joi, 28 martie 2013

Generații

Doi copii jucau fotbal cu un pet de 0,5 pe trotuarul din fața unui Mega Image. Unul dintre ei șutează cu foc în sticlă, apoi urlă: "Gooool Chipciu !". Așa mă enervează mesajele alea care circulă pe net că numai generația noastră se distra, juca fotbal și elasticul în fața blocului, iar copiii din ziua de azi nu știu să se distreze. Eram noi grozavi că stăteam printre gunoaie și șobolani, visând să ne luam computer, curgându-ne balele la revistele nemțești aduse de cine știe cine de pe afară. Iar acum că am prins computerul și internetul după 30 de ani stăm și dăm mass mailuri că am fost o generație unică, grozavă. Am fost o pulă, aia am fost. Nici mai buni, nici mai răi față de generația copiilor din ziua de azi. Și în prezent copiii se joacă pe străzi, merg cu bicicleta, înoată, skiază. Nu neapărat toți se droghează și se fut de la 12 ani. Asta e doar impresia noastră de bătrâni în devenire. Poate e doar o generație cu mai multe posibilități. Eu aveam un tricou cu Butragueno făcut de mine cu acuarele. Dacă eram copil în ziua de azi cu siguranță mă rugam de parinți și mi-ar fi cumpărat un tricou original cu Santi Cazorla.

sâmbătă, 23 martie 2013

Petru Cimpoeșu - Simion liftnicul


Cartea începe prin capitolul "De-a Scufița Roșie", unde luăm un prim contact cu doamna Pelaghia care aduce rugăciuni fierbinți Maicii Domnului, în principal pentru că se iubea în ascuns cu un alt bărbat, vecin de scară. Și-i mai avem pe domnul Toma care ascultă BBC și care este înșelat de un comis voiajor și pe domnul Ilie care a făcut afaceri imobiliare deloc profitabile, iar acum își repară motocicleta în garsonieră, pe domnul profesor de biologie Eftimie care se pare că a lăsat-o gravidă pe eleva Ciobanu Lenuța din a XII a, pe domnul Anghel care în pauza de masă vine întotdeauna acasă și dă fuga la closet. Îi avem și pe elevul eminent Temistocle, pe a sa dirigintă, domnișoara Zenovia, pe domnul Nicostrat care-i predă domnișoarei Zenovia lecții de Kama Sutra, și pe bunica Elemosina și pe domnul Ion șeful de scară. Și bineînțeles îl avem pe cizmarul Simion, coleg de bloc pe o stradă din Bacău cu toți cei înșirați până acum. Simion se blochează în lift timp de două săptămâni și începe să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu.

Este un roman inedit, cu personaje foarte diferite care trăiesc în atmosfera ce a urmat evenimentelor din Decembrie '89. Asta mi-a plăcut mult la carte, scrisă undeva în jur de anul 2000. Nu se aseamănă cu romanele anilor 2010, melancolice după comunism, evocând perioade din comunism, comparând comunismul cu timpul actual. Nu. Cartea lui Cimpoeșu se axează pe acele momente de început ale românilor în capitalism. Și stilul e bun, de om matur, născut în 1952. O literatură de cu o generație înainte față de ce citeam eu la Polirom Ego. Foarte bună cartea. Uimitoare.

miercuri, 20 martie 2013

Oraşe de sus

Omul are o pasiune pentru a poza oraşe de sus. I se pare foarte interesant văzând o aglomerare de blocuri şi case la picioarele sale. Nu de puţine ori mi s-au ivit asemenea prilejuri, fie urcându-mă pe câte o colină ori prin vreun turn de biserică mai înalt.






luni, 18 martie 2013

Două gânduri ce mi-au venit sâmbăta în hypermarket

Oare cum poţi alege un lapte bun în ziua de azi? Sunt zeci de firme care îmbuteliază lapte în cutii de carton, iar cutiile arată care de care văcuţe mai zâmbitoare, floricele, deluleţe cu iarbă. Pe toate scrie că laptele e cel mai bun, de la cele mai fine văcuţe, cel mai proaspăt, cel mai hrănitor. Cu siguranţă oamenii aleg ambalajul şi nu calitatea laptelui. Oare ar cumpăra cineva o cutie albă complet pe care ar scrie doar "Lapte" şi nimic mai mult? Nu cred. Vrem poveşti cu văcuţe buclucaşe. Pe vremuri laptele se vindea numai la sticlă de sticlă pe care nu scria absolut nimic. Atunci mergeai să cumperi lapte, nu ambalaje care-ţi spală creierul. E valabil pentru orice altceva.

Sunt unele femei destul de frumoase, aranjate, machiate, purtând bijuterii. Dar când te uiţi la partea de jos observi că poartă pantalon de trening. Nu mi se pare o îmbrăcăminte pentru făcut cumpărături la hypermarket, pentru mers pe stradă. Românii sunt un popor de ţărani care încă apreciază treningurile şi adidaşii albi ca outfit pentru o zi normală în care nici prin cap nu le trece să facă sport. Încă îmi amintesc de cele mai oribile treninguri care ne-au invadat după '90. Sergio Tacchini de fâş, multicolore. Era o vreme când toată lumea purta aşa ceva.

