vineri, 24 mai 2019

Două zile la Sud de Dunăre

Am dezvoltat o fascinație pentru Municipiul Oltenița. Merg acolo de cel puțin 12 ori pe an. Lumea mă consideră nebun. "Ce ai de văzut acolo? E un oraș trist.". Pentru mine e o încântare. Mă simt liber când merg la Oltenița. Drumul până acolo, panorama Dunării din portul murdar, o plimbare pe străzile sordide din oraș, o prăjitură ieftină la unica cofetărie, blocurile muncitorești, rămășițele șantierului naval, sărăcia prezentă la tot pasul, ruina gării, cumpărături la Lidl, unul dintre puținele simboluri capitaliste din această lume aflată la 60 km de București, dar totuși atât de îndepărtată. În Oltenița mă cuprinde melancolia, îmi amintesc cum era mai demult. 

Câteodată mergem la Argeș. Chinuim mașina prin hârtoape groaznice, dar merită. Ajungem într-o deplină sălbăticie și vedem gura de vărsare a Argeșului în Dunăre. Peste fluviu este orașul Turtukaia din Bulgaria. Ne sare în ochi cimitirul din Turtukaia. De ce a murit tovarășul Nicolae Ceaușescu? Dacă mai trăia ar fi făcut un pod până la Turtukaia. Oltenița ar fi fost punct vamal, iar viața aici nu ar fi murit. Cum ar fi să fim în cimitirul din Turtukaia și să privim spre Oltenița? Ne întrebăm mereu asta. 

11 mai 2019. Ne trezim dimineața devreme. "Haideți copii! Am o surpriză pentru voi. Plecăm în străinătate". Sunt încântați, mă întreabă dacă mergem în Grecia. Încă nu, dar pe aproape. Zburăm de fericire până la Giurgiu, stăm 45 de minute în vamă și suntem în Bulgaria. Facem strânga urmând indicatorul de Silistra. În 50 de minute suntem la Turtukaia. Oltenița pare o metropolă pe lângă acest oraș bulgăresc, dar cu atât mai mult ne place. Oprim în fața cimitirului. Un localnic iese la poartă și ne vorbește într-o română aproape perfectă: "Ați venit în Bulgaria să vedeți România?". Dă mâna cu copiii. Ne spune pe ce alee din cimitir să o apucăm. Totul pare ca într-un vis. Vedem Oltenița din cimitirul orașului Turtukaia. Suntem ca într-un joc al oglinzilor. 

Nevasta vrea să o duc și lângă turnul televiziunii. Mergem și într-acolo, ca și cum ar fi fost un obiectiv din top 10 tripadvisor all time. Pe noi ne încântă simplitatea și banalitatea. Ne pare bine că suntem unicii turiști ai unui oraș uitat de lume. 

Mașina alunecă mai departe pe șoselele bulgărești, urmând firul Dunării. Silistra și o plimbare prin parcul cu flori multicolore. Apoi prin piața orașului, unde găsești aceleași haine chinezești ca la noi, papuci din cauciuc, tot felul de nimicuri, legume și fructe. Oraș de provincie, cu nimic diferit față de orașele noastre din zonele sărace. 

Ne cazăm la Kavarna, oraș la Marea Neagră, unde anual se ține un important concert de rock. Blocurile de aici au picturi pe laterale cu tot felul de interpreți celebri. De la balconul nostru se vede Billy Idol. Blocuri posace din perioada comunistă. 

