marți, 28 februarie 2017

Tester la McDonald's

La ușa McDonald's-ului mă contactează o fată tânără și mă întreabă dacă doresc să particip la un sondaj în calitate de tester. Trebuie să gust un produs nou, să-mi dau cu părerea, să răspund la unele întrebări. Femeia este atrăgătoare, este școlită, vorbește frumos, așa că accept invitația. Până la urmă româncele tinere nu sunt doar cele care vorbesc cu accent de mahala la telefon în tramvai. Ne așezăm față în față la o masă din restaurant și începe sondajul. Cât de des mănânc la Mc? Dar la Pizza Hut? (nu știu ce relevanță are Pizza Hut în povestea asta). Dar la restaurantul asiatic? Dar la un restaurant normal? Îmi arată apoi o poză cu un produs și mă întreabă dacă e atrăgător. Nu mi se pare atrăgător deloc și îi spun asta, par niște pufuleți bej închis. Apoi vine momentul gustării. Nu știu ce voi gusta, fata dă comandă la bucătărie de "produsul roșu". Până este gata produsul ne uităm unul la altul, fără să mai spunem nimic. Fata zâmbește așa de complezență și zâmbesc și eu. Ce-ai putea discuta cu un necunoscut în momentele astea moarte? După vreo 4 minute mi se aduce o punguță și mi se cere părerea despre ambalaj. Apoi sunt invitat să gust produsul. Punctul culminant. Ce se află în punguță? Un crenwurst ordinar băgat într-un înveliș pane. Patru bucățele de circa 6 cm lungime. Îmi exprim dezgustul față de acest produs și îi spun că nu are ce căuta în meniu vreodată. Chiar este prost, mezel de slabă calitate băgat într-o panadă dubioasă. Mănânc doar o bucată din cele 4. Îi spun femeii să se limiteze la burgeri, nici ăia nu sunt un simbol al mâncării de calitate, dar măcar nu mănânci mezel prăjit. Se sfârșește testul. Îmi mulțumește și îmi oferă un Big Mac gratuit. Mă bucur și eu, asemenea pensionarilor care primesc de la partid o pungă de orez. What do they call a Big Mac in Paris?

duminică, 26 februarie 2017

Henning Mankell - Câinii din Riga



 Țara autorului : Suedia

Titlul original : Hundarna i Riga

Anul publicării romanului : 1992

Ediția în limba română : RAO, Seria Inspectorul Wallander

Număr de pagini : 344

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5






Într-o seară de ianuarie mă întorceam din celebra stațiune Cheia către București și am oprit la benzinăria OMV de pe DN1, din dreptul localității Corbeanca. E o tradiție să oprim aici, nu neapărat pentru a alimenta cu carburant, ci ca un ultim popas înainte de a da din nou nasul cu mizeria urbană. Mai bem un suc, câteodată am mai și luat o gustare, ne mai uităm prin rafturile cu produse. Se vând și cărți în această benzinărie. Mi-a căzut ochii pe un titlu, "Câinii din Riga". Cum am vizitat mai demult capitala letonă îi arăt nevestei titlul, să ne mai amintim și noi. Apoi pun cartea la loc și ma uit la secțiunea de muzică din benzinărie, după care ies și mă duc la mașină. Se întoarce și nevasta și constat că mi-a făcut o surpriză, cumpărându-mi cartea. Super!

M-am bucurat foarte mult să găsesc locuri cunoscute din Riga în această carte, un roman polițist cu intrigă destul de interesantă. De exemplu Inspectorul Kurt Wallander își petrece câteva nopți la Hotelul Latvia, celebrul turn cu 26 de etaje din centrul Rigăi. Ia masa la restaurantul de la parter, unde am mâncat și eu. Acțiunea cărții se petrece în 1991, într-o Letonie sovietizată, în vremurile când am vizitat eu Riga, Letonia era deja o țară capitalistă. În prezent Hotelul face parte din lanțul Radisson Blu. Inspectorul Wallander este mirat de prețurile ieftine de la restaurant (bine, el venea și din Suedia și e normal să aibă putere de cumpărare), eu am dat 15 euro pe un prânz normal și o bere Ceșu de 0,5 la draft.