luni, 11 martie 2013

Dansul

Nu mi-a plăcut niciodată să dansez și nici nu i-am înțeles pe cei care apreciază această manifestare complet inutilă după părerea mea. Am fost terorizat la petrecerile din liceu prin faptul că trebuia să dansez ca să nu par un sociopat, un prost, un om care nu se poate integra într-un cerc de prieteni. Toată lumea dansa, iar eu stăteam pe o canapea bând dintr-un pahar de bere Gambrinus. Trebuia într-un final să mă ridic și să mimez bucuria de a dansa, executând mișcări complet nesincronizate care nu aveau nicio legătură cu ritmul dat de melodia ce se auzea la casetofon. Dacă erau melodii rock trebuia să dau din cap, iar la bucățile de chitară executam și eu mișcări cu mâna în dreptul burții de ca și cum acolo se afla o chitară invizibilă la care eu cântam. Melodiile tehno și dance trebuiau dansate foarte șugubăț și într-un mod cât mai alert. Prin anii '95 apăruse muzica rave sau jungle și trebuia să fac pogo alături de toți băieții. Mi se părea cumplit. În această figură de dans trebuia să te izbești cu ceilalți de pe ring. Mai erau bineînțeles slowurile, blues cum le numeam noi, când trebuia să dansez cu vreo fată. Nu-mi făcea plăcere. Nu simțeam absolut nimic. Unii spun că dansul este o mimare a actului sexual. Nu sunt de acord. Păi când fuți, fuți, în niciun caz nu dansezi. Îmi place să mă bucur de muzică în liniște, să o ascult. Simt că dansând-o pierd mesajul ei. La balul de absolvire al liceului chiar am participat la un concurs alături de una dintre colegele mele. Am dansat groaznic din cauza mea pe melodia Don't speak a celor de la No Doubt, o piesă destul de bună a vremii. În încheiere mai trebuie să spun că nu am urmărit nici măcar o emisiune Dansez pentru tine și nu am văzut filmul Dirty Dancing. Însă am citit cartea Dans Dans Dans, scrisă de Haruki Murakami.

sâmbătă, 9 martie 2013

Daniel Glattauer - Toate cele şapte valuri




















Continuarea cărţii Dragostea virtuală, după cum spuneam şi mai demult doar o stratagemă pentru a câştiga ceva bani în plus. La fel ca şi prima parte, construită pe schimbul de e-mailuri dintre un bărbat şi o femeie. Autorul lungeşte inutil povestea complicând situaţia pentru a amâna finalul intuit şi dorit de fiecare cititor, final care putea avea loc foarte bine la sfârşitul primului volum. Cei doi protagonişti ba se supără, ba nu-şi mai scriu, ba sunt în alte relaţii, ba se împacă pentru a se certa din nou. Primul volum a fost ok, dar prea multă vorbărie inutilă mă deranjează. Bine că am luat cărţile reduse de pe internet, 19+19 lei. În librărie erau 29+29 lei, ceea ce e prea mult pentru o carte de asemenea factură. Dacă apare înca o continuare, cu siguranţă nu o mai cumpăr.

luni, 4 martie 2013

Joburi moderne

Pe vremuri am avut o colegă numită Amalia Crăciun, inspector de resurse umane la firma la care lucrez. De fapt cu ea am ţinut interviul de la angajare, iar apoi am devenit colegi, prieteni şi treptat chiar mai mult de atât. Într-o seară oarecare, la ea în apartament, am ascultat Sonic Youth, am băut vin scump, ne-am sărutat cinci minute în continuu, i-am atins ţâţele şi i-am văzut pizda. Am fost foarte aproape de a face sex cu Amalia Crăciun, inspector de resurse umane. Atunci a fost singura ocazie pentru că la scurt timp Amalia Crăciun a părăsit lumea celor vii, mergând în împărăţia drepţilor. Au trecut câţiva ani de atunci şi merg uneori la cimitir în satul ei natal pentru a-i aprinde câte o lumânare. În vremurile când Amalia Crăciun lucra ca inspector de resurse umane era foarte uşor să-ţi găseşti de lucru, iar interviurile erau floare la ureche. Lumea putea aplica oricând pentru un post la care să se priceapă. În prezent nu prea mai poţi aplica pentru un job obişnuit şi chiar e mare lucru dacă înţelegi ce anume se cere de la tine ca şi angajat. Câţi dintre cititorii acestui blog ar putea lucra ca Developers JS/PHP/MYSQL? Cine ştie cu ce se ocupă un MIS Analyst? Dar un iOS Engineer? Ce trebuie să cunoşti ca să ajungi Linux sysadmin? Sigur, rămân variantele casieră la Mega Image sau agent de pază, adică bodyguard cum se zice pe la noi. De fiecare dată când aud cuvântul bodyguard nu mă gândesc la celebrul film cu Kevin Costner, ci la nu mai puţin celebrele versuri: "Curva şi-n mormânt când intră, intră cu faţa sucită/ Tot mai are un cuvânt şi de-acolo din mormânt:/Fraiere te-am înşelat, cât ai fost tu arestat/C-un bodyguard de pe ştrand, c-un bodyguard de pe ştrand/ L-am băut şi l-am mâncat, năravul nu l-am uitat....". Sigur, Amalia Crăciun nu a rostit aşa ceva din mormânt, pentru că nu era curvă. Versurile astea sunt dintr-o melodie lăutărească. Asistăm aşadar, în anii '10, la o piaţă a muncii mai puţin înţeleasă de generaţia noastră. Sunt probabil joburi pentru pokemoni, pentru acei oameni cu piercinguri în buză de care ne speriem în tramvai.