteptări foarte mari, pentru că este un nume în literatura noastră contemporană. Poate a fost şi greşala mea pentru că am citit destul de târziu Băieţi de gaşcă, o carte pe care probabil omul a publicat-o la începuturile sale scriitoriceşti.

Cartea debutează cu o poveste destul de ciudată, cu o fetiţă care discută cu un şopron desenat de ea (probabil şotron, dar fetiţa e mică şi nu vorbeşte prea corect). Copilul îi spune şopronului toate problemele ei, probleme nu foarte importante pentru că este un copil cât se poate de normal. Sunt cumva plictisit de aceste scrieri ale unor adulţi care împrumută vocea şi gândurile copiiilor. Dan Lungu nici măcar nu o face cu talent, precum T.O. Bobe sau Adrian Chivu, ca să nu mai zic de Mark Haddon. În continuare avem o poveste despre un copil sărac, care la maturitate ajunge un fel de interlop. O altă poveste cu un tânăr care nu ştie dacă să aleagă între sărăcia alături de părinţii săi şi sora handicapată mintal, ori bogăţia oferită de o nevastă hidoasă şi grasă. Poveşti extrem de simpliste după părerea mea. Nu aduc ceva nou cititorului, nu trezesc un mare interes în a fi citite. Povestea care dă titlul cărţii am citit-o pe sărite, pentru că o ştiam deja. Este reluată şi dezvoltată în romanul "În iad toate becurile sunt arse". Mai avem o poveste inutilă, cu acţiunea petrecându-se la Viena, cu un om între două vârste care se întoarce din Romania şi povesteşte câte ceva din călătorie oaspeţilor prezenţi la o petrecere. O altă poveste neînțeleasă prea bine de mine are protagonist un român în orașul Lille. Singura poveste care mi-a plăcut şi încă foarte mult este cea cu bărbatul care are jumătate de zi liberă şi se întoarce acasă. Cu siguranţă este inspirată dintr-o poveste a lui J.D. Salinger din volumul "Nouă povestiri". Ochii verzi și gura mică. Şi ultima povestire e destul de ok, cu o străină căsătorită cu un român. Se axeaza pe diferenţele de mentalitate dintre o soţie englezo-belgiancă şi un soţ român.

Din punctul meu de vedere e o carte de duzină, iar în zilele noastre e păcat să irosim timpul cu astfel de cărţi când sunt atâtea şi atâtea cărţi excepţionale de citit. N-am mai citit de ceva timp o carte care să mă facă să aplaud în picioare la scenă deschisă.

sâmbătă, 27 aprilie 2013

9 octombrie 2001

Vreau să vă spun că ,pentru mine,nu există film mai tare ca Pulp Fiction. Este o capodoperă, nu doar un film.
De asemenea mi-au plăcut mult Forrest Gump,Gladiator & Donnie Brasco.
Alte filme bune pe care le-am văzut în ultimii ani: Heat, Sleepers, As Good As It Gets, Fight Club, American History X, The Sixth Sense, Black Cat White Cat, Saving Private Ryan, The Thin Red Line......
Și nu pot uita senzaționalele filme de animație a celor de la DreamWorks: The Road To El Dorado & Shrek....ultimul fiind bun de tot!

Cam atât,pt. moment!

marți, 23 aprilie 2013

Ruxandra Cesereanu - Un singur cer deasupra lor




















O suită de povești ce prezintă personaje cheie ale perioadei comuniste din România, începând cu anii '40 (rezistența din munți) și terminând cu timpurile lui Iliescu, perioada care mi s-a părut cel mai tare atacată de către scriitoare, atât prin numărul de pagini dedicate cât și prin critica dură adusă. În ultima vreme am citit o grămadă de cărți despre comunism, unele melancolice ce te fac să-ți fie dor de acele vremuri (de exemplu "Născut în URSS" a lui Vasile Ernu), altele criticând ferm această politică despre care se spune că a aruncat România în beznă. Ruxandra Cesereanu face parte din ultima categorie. Sigur, lucrurile despre care ne vorbește în carte sunt cunoscute tuturor, îi știm prea bine pe securiști, pe torționari, pe cei care stăteau la cozi, pe Ceaușescu, pe mineri sau pe Iliescu, însă scriitoarea (despre care Poliromul nu dă niciun fel de indiciu referitor la vârstă, dar wikipedia ne informează că e născută în 1963 la Cluj) îmbracă totul în haina unei povești triste și te face să înnebunești de ciudă atunci când realizezi că nu e deloc poveste și că e cât se poate de real totul. Citind cartea îți vine să te piși pe securiști, mineri, Țurcanu, comuniști și neocomuniști. Povestea care m-a emoționat cel mai mult este cea a domnului Ionescu, care e povestea a mii de bucureșteni printre care și bunicii prietenului meu Eufrosin.

