miercuri, 28 decembrie 2011

Tradiţii culinare în familia mea

În familia noastră există o tradiţie veche de peste cinci ani. Atât de Paşte, cât şi de Crăciun începem masa cu brânzeturi fine, celebrele brânze cu mucegai sau cu pastă moale. Brie, camembert, brânză cu mucegai albastru ori brânză din grota de la Ţaga, toate îşi găsesc locul pe un platou. Întotdeauna însoţite de un vin bun, deobicei Cabernet Sauvignion, dar şi de o pâine de calitate, sau uneori de un ciorchine de strugure alb cu bobul mare. Un aperitiv net superior tobei, lebărului sau piftiei. Urmează felul principal, care nu este nici pe departe aşa elitist precum aperitivul. Carne la tigaie cu cartofi prăjiţi dacă e Crăciun, friptură de miel la cuptor dacă e Paşte. Vinul roşu demisec este un liant între cele două feluri. Desertul întotdeauna acelaşi, prăjitura cu brânză şi vanilie inspirată din cartea lui Jamie Oliver. Pentru o maximă senzaţie a întregului aparat digestiv aceste mese au loc întotdeauna târziu în noapte, chiar după orele zero. Fie de Înviere, după ce s-a luat lumină de la biserică, fie în noaptea de ajun, de fapt în primele ore ale zilei de Crăciun.

La trecerea dintre ani sunt alte obiceiuri. Masa trebuie să conţină foarte multe produse din apele mărilor sau oceanelor. În noul an, prima înghiţitură luată trebuie să fie de peşte. Dacă mănânci peşte eşti deştept tot anul şi-ţi merge bine, pentru că peştele conţine fosfor. Simbolul fosforului în tabelul periodic al elementelor este P. De vreo patru ani, nelipsiţi de la mesele de Revelion sunt creveţii (cei adevăraţi, nu chipsurile alea pe care înainte le importam din Vietnam) şi inelele de calamar. Salata de beuf şi salata de fructe sunt alte preparate obligatorii. Iar la miezul nopţii se bubuie o şampanie, care se bea în cupe de cleştar.

Pe vremuri, când bunica trăia, mesele de Sâmbăta Morţilor erau preferatele mele. Le făcea de două ori pe an şi erau adevărate festine, un prilej de socializare al rudelor rămase în viaţă. Se strângeau cel puţin 15 persoane şi nimeni nu începea să mănânce până ce nu turnau din paharul de ţuică în farfurie sau pe jos. Să bea şi morţii o ţuică. Piesele de rezistenţă ale acestor mese erau plăcintele calde făcute în casă. Plăcintă cu brânză sărată şi mărar, plăcintă cu carne, plăcintă cu dovleac, plăcintă cu brânză dulce şi stafide, plăcintă cu mere. Plăcinte aşa bune nu am mai mâncat niciunde. Făceau parte din tradiţia familiei, dar odată cu bunica s-au pierdut pentru totdeauna. Chiar nu îmi imaginez de unde ştia să facă bunica, femeie cu şcoală şi trăită toată viaţa la oraş, asemenea plăcinte ce în prezent ar stârni invidia chiar şi celor de la Paul. Tot cu mesele de la Sâmbăta Morţilor asociez salamul de Sibiu, adus de o mătuşă care putea face rost pe sub mână. Mâncam după voia inimii pentru că era la discreţie. Salamul de Sibiu din ziua de azi e o glumă faţă de cel de atunci. Şi se mai puneau pe masă sarmale şi friptură de porc, iar la sfârşit colivă. Iar toată lumea era foarte veselă, de n-ai fi zis că e pomenirea morţilor. Şi poate chiar morţii ne priveau cu veselie, că doar în cinstea lor mâncam şi beam.

