marți, 31 iulie 2012

Jocurile Olimpice

Zilele astea mi-am tot amintit chestii de la diverse Olimpiade. Nu neapărat importante, însă pe mine m-au marcat. Nu sunt gânduri legate, ci le-am scris şi eu aşa cum mi le-am amintit.

Am fost crescut într-un adevărat spirit olimpic, nu în sensul că am practicat vre'un sport de performanţă, ci în sensul că de mic am fost obşinuit să urmăresc Olimpiadele şi să mă bucur de ele. Primul contact cu aceste mari competiţii l-am avut înca de la o vârstă fragedă, când nici nu realizam ce se întâmplă în jur. Am avut un urs Mishka (mascota Moscova 1980) din cauciuc şi încă îl mai am şi acum. În 1984, bunicul din partea tatălui mi-a dăruit o superbă şapcă albă Levi's cu Olimpiada de la Los Angeles. Am purtat ani buni acea şapcă. Primele Jocuri Olimpice pe care le-am urmărit au fost în 1988, ediţia de iarnă de la Calgary şi ediţia de vară de la Seul. Pe vremea aceea la televiziunea bulgară. În 1992 bunica din partea mamei mi-a cumpărat un tricou cu Barcelona '92, iar Olimpiada catalană a fost prima de unde îmi mai amintesc câteva ceva, mai ales că la basket a participat celebrul Dream Team 1, cu Michael Jordan, Magic Johnson, Karl Malone, John Stockton sau Larry Bird. Îmi mai amintesc şi duelul de la săritura în lungime dintre legendarii Carl Lewis şi Mike Powell, dar şi faptul că pugilistul Felix Savon a cucerit primul său aur olimpic. Savon şi-a apărat titlul şi la Atlanta '96 şi la Sydney 2000. În 1996 eram la o petrecere alături de colegii din liceu şi pe la 2-3 dimineaţa trebuia să lupte Felix Savon. Ţin minte că m-am retras de unul singur într-un dormitor şi am urmărit meciul. Nu auzise niciun coleg de Felix Savon. Jocurile din 2000 au fost excelente pentru români, care luau aur după aur. Diana Mocanu la nataţie, proba de spate, era imbatabilă. Pe urmă n-am mai auzit nimic despre ea. Şi la gimnastică curgeau medalii şi la canotaj. În acele vremuri era ceva obişnuit să luăm aur pe echipe la gimnastică şi aur la 8+1 rame. La Londra 2012 ne vom bucura şi cu bronzul în aceste probe. În 2008 a fost Beijing, iar eu mi-am luat concediu pe întreaga perioadă a jocurilor. Ştiu că au fost zile în care nu ieşeam din casă, doar dormeam, citeam şi mă uitam la competiţii. Pe timpul jocurilor din 2008 am citit unul din romanele mele preferate, Eşafodul lui Cinghiz Aitmatov. Iar într-o zi, plictisindu-mă de singurătate, am luat trenul şi am mers la un prieten de-al meu, Petrov, la care am stat o săptămână şi am văzut la el Olimpiada.

Gimnastica a fost mereu printre favoritele mele la Olimpiadă, mai ales în vremurile când comenta Ţopescu. Îmi plăcea mult cum făcea el calculele şi cum se bucura: "Ne trebuie un 9,912 pentru a termina pe primul loc, aşteptăm rezultatele......9,937 pentru Gina Gogean. Suntem campioane olimpice. Bravo fetelor!". Dar şi atletismul comentat de Andy Vilara, nu de Dumitru Graur care a rămas în istorie cu celebra replica : "Va naşte o fiinţă vie" referindu-se la Alina Astafei, medaliată cu argint în 1992 la săritura în înălţime.