joi, 18 aprilie 2013

Taichi Yamada - Străini

Dacă vedeam un film având la bază această carte mi s-ar fi părut prost, un film de groază categorie B la care numai un adolescent ori un șomer s-ar uita. Dar cartea mi-a plăcut, pentru că Yamada are un stil foarte cinstit, care te atrage imediat prin simplitate dar și prin faptul că te face curios. Știe să spună o poveste. Avem ca personaj principal un bărbat de 47 de ani care tocmai a trecut printr-un divorț. Locuiește într-o clădire unde toate apartamentele sunt închiriate pentru birouri, astfel că noaptea rămâne singur în tot blocul aflat undeva lângă centura numărul 7 a Tokyoului. Într-una din seri o femeie îi bate la ușă și îi spune că e vecina lui de la etajul 3, deci până la urmă sunt doi care ramân peste noapte în clădire. Pe de altă parte personajul nostru își întâlnește părinții într-o suburbie a orașului. Nimic anormal dacă bieții părinți nu muriseră cu vreo 35 de ani în urmă. Cam așa stau lucrurile în romanul japonezului. Simple cumva pentru că sunt trucuri ieftine, dar până la urmă nu e deloc o carte rea.

marți, 16 aprilie 2013

Cerul printre crengile copacilor

A început iar să fie plin facebookul de poze cu copaci înfloriți. Unii sunt într-atât de mândri de poze că le și semnează. Pe lângă copacii înfloriți, o altă temă foarte abordată este cerul privit printre crengile copacilor. Sigur, efectul vizual este desăvârșit, dar realizarea unei astfel de fotografi nu pune absolut deloc în dificultate pozarul, care doar apasă butonul aparatului. Am făcut chiar și eu o astfel de poză, care ar putea servi drept copertă pentru unul din romanele lui Haruki Murakami. Cerul albastru se vede undeva deasupra copacilor. Eu m-am gândit că acolo este Dumnezeu și mi-am amintit de o poezie foarte frumoasă a Magdei Isanos, poezie numită chiar Dumnezeu.


duminică, 14 aprilie 2013

Floc

Un vechi proverb persan spune: Călătorule, tu vei descoperi sensul lucrurilor și înțelepciunea oamenilor. Totuși, călătorind poți descoperi și opusul acestui proverb. Într-o incursiune în sudul sărac al țării am dat peste un stâlp de înaltă tensiune pe care scrie FLOC. De ce să scrii așa ceva într-un asemenea loc? Ce simbolizează? În plan îndepărtat se întrezărește o apă. Este Oltul pe ultima sută de metri până la vărsarea în Dunăre. Această apă își putea găsi sfârșitul într-un loc mai bun.

joi, 11 aprilie 2013

John Fante - O să vină și primăvara, Bandini




















Am aflat despre John Fante din cărțile lui Charles Bukowski. Țin în mod special să citesc scriitori care sunt pomeniți de alți scriitori care mie îmi plac. Bukowski spune: "Fante e zeul meu.", iar asta este chiar o mare, mare recomandare. Totuși stilurile celor doi nu se aseamănă foarte mult. O să vină și primăvara, Bandini, un roman apărut în 1938, are în prim plan o familie de emigranți italieni dintr-un mic orășel din Colorado. Totul se petrece în timp de doua luni, luna decembrie, Crăciunul, Anul Nou și luna ianuarie. Tatăl care e zidar și nu prea câștigă pe timpul iernii, mama casnică și cei trei băieți. Viața grea, creditul la casă de plătit, băieții urmează o școală catolică, tatăl se încurcă cu o femeie bogată din oraș. Fante e sensibil, sentimental, poetic, trist, foarte talentat. Ninge, băiatul cel mare e îndrăgostit fără speranță de o fată de la școală, mama se umilește pentru a căpăta mâncare pe datorie de la băcan, tatăl dispare de acasă, vine Crăciunul. E o poveste foarte frumoasă, iar din toată tristețea ei răzbate o rază de speranță.

luni, 1 aprilie 2013

Portul Giurgiu

De foarte multe ori în copilărie mergeam la Giurgiu cu părinții. Așa, în ieșiri duminicale, ca să ne aflăm în treabă. Călătoream cu un autoturism Dacia 1300 și întotdeauna opream în port, la Dunăre.
- Ce apă e asta?, întrebam eu.
- Fluviul Dunărea, mi se răspundea.
Mai târziu, la școală, am aflat că Dunărea este al doilea fluviu ca mărime din Europa, după Volga.
- Dar dincolo de Dunărea ce este?, întrebam eu.
- Acolo este o altă țară, Bulgaria.
Era comunism. Nu aveam voie să mergem în Bulgaria deși eu îmi doream mult. Vroiam să văd cum arată portul din Giurgiu văzut din Bulgaria. Vroiam să fiu bulgar și să mă uit la România, dar nu se putea. Nu găseam pe atunci nici măcar o sticlă de Pepsi Cola în port la Giurgiu, așa că mai priveam ce mai priveam apoi ne întorceam acasă.

La mult timp după aceea, am ajuns să văd portul din Giurgiu de pe celălalt mal. Mi-a plăcut și m-am bucurat din suflet. Unele vise din copilărie se îndeplinesc.