Acestea sunt doar câteva repere ale tradiţiilor culinare ce aparţin (sau au aparţinut) familiei mele. Obiceiuri de care te ataşezi, iar într-o buna zi, ajungând la saturaţie, vei dori să te lepezi.

marți, 20 decembrie 2011

Cartofi de Lunguleţu

Merg cu maşina pe şoseaua veche spre Piteşti. Ajung în satul Lunguleţu din judeţul Dâmboviţa. Unde am mai auzit de această localitate? Îmi amintesc. Într-un articol din ziar. Lunguleţu are un renume în producerea de cartofi, varză şi ceapă. Ţăranii de aici şi-au cumpărat tractoare, s-au industrializat puternic şi au început să facă agricultură cu cap. Rezultatele au apărut, producând tone de legume. Şi asta se vede pe marginea drumului, unde aproape în faţa fiecărei case e câte ceva de vânzare. Cartofii sunt cei mai mulţi, mii de saci. Opresc maşina în faţa unei gospodării. Mă uit la produse. Cartofii arată splendid. De expoziţie. Ca pe vremuri la Ziua Recoltei când venea în inspecţie tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Marfa era expusă, iar după vizita tovarăşului era strânsă şi trimisă direct la export. Însă cartofii de Lunguleţu sunt ai poporului român, nu pleacă nicăieri în afara ţării. Aleg un sac. Din curte apare o femeie şi-l pune pe cântar. 12 kg. Costă 8 lei. 66 bani pe un kilogram. Cu 8 lei poţi cumpăra 200 grame de cartofi de la McDonald's sau 12 kg de cartofi din satul Lunguleţu. Iar cartofii de la Mc am impresia că sunt făcuţi dintr-o pastă, apoi puşi în forme şi congelaţi. Oare de ce ne lăsăm păcăliţi? Ne-a spălat capitalismul creierele mai ceva decât a făcut-o comunismul cu nord coreenii care-l plângeau pe Kim Jong-il? Poate. Am ajuns acasă şi am făcut o prăjală de cartofi. Cu salată de varză. Mi s-au părut excepţionali cartofii. Dar cu siguranţă lucrează psihicul. Mi-au plăcut pentru că sunt cartofi buni sau pentru ca sunt cartofi de Lunguleţu?

duminică, 18 decembrie 2011

Naghib Mahfuz - O mie şi una de nopţi şi zile


O carte plină de înţelepciune musulmană, presărată cu pilde şi filozofie din vechimi, toate acestea fiind puse în scenă de o serie de personaje ce apar şi în celebrele basme persane "O mie şi una de nopţi". Romanul egipteanului mi-a plăcut în mod special pentru că atinge sub forma unor poveşti probleme sociale importante, chestiuni religioase ori analizează sentimente din cele mai diverse. E o carte ce te îndeamnă la meditaţie, te face să priveşti cu atenţie atât către lumea ce te înconjoară cât şi spre propriul eu. E o carte plăcută la citit. Hermann Hesse cu siguranţă ar fi exprimat aceleaşi chestii într-o scriere imposibil de citit. Am devenit un admirator al lui Mahfuz şi nu-mi rămâne decât să citesc pe viitor şi "Akhenaton cel ce sălăşluieşte în adevăr"

Una dintre pilde mi-a rămas adânc întipărită în minte. O să o repovestesc pentru cititorii blogului: Un om căzuse într-o groapă adâncă din care nu mai putea să iasă. La un moment dat pe lângă groapă au trecut nişte oameni, dar cel din groapă şi-a spus că nu se va ruga de oameni pentru salvare, ci numai la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu va vrea să îl salveze, îl va salva. Se ruga din toata inima. Oamenii care treceau pe acolo, văzând groapa au zis: "Să astupăm această groapă, pentru a nu cădea vre'un om în ea.". Şi au astupat-o.În beznă, cu pământul peste el, cel din groapă se ruga în continuare. Şi iată că un animal mare întinse braţul după el şi-l scoase din groapă. Ajuns la suprafaţă, omul auzi o vooce din ceruri: "Te-am salvat de la moarte prin moarte.".