 La Olimpiadă până şi tirul mi se pare spectaculos, sau competiţiile de scrimă unde niciodată nu reuşesc să văd care pe care împunge. Mă uit de asemenea cu interes enorm la sărituri în apă, înot sincron sau voley. De neuitat replica celebrului Bogdan Stănculescu, care comenta finala olimpică la tenis de masă dintre Suedia şi China: "Se joacă ca la All Star Game!". Un singur sport nu îmi place să urmăresc la Olimpiadă. Fotbalul.

joi, 26 iulie 2012

Charles Bukowski - Şuncă pe pâine




















A patra carte pe care am citit-o de la Bukowski, acest alcoolic afemeiat simpatic. Şi cred că mi-a plăcut cel mai mult. Romanul urmăreşte copilăria şi tinereţea lui Henry Chinaski, alter ego al scriitorului, în Los Angelesul anilor 20-40, în perioada marii crize din USA şi în timpurile premergătoare celui De-al Doilea Război Mondial, cartea încheindu-se cu Chinaski care bea împreună cu un cunoscut într-un bar şi aude la radio că japonezii au bombardat flota americană de la Pearl Harbour.

Eu am văzut cartea asta ca un altfel de "Poveste despre dragoste şi întuneric" a lui Amos Oz, cu personajul principal care nu are suportul familiei spre deosebire de Oz, ci chiar este bătut şi terorizat de tată, dar până la urmă descoperă o mare pasiune pentru citit şi scris, chiar dacă drumul către această pasiune este presărat cu violenţă, băutură, golănie şi mai ales cu o enormă însingurare şi îndepărtare de oameni. Şuncă pe pâine este scrisă cu mult umor însă reuşeşte în acelaşi timp să fie foarte tristă. E o carte pe care citind-o te simţi mai şmecher, conferindu-ţi cumva un aer de superioritate faţă de ceilalţi. O carte care te învaţă că în viaţă nu ai prieteni.

Un exemplu de dialog care pe mine mă amuză:
- Când vorbeşti cu mine, nu ridica glasul!
- Dar ce-ai vrea să fac, să-mi ridic pula?

sâmbătă, 21 iulie 2012

Apus de soare de Sfântul Ilie pe A3


O veche legendă populară spune că la apus, de Sfântul Ilie, poți vedea în soarele care coboară de pe cer un măr și câțiva copii care culeg mere. De Sfântul Ilie, întorcându-mă de la Ploiești pe noua și excelenta A3, am oprit în unul din spațiile SOS și am așteptat cam jumătate de oră să văd cum apune soarele. Când s-a transformat în minge portocalie am putut vedea foarte bine copiii care culegeau mere. Aparatul foto nefiind foarte performant nu a surprins prea bine evenimentul. În altă ordine de idei, mi-a lăsat o impresie bună autostrada, aflată abia în a doua zi de exploatare. Peste ani și ani, când aici vor exista benzinării cu magazine luxoase, toalete, spații verzi de odihnă pentru călători, îmi voi aminti cu nostalgie de aceste vremuri virgine când de Sfântul Ilie soarele a apus, iar împrejur era doar un lan de floarea soarelui și câteva păsărele care zburau în cerc deasupra unei mici bălți.

miercuri, 18 iulie 2012

Mânăstirea Crasna

Probabil multă lume se întreabă ce m-a apucat de scriu așa de mult despre mânăstiri. Nu, nu am devenit habotnic, n-am nici alte probleme care să mă îndrepte spre cele sfinte. Fac de bună voie aceste pelerinaje, pentru că îmi place să văd cât mai mult, să descopăr lucruri noi și interesante, să intru în contact cu tot felul de oameni, să fac poze, să mă culturalizez. Am avut surprize plăcute și surprize neplăcute tot mergând pe la mânăstiri. De exemplu în județul Constanța, la Mânăstirea Dervent am observat în magazinul cu obiecte bisericești suporturi de pahare imprimate cu Mânăstirea. Mai bea omul o bere și pune halba pe suportul sfânt. Prea mult comercialism mi s-a părut. Într-o seară, la Mânăstirea Căldărușani de lângă București, un călugăr s-a luat de mine, spunându-mi: "Dar nu ai altceva mai bun de făcut decât să pozezi pe aici?". Și asta la o oră în afara slujbei, când biserica era închisă, iar curtea pustie. Mă rog, așa ziși oameni sfinți care caută gâlceavă. Dar acum despre Crasna, o imensă surpriză plăcută.