Lăsăm bagajele în cameră și pornim către Balcic, pentru o plimbare pe faleză, o privire asupra castelului Reginei Maria și, desigur, masa de seară. În Bulgaria se mănâncă bine, ei nu sunt hoți ca noi, la ei totul e natural, oamenii sunt de omenie. Nimerim la excepția de la regulă. Nu poate fi totul perfect. O ceafă de porc absolut banală, o pizza congelata extrem de sărată (mizerabilă!), cartofi la pungă, spaghete obosite. Totul la suprapreț, echivalentul a vreo 200 de lei. Să vă fut în gură de bulgari nesimțiți! Ca niciodată, plec cu un imens gust amar dintr-un restaurant bulgăresc. Mergem prin noapte înapoi la Kavarna cu gând să intrăm în supermarket, pentru a ne cumpăra apă plată. E 21:27, iar la 21:30 magazinul se închide. Ușile cu fotocelulă nu se mai deschid. La case este o coadă de 20 de persoane. Casieră ne face semn să plecăm. Pișa-m-aș pe ea de Bulgarie! Un tânăr de 17-18 ani încearcă să ne spună ceva. Îl intreb de engleză, dar ne spune neinteligibil că engleza lui e foarte proastă. Din păcate nu prea a învățat carte. Probabil este elev la un grup școlar industrial. Sunt mulți ca el și pe la noi prin țară. Plecăm cu coada între picioare. Ajungem la un market mai mic, gen "La doi pași". Nu ne așteptăm de la vânzătoare să vorbească engleza, dar măcar ne zâmbește. Găsim apă, îmi iau și niște dulciuri pentru a șterge gustul sărat de pizza, dar nu se poate plăti cu cardul. Bine că avem câteva leva. 

Eu sunt o persoană de moral, iar astfel de întâmplări mă duc către deprimare. Însă nu mă ține mult. Bulgaria are multe aspecte pozitive, iar micul dejun foarte bun de la hotel șterge chestile neplăcute. Iar apoi mergem la Capul Caliacra și la ferma de scoici de la Dalboca și totul ni se pare minunat si ne spunem că ce tari sunt bulgarii, că au ajuns peste noi, că e țara noastră de vis. Și câte și mai câte. A doua zi este deschis și magazinul cel mare și îmi iau un cabernet de la frații Minkov (16 leva) și 5 cuti de ceai "Dobre utro" care înseamnă "Bună dimineața", un ceai cu cimbru și alte plante. Foarte, foarte bun. 

După prânz ajungem înapoi în România, trecând granița pe la Vama Veche. Iar în Vamă mă întind două ore direct pe nisip și zac într-o plăcută nesimțire, în timp ce copiii se aruncă în apa cu o temperatură de 10 grade, crezându-se în Grecia, in plin sezon estival. 

Frumos week-endul, iar pentru a păstra tenta de melancolie ce ne-a cuprins, nu ne întoarcem acasă pe autostradă, ci pe drumul nostru, pe la Independența și Alimanu, iar apoi pe vechiul drum de mare. Frumos!

Imagine luată din Oltenița pe 3 septembrie 2016. Turtukaia. In partea stângă se observă cimitirul.

Oltenița văzută din cimitirul orașului Turtukaia.


Marea Neagră la Capul Caliacra

Bloc in orașul Kavarna. Billy Idol.

marți, 21 mai 2019

Paris


de ACO


Incep prin a spune ca in Paris ma simt ca acasa. Singura diferenta este ca in Paris am nevoie de mai multi bani decat acasa. Si da, unde e acasa?

Paris, deci. Vineri imediat dupa pranz incepe weekendul, adica incepe starea aia in care te simti liber (daca esti multumit in general de saptamana care e pe trecere) sau in care te uiti in oglinda, nu te recunosti si iti declari ca in acest weekend iti faci de cap si mai vezi duminica seara sau luni dimineata cum faci si de obicei, orice faci si orice gandesti si oricum arati vineri seara, weekendul e sutul care iremediabil te impinge spre luni…, vineri pe la 14 m-am simtit free. Am terminat cu munca.