miercuri, 14 decembrie 2011

La colindat

Încă din copilărie până dincolo de vârsta adolescenţei, în fiecare iarnă, în preajma sărbătorilor prilejuite de naşterea Domnului Iisus, timp de o săptămână aveam serviciu. Alături de alţi trei prieteni mergeam la colindat. Nicidecum din dragoste pentru tradiţia strămoşească, ci pentru bani. Căutam în special blocurile din Centrul Civic, cele de pe lângă Bucureşti Mall, din Calea Călăraşilor, sau blocurile cu bătrâni bogaţi de prin centru. Luam liftul până la ultimul etaj şi sunam la fiecare uşă în parte, întrebând: "Primiţi cu cântece de Crăciun?". "Primiţi colindătorii?" era prea obişnuit şi prea de copii, iar poate cei din spatele uşilor n-ar fi fost atât de impresionaţi. Aveam un repertoriu format din trei cântece, în următoarea ordine: "O ce veste minunată!", "Sculaţi boieri mari" şi "Astazi s-a născut Hristos". Dacă observam că oamenii sunt cu dare de mână le cântam pe toate trei, dacă dădeam peste un pensionar sărac îl cântam doar pe primul. Totul era organizat în cel mai pur scop comercial.

Am dat peste oameni foarte primitori care ne-au poftit în sufragerie, la brad, pentru a le cânta copiilor. Alţii ne-au pus la masă şi ne-au turnat câte un pahar de vin şi ne-au dat o bucată de cozonac. Unii oameni stăteau la vorbă cu noi. Am nimerit chiar şi în casa marelui nostru Adrian Daminescu, care nu doar ne-a ascultat cântând, dar ne-a dat şi o sumă considerabilă de bani. Am nimerit chiar şi la o prostituată sau aşa ne-a plăcut nouă să credem. O profesoară de muzică ne-a învăţat cum să cântăm şi mai bine. Dar am nimerit şi la oameni neprimitori care ne-au trântit uşa în nas, ori ne-au vorbit urât. Un om chiar ne-a pus pe fugă, iar bietul Nicula (unul dintre cei trei prieteni cu care mergeam) a luat un şut în fund. La propriu.

Făceam bani frumoşi în acea săptămână. Bani mulţi pentru un copil de 15-16 ani. Într-un an din banii strânşi mi-am cumpărat un ceas Casio G-Shock, deci puţini nu erau. Oricum, colindatul a fost primul meu job.

luni, 12 decembrie 2011

Pensiunea Christiana, Arad

Una dintre cele mai confortabile pensiuni în care am stat eu vreodată, un excelent ultim popas înainte de ieşirea din România sau poate locaţia ideală pentru un mic sejur în frumosul oraş Arad, aflată la intrarea dinspre Deva, imediat după centrele comerciale (Real & SelGros). Am fost întâmpinat de un băiat în vârstă de 14 ani şi de un câine mare şi prietenos. Cu o dezinvoltură ieşită din comun, băiatul m-a condus prin toată pensiunea şi mi-a arătat fiecare cameră în parte. Camere foarte spaţioase, cu mobilier de bună calitate, cu televizor LCD şi internet wireless. În fine, chestiile astea sunt un MUST pentru orice pensiune de calitate. Îi aud pe cei din generaţia părinţilor mei că la un hotel sau pensiune caută doar un pat în care să doarmă şi un acoperiş deasupra capului. Generaţia noastră caută mai mult de atât, caută lux şi un loc primitor în care să se poată odihni cu adevărat, iar pe lângă asta neapărat dotare tehnică. Băiatul, Cristi pe numele său, a încasat banii, 120 lei pentru camera din imagini, după care s-a dus să facă un joc pe calculator, după cum mi-a declarat. Proprietarii de asemenea îşi aveau locuinţa în pensiune.

Eu am lipsit o vreme, iar când m-am întors la pensiune am cunoscut-o şi pe mama băiatului. Tânăra, simpatică, foarte vorbăreaţă şi binevoitoare. Un caracter plăcut. De tată nu s-a auzit nimic. Poate că a murit, poate că e peste hotare, poate că e în altă parte. Eu mi-am amintit de un refren din maestru' Nelu Ploieşteanu: "I-auzi câinii cum se dă la femeia văduvă/Fă-mă, Doamne, şi pe mine un dulău, un mare câine/ Un dulău, un mare câine....să fac dragoste cu tine."

La subsol se află o masă de ping-pong, iar Cristi abia aşteapta doritori să joace cu el. Am jucat şi eu 5 seturi, toate pierdute. Maică'sa a venit cu nişte clătite excelente din partea casei. Mi-au mers la inimă.