Pe DN1A, după orașul Vălenii de Munte ajungem în satul Homorâciu de unde avem indicator către Mânăstirea Crasna, 8 kilometri, din care 5 pe drum asfaltat, iar 3 pe drum forestier prin pădure. După acești 8 kilometri am pornit-o pe jos prin pădure, pentru că pe un indicator scria că drumul este accesibil doar mașinilor 4x4. După alți 200-300 de metri drumul pentru mașini se termină. Un pod din lemn și frânghie trece un râu de munte, iar pe cealaltă parte găsim o potecă care urcă prin pădure către Mânăstire. Se ajunge după 10 minute de urcuș prin pădure.

Se intră printr-o poartă turn, iar în fața ochilor avem o Mânăstire cât se poate de frumoasă, cu biserică veche, biserică nouă (cu mulți sfinți români în pictură), izvor cu apă, altar în aer liber, dependințe, chilii, loc pentru luat masa, o grămadă de flori, băncuțe, spațiu de odihnă în aer liber. M-a surprins o chestie, nemaiîntâlnită în alte locuri. În pictura bisericii noi am regăsit zodiacul.








Slujba tocmai se termina în timp ce eu căscam gura prin jur,  iar un băiat al locului, ajutor al călugărilor probabil, a venit să mă anunțe că sunt poftit la masă, pentru că așa se obișnuiește sâmbăta. Așadar am mers către sala de mese împreună cu alți călători și pelerini, unde m-am și împrientenit cu câțiva bătrâni veniți de la Brașov. Am schimbat câteva vorbe cu ei până a venit un călugăr ca să ne servească masa. Înainte de a începe să mâncăm, am spus cu toții o rugăciune, de fapt am murmurat după ceea ce spunea călugărul. Masa a constat în ciorbă de văcuță, mazăre cu afumătură de porc, pâine de casă, colivă, cozonac, apă proaspătă de izvor. Dumnezeiesc.




Crasna, impresionabilă nu doar prin faptul că oferă o masă caldă celor aflați în vizită, ci și prin farmecul locației sale aflată pe un deal, în pădure. Pentru că aici este foarte curat și nu găsești urmă de cerșetor sau țigan. Cei 33 de călugări care slujesc aici sunt binevoitori, primitori și permisivi. Vizita a fost o reală plăcere. O delectare. Aici am descoperit un Dumnezeu care te lasă să-i intri în casă îmbrăcat în pantaloni scurți, care nu-ți bagă mâna în buzunar să-ți ia banii, care te hrănește, care e prietenos cu tine, astfel încât pe drumul de întoarcere te simți vesel și cu inima ușoară.

Pentru mai multe imagini vă rog să consultați pagina de pe facebook a blogului. Căutați "Nopti si Zile Blog" pe facebook.

joi, 12 iulie 2012

Cuțitul

Pe la sfârşitul anilor '90, în anul II de facultate, pic un examen la Programarea calculatoarelor, materie foarte dificilă pentru mine, unde am studiat limbajul C++. Noi, colegii, fie că luam un examen fie că îl picam, mergeam să cinstim ceva la sfârşit. După acest examen picat, împreună cu un coleg Sorin, hippie cu plete mari, am mers într-o bodegă ordinară în spatele staţiei de metrou Politehnica. În prezent această dugheană de ultimă speţă nu mai există, fiind demult demolată pe vremurile când Băsescu era primarul capitalei. Bem bere ieftină alături de beţivani cronici trecuţi de a doua tinereţe, înnecându-ne amarul şi înjurând-o pe profesoara care ne-a picat. Adevărul că era o profesoară destul de acră. Noi beam în continuare, iar ura era din ce în ce mai mare. La un moment dat intră în dugheană un ţigan care avea de vânzare un cuţit. Cuţit ţigănesc cu lamă lungă şi mâner de lemn. Îmi vine o idee şi i-o împărtăşesc lui Sorin: "Hai să cumpărăm cuţitul şi să mergem să o omorâm pe profă". Sorin este imediat de acord. Îi plătim ţiganului cât ne cere, fără tocmeală, terminăm berile din faţă, plătim şi plecăm la facultate după profă. Cuţitul îl ţineam într-o pungă. La facultate pustiu, laboratorul de informatică închis. O căutăm pe profă cât o căutăm, iar până la urmă ne lăsăm păgubaşi. Ne liniştim şi plecăm acasă. Mai am şi astăzi cuţitul, îl folosesc când tai salam de Sibiu. Oare daca am fi găsit-o pe profă am fi omorât-o? Cu siguranţă nu, însă a fost un avânt de beţiv supărat, o mică flamă care poate degenera aşa cum putem vedea zi de zi la Ştirile de la ora 5.