Eram la 30 de km de Paris. Am luat toate sfaturile colegilor ce lucreaza in acest oras. Le-am zambit. Am plecat cu primul metrou la hotelul de langa Louvre.
Le Louvre ma chema, ca am ajuns in holul muzeului. Am facut pasi stanga-dreapta, inainite-inapoi, cam asa, si am ajuns pe strada Rivoli. Trebuia sa gasesc hotelul in care imi facusem rezervarea. L-am gasit. Am intrat. La receptie era o fata mai tanara decat mine cu vreo zece ani si cu o piele tot cu vreo zece nuante mai inchisa decat a mea. Pe scurt, era ce numim o mulatra. Mi-a luat actul de identitate, mi l-a pozat, mi-a spus ca daca vreau mic dejun il pot avea in hol - un croissant, o cafea - si ma costa 5 euro. Stiind ca platisesm deja, am intrebat-o daca este sigura ca nu e pre-platit. S-a uitat, mi-a declarat ca da, era platit. Nu si-a cerut scuze, no way, mi-a dat cheia de la camera mea. 61. Bine. Mi-am luat valiza si am urcat cu liftul. Intru in asa zisa camera. What the fuck a fost prima mea impresie. Ce cacat e camera asta a fost al doilea meu gand. Nu stiu cum era coltul ala. Nu am nici o problema sa am o camera mica, fara geam, oricum nu aveam de gand sa stau in hotel decat pentru un somn si un dus, dar… ceva nu era in regula. Apa curgea in baie, era un fel de inundatie. Am coborat la receptie, am confruntat-o pe domnisoara si mi-a dat alta camera. Am primit o noua camera cu geam pe strada Moliere. Nimic mai mult decat atat nu am vrut. Dar cred ca am dormit bine stiind ca strada era la mine la geam.

Am platit somnul asta cu 800 de lei. Si am dormit foarte bine! Asa de bine ca la micul dejun croissantul era suficient. Cu gem. Eu am plusat cu branzeturi.

Eram cazata intr-o camera buna din centrul Parisului. Am iesit din hotel sa ma plimb. Cand Parisul e al meu simt ca toata lumea e a mea. Nimic nu imi trebuia mai mult sa ma simt ca acasa, sa ma simt eu, sa fiu libera. Nimic mai mult decat un ghid precum google map pe telefon ca sa stiu pe unde merg si sa ma simt confortabil ca stiu sa ma intorc.

Am facut bouche a bouche cu gradinile Tuilleries, les unes de mes preferees. Pe aleea principala am zburdat catre Place de la Concorde. Ma ghida inspre acolo stalpul egiptean. De acolo pana la arcul de triumf parea o distanta comme ci-comme ca, aveam incaltaminte bune si deci hai la pas. Am ajuns in cateva secunde pe Champs Elysees. Zburam, de fapt. Acest bulevard nu ma incanta - imi plac mai degraba parcurile, mai degraba stradutele inguste printre frumoase cladiri. Dar iata-ma pe Champs Elysees. Cu Dassin in minte. Aveam un buget dedicat de cina de 30 de euro. Si, pourquoi pas, hai sa mananc pe acolo, la o terasa. Am ajuns la Vesuvio. Am mancat risotto cu fructe de mare. Scump. Portia mare. Mancarea foarte foarte buna. Am mancat de toti banii.

Apoi am continuat plimbarea catre turnul Eiffel, ca tot era aproape. L-am cucerit de departe. Am urcat ceva trepte sa il vad de la distanta, cum ne sade bine. Si m-a cucerit pe mine un baiat care canta la chitara si cu o voce minunata. Am stat pe scari si m-am uitat la el cam jumatate de ora. M-a cucerit. Nu l-am filmat, nu I-am lasat bani. Canta bine, ingrijit cu chitara, vocal stie sa faca diferenta intre note inalte si joase. Brian MountFoot - daca puneti in search pe youtube vedeti, ascultati voi. Merita.

Am plecat tot pe jos spre hotel. Nu mai era fata de culoare la receptie, era un baiat care m-a intrebat daca stiu unde sa iau micul dejun. I-am raspuns ca da, colega lui imi spusese ca pot avea un croissant si o cafea acolo. Non, mi-a zis el, va dau voucher sa mancati mai bine la alt hotel. Eu credeam pana atunci ca aratam bine si asa nemancata si obosita, dar baiatul a considerat ca trebuie sa mananc mai bine la micul dejun. Mi-a explicat cum ajung la hotelul cu care astia aveau alianta pentru le petit dejeuner.
L-am ascultat, in afara de croissant cu gem si chocolat am luat o felie de camembert si una de capra. Albastra nu aveau. 