Pensiunea are curte mare pentru parcat maşina, sală de mese, bucătărie, mic dejun preparat la cerere. Eu nu am cerut mic dejun pentru că am pornit devreme la drum. În ziua aceea trebuia să parcurg distanţa Arad-Brno. Am rămas cu un gust plăcut în urma vizitei la această pensiune. Mi-am zis că am să vin odată să stau 4-5 zile. Vara. Să fac baie la ştrandul Neptun, poate cel mai celebru din ţara asta.



luni, 5 decembrie 2011

De Moş Nicolae

- Mioara, n-ai vrea să stăm treze toată noaptea şi să-l pândim pe Moş Nicolae?, îşi întrebă Ştefania sora mai mare.
- Ba da. Chiar mă gândeam şi eu la asta, răspunse Mioara întinzându-se şi căscând sănătos.
Amândouă fetiţele îşi propuseseră încă de anul trecut să stea treze în aşteptarea lui Moş Nicolae. Mioara este în clasa a III a deja, cu un an mai mare faţă de sora ei cu care nu seamănă deloc. Mioara este grasă şi mănâncă tot la masă, iar Ştefania e mică şi slabă, cât o aşchie, cedând întotdeauna cu inima deschisă şi porţia ei de mâncare în favoarea surorii mai mari.
- Stai tu trează prima şi mă trezeşti pe mine la jumătatea nopţii, spuse Mioara. Apoi tu te culci şi stau eu la pândă. Dacă se întâmplă să vină Moş Nicolae, cea care e trează o trezeşte pe cealaltă.
- Da, da. Aşa am să fac, răspunse Ştefania, însă Mioara nu mai aşteptă acest răspuns, deja sforăind.

Noaptea era lungă, dar Ştefania nu se dădea bătută uşor în lupta cu somnul. Urmărea cu atenţie, la lumina veiozei, limbile ceasornicului de pe masă. Pentru a-şi mai alunga somnul se ducea ba la fereastră, ba verifica uşa de la intrare, poate Moşul avea să vină. Însă acesta întârzia să apară. Mioara sforăia mai departe, iar timpul trecea din ce în ce mai greu. Într-un final, când abia îşi mai putea ţine ochii deschişi, o zgâlţâi bine pe Mioara:
- Trezeşte-te, trezeşte-te! E rândul tău să stai trează şi să-l pândeşti pe Moş Nicolae.
- Mi-e somn, Ştefi. Nu mă mai joc, abia răspunse Mioara şi se întoarse pe partea cealaltă, adormind pe loc.

joi, 1 decembrie 2011

Dan Lungu - Cum să uiţi o femeie


Titlul nu mi se pare reprezentativ. Induce cumpărătorul în eroare. Cel puţin eu m-am aşteptat la o mare poveste de dragoste care se termină brusc, sfărâmând inima bărbatului, iar apoi acesta e distrus cam ca Jim Carrey în Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Bine, nu am ales cartea pentru că vroiam să citesc aşa ceva, ci doar pentru că Dan Lungu mi s-a părut tare de tot prin prisma romanului "Sunt o babă comunistă" pe care l-am citit luna trecută.

"Cum să uiţi o femeie" debutează la fel ca celebrul "Cronica păsării arc", cu femeia care pleacă de acasă fără nicio explicaţie. Capitolele se succed în descrierea unor evenimente diferite, deşi se invârt în jurul aceluiaşi personaj, Andi care se dezmeticeşte după despărţirea de Marga. La început nu prea am fost încântat de carte pentru că se utilizează prea multe metafore, suite de metafore sau epitete, ascunzânduse esenţialul. Lucruri simple sunt împopoţonate aiurea. Pe măsură ce înaintam cu cititul am fost acaparat, iar de la jumătate până la final cu greu am mai lăsat cartea din mână.

Romanul vorbeşte despre credinţa în Dumnezeu din punctul de vedere al unor pocăiţi, aminteşte de anii 80 şi despre comportamentul social de atunci, având totuşi în prim plan relaţia dintre Andi şi Marga sau cel puţin aduceri aminte. Un amalgam frumos scris de un Dan Lungu care se dovedeşte talentat şi cerebral.