marți, 10 iulie 2012

Ilf şi Petrov - Douăsprezece scaune




















1927. Oraşul X, capitală de judeţ. Uniunea Sovietică. Ippolit Matveevici Vorobianinov are o umilă funcţie la starea civilă şi in general, el ca om, nu mai păstrează nimic din măreţia pe care o cunoscuse înainte de revoluţia bolşevicilor, când era mareşal al nobilimii. Soacră'sa îi spune cu limbă de moarte că n-a predat giuvaierurile statului şi că le-a asuns în unul din cele douăsprezece scaune din fosta lor mobilă de lux. Aşa începe acest roman deosebit de amuzant, în care Ippolit însoţit de un personaj cel puţin inedit, numit Ostap Bender, pleacă în căutarea celor douăsprezece scaune care în urma împărţirii averilor foştilor burghezi au intrat în patrimoniul statului care la rândul său le-a oferit prin diverse părţi.

Goana după scaune e doar un prilej de a arunca o privire asupra Uniunii Sovietice din acele timpuri. Ilf şi Petrov sunt maeştrii ai satirei, sunt comici, au descrieri de o mare frumuseţe artistică, sunt plăcuţi şi uşor de citit. Mi-ar plăcea să ştiu care pasaje sunt scrise de Ilf şi care de Petrov. Oare cum pot scrie doi oameni la o carte?

Mi-au plăcut în mod special pasajele care compară societatea sovietizată cu cea imperială de dinainte. Faze precum cea în care se spune că fosta cofetărie Bombons de Varsovie s-a transformat în cofetăria cooperatistă. Foarte mult mi-a plăcut capitolul despre proiectarea şi construirea tramvaiului din Stargorod, dar şi cel în care sunt descrise tipurile de călători din gările Moscovei.

M-a binedispus cartea. Ăsta e cuvântul potrivit pentru starea pe care a lăsat-o în urmă.

duminică, 8 iulie 2012

Două gări pe drumul ferat către Marea Neagră

Când spui unui om că parcă e de la Dâlga, înseamnă că îl consideri cam de la țară. Totuși puțini din cei care rostesc această propoziție au cunoștință despre satul Dâlga și chiar mai puțini știu că în această localitate există o gară ce pe vremuri era destul de impozantă. În prezent doar o ruină nebăgată în seamă de puținii călători aflați în luxoasele trenuri către litoral ori de șoferi rătăciți care încă mai cutreieră vechiul drum spre mare, poate în căutarea unei porți a timpului care să-i readucă înapoi în anii '80.


Nu foarte departe de Dâlga, tot mergând către Est, călăorul ajunge la o altă gară, de această dată mai mare și în plină renovare. Gara Ciulnița. Aici este deschis chiar și un magazin de unde poți cumpăra chipsuri pe care le vei mânca pe unul dintre peroane, pentru a le face poftă câinilor de aici, mult mai numeroși decât oamenii.