Apoi am mers sa o vad pe prietena mea, la Notre Dame.Nu stiu de ce, dar oamenilor le place sa vada agonia altora. Unor oameni le convine ca sa se simta mai bine. Altora le convine ca sa faca o diferenta. Altora le convine sa se compare cu ceva mai rau sau mai bine, dupa caz. Eu nu stiu de ce am vrut sa o vad asa si chiar sa ne facem o poza. Cert e ca nici Notre Dame, nici eu nu aveam lacrimi. Stiam, stim amandoua ca orice problema se rezolva.

 
Din pas in pas, cu opriri dese la terase, am ajuns la Sacre Coeur. Am ajuns in Montmartes. Et me voila dans mon coin. Aici m-am ratacit. E dificil sa fiu in acest cartier, aici erau pictorii mei preferati, cred ca si scriitorii, parca ma astept sa apara dupa un colt, sa se uite la mine, eu la ei, sa ne intrebam - tu esti?, sa ne spunem toata viata te-am asteptat, numai la tine am visat de cand m-am nascut, da, si eu, abia am asteptat sa ne intalnim, ce greu a fost fara tine, ce bine e sa te vad, aici eram cand am scris despre tine, acum am ajuns, ce facem?

Apoi am mers pe stadion. La Paris Saint Germain vs dieu-aidant Dijon. In primele 4 minute era 2-0. meciul s-a terminat cu 4-0.

Peste tot am vorbit in franceza. Am fost inteleasa ca si cand vorbeam in romana cu un roman. Am inteles tot ca si cand as fi vorbit cu un roman. Am fost confundata cu nativii pe alocuri. Am ajuns la faza la care unii vorbeau in engleza si francezii se uitau in ochii mei sa le traduc. Totul bine pana cand gardianul de la Conciergerie mi-a spus ca am un bel accent francais, mais de unde mi-s, Roumanie, mi-a zis ca la honte e pentru altii… :) Eu m-am prefacut sa nu inteleg, nu am insistat si nu era cazul. Rusinea de a fi roman in Paris am vazut-o si eu. Pe la collturi erau multi oameni, inveliti in cartoane, unii aveau caine pe langa ei, altii o femeie si un bebelus. Daca te uitai de la distanta la ei te apuca mila, daca te apropii un pic ii auzi vorbind si vorbesc intre ei romaneste si mila te arunca spre dezgust. Si da, din pacate Parisul are foarte multi romani stand pe cartoane la colt de strada, stand comozi si asteptand sa li sea bani din mila, multi nici nu mai cer. Indiferent de natia acestor oameni, mie imi vine sa vomit cand ii vad. Si culmea e ca desi Parisul, ca alte orase din vest sunt umplute de migranti din Asia, ei bine, nu vezi nici un asiatic cersind sau, mai nou, stand pe cartoane si asteptand mila. Cine ajunge in Paris cauta sa munceasca. Mai putin romanii. Dar, din fericire, am intalnit si romani care vorbeau de afaceri, de viata cotidiana, am intalnit si romani mersi in Paris sa lucreze. 

Paris e un oras in care as locui cu drag. Chiar ma bate gandul. Paris chiar bate orice alt oras pentru diversitate si pentru cultivarea eului. 
Bine, daca stii franceza si dincolo de accent esti bine primit. Numai la culoare sa fim atenti. Eu sunt blonda si cu fetele mai colorate nu ma inteleg.

De fiecare data cand am plecat de la hotel, pe zi, pe undeva in dreapta am remarcat o cladire foarte faina, intre doua strazi si mi-am propus sa o vad pe seara. In prima seara am vazut-o tot asa, un pic de departe, am zis ca o vad dimineata. Dar era ultima dimineata pe acest weekend. Ma astepta taxiul. L-am rugat pe sofer sa trecem pe langa cladirea aceea. L-am intrebat ce e. C’est l’Opera, imi zise el si am cascat gura si am trecut... O sa ma intorc sa o vad. O sa incerc sa imi iau bilet la vreun spectacol.

A bientot!