luni, 2 iulie 2012

Mânăstirea Snagov

Deşi foarte aproape de Bucureşti, la Mânăstirea Snagov se ajunge foarte greu, nefiind prea multe indicatoare sau indicii care să ducă spre acest loc. Însă un călător care îşi doreşte cu tot dinadinsul să ajungă acolo, va găsi Mânăsitrea după ce în prealabil va fi întrebat câţiva localnici despre drum. Situată pe o insulă în apropiere de satul Siliştea Snagovului, în prezent Mânăstirea este legată de uscat printr-un pod construit cu câţiva ani în urmă. Pe vremuri aici se ajungea doar cu barca. De pe pod se poate vedea apa, dar şi o casă de bogătaşi care dacă ar veni comunismul iar la putere ar fi transformată în hotel de partid şi câteva rămăşiţe de bărci. Stând pe pod şi uitându-mă la piscina luxoasă a casei de lângă lac, pe lânga mine au trecut doi bărbaţi şi o femeie care vorbeau aşa: "Este inadmisibil să ne vorbească în halul ăsta. Dar pe ce ton.".
M-am îndreptat către Mânăstire, care era delimitată de lumea muritorilor de rând cu o poartă zăvorâtă. De dincolo mă privea un câine mic. Am tras zăvorul şi am intrat, închizând poarta în urma mea. Câinele mic m-a urmat prietenos în timp ce păşeam pe pajiştea verde, uitându-mă către zidurile turnului şi ale Mânăstirii. Deodată, de după un pom fructifer, în faţa mea a răsărit o huidumă de călugăr. Mi-a spus: "Plăteşti taxa de 15 lei sau te întorci" şi mi-a arătat poarta. M-am întors pe pod şi am continuat să privesc spre casa bogătaşului, gândindu-mă că poate în trecut a fost hotel al partidului, iar un fost securist a preluat-o. Uite aşa se învârteşte istoria, iar şmecherii profită în orice regim. Cum stăteam şi mă gândeam, pe lângă mine au trecut patru oameni, cu siguranţă eventuali vizitatori ai Mânăstirii Snagov. I-am urmat, trecând din nou de poarta zăvorâtă. De data asta am înaintat mai mult, iar când călugărul a ieşit după ei, arătându-le poarta, m-am furişat în biserică. Minunată pictura şi nemaiîntâlnită la alte biserici. Am reuşit să fac o singură poză, după care m-am trezit cu călugărul cel nemilos în spatele meu, întinzâdu-mi biletul de intrare în valoare de 15 lei. N-am mai avut ce face şi am plătit. L-am întrebat dacă pot poza şi mi-a arătat ca taxa foto valorează 20 de euro. Poate că nici la marile muzee din Europa de Vest nu este atât de mare.

 Mi-a plăcut de călugăr şi de lucirea inteligentă din ochii săi. A urmat un dialog între mine şi el, iar la un moment dat chiar mi-a oferit câţiva covrigei şi o iconiţă. Cadou.
 - Câţi călugări sunteţi aici?
- Sub 100.
- Păi cam câţi?
- Păi sub 100 am mai rămas.
- E, asta poate însemna şi 99 şi 10 şi 2. De exemplu la Mânăstirea Plătăreşti sunt doar 4 maici.
 - Aici slujim 5 călugări, 4 călugări nevăzuţi şi cu mine.

Până la urmă mi-a explicat că e singur pe întreaga insulă, singur pe o suprafaţă de peste 3 hectare. Mi-a spus că-l dor oasele de la cât a muncit la fân în ziua respectivă. Mi-a mai spus că are cheltuieli mari cu întreţinerea întregului loc. Un loc cu adevărat superb şi bine întreţinut. Pajişte verde, curăţenie, debarcader spre apă. Un loc de reculegere, fără cerşetori şi gunoaie, fără babe pioase care sar la ceartă cu prima ocazie, fără călugări falşi. Doar cu acest călugăr căruia i-am spus că parcă e desprins din operele lui Tolstoi sau din filmul Ostrov. Mi-a mai vorbit despre istoria Mânăstirii, despre pictură, despre presupusul mormânt al lui Vlad Ţepes din faţa altrarului, despre oamenii prezentului. Mi-a făcut o impresie tare bună acest pustnic înconjurat de câţiva câini, capre şi ponei. Mi l-am închipuit cumva ca pe o fiinţă supranaturală care se dezlănţuie atunci când pe insulă nu se află vizitatori.