Henning Mankell a scris cam vreo 10 cărți ce-l au în centru pe Inspectorul Wallander, la noi văd ca s-au publicat deocamdată doar două. Aceasta este a doua din serie. Mi-a plăcut și la următoarea vizită la benzinărie mi-am achiziționat și primul volum. Inspectorul lucrează într-un mic orășel, cam la vreo 50 km de Malmo și se confruntă cu tot felul de cazuri speciale. În această carte este vorba despre găsirea unei bărci cu cadavrele a doi bărbați. Barca ajunge din apele internaționale pe coasta suedeză, iar Wallander este însărcinat cu rezolvarea cazului. O intrigă întortocheată, jocuri de putere la nivel înalt, o poveste ce se complică din ce în ce mai mult. Nu este un roman polițist clasic, gen cele cu Hercule Poirot, ci mai degrabă o carte de acțiune. Nu e genul meu să citesc astfel de cărți, însă asta mi-a plăcut, nu atât prin deslușirea crimei, ci prin povestea care înconjoară personajul principal și bineînțeles prin faptul că mi-a amintit de Letonia. Sper să avem parte și de alte publicări din serie.

joi, 23 februarie 2017

Unde sunt femeile?

Merg să iau copilul de la grădiniță. Ieșim de la clasă și mergem pe holuri ca să-l îmbrac de plecare. În jurul nostru sunt alți copii alături de tații lor. Toți fac același lucru, își ajută copiii cu îmbrăcatul. Puține femei și doar bunicuțe respectabile. Unde sunt mamele? Rareori văd mame pe la grădiniță. Este puțin trecut de ora 17. "Hai puiule, la Mall să-ți iau încălțări de primăvară!". Mergem pe jos să facem mișcare, iar în jurul nostru e deja aglomerație de mașini pe șosea. Îi cumpăr niște ghete Reebok, măsura 32. Apoi mergem să mâncăm la ultimul etaj. Alegem Spartan, un souvlaki de purceluș. Luăm o singură porție și ne batem pe ea, copilul mâncând la fel de mult și repede ca mine. Apoi facem poștă o sticlă de Coca Cola la 0,5 și privim la oamenii din jur. La mese sunt exclusiv bărbați, singuri sau câte doi. Nici măcar o femeie. Unde sunt femeile? Unde sunt surorile, soțiile și mamele noastre? Afară e deja întuneric. Copilul mă anunță: "După seară vine noaptea.". În fața Mall-ului sunt deja ambuteaje de mașini. O luăm perpedes. În fața unui bloc de patru etaje discută două femei în vârstă: "Înainte era o modă să mergi la Berlin să mănânci.". Desigur nu se referă la capitala Germaniei, ci la celebrul restaurant bucureștean care în prezent nu mai există. Îmi amintesc de celebrele versuri: "Te duceam curvo-n Berlin, spărgeai sticlele de vin / Stai picior peste picior, de-mi venea să te omor.". Ajung acasă și e deja noapte de-a binelea. Vine și nevasta de la muncă. Acum îmi dau seama unde sunt femeile. Sunt la serviciu. În zilele noastre muncesc mai mult ca bărbații. Cunosc multe cupluri în care femeia câștigă mai mult ca bărbatul. Asta e societatea modernă. Am ajuns noi, bărbații, să ne îngrijim de copii, să o ardem aiurea prin mall-uri, în timp ce femeile noastre sunt la muncă. Bineînțeles că ghetele sunt prea mari, deși le-am probat la Mall. Nevasta mă admonestează la scenă deschisă. Mergem înapoi să le schimbăm. Luăm o pereche de Champion măsura 31 și de data asta sunt perfecte. Între timp au apărut și femeile în Mall.

joi, 16 februarie 2017

Fight Club pe înțelesul tuturor

Totul a început când ascultam Pixies-Vamos. Tânărul Stăpân a spus că asta e o piesă pentru Eufrosin, iar yo3 a spus : "Cine sunt ăștia, nene Gabriele?". Iar eu i-am spus lui yo3 că sunt Pixies și poate cunoaște de la ei piesa "Where is my mind?", care apare la sfârșitul filmului Fight Club. yo3 nu văzuse această peliculă, așa că m-am oferit să i-o aduc eu, dar Tânărul Stăpân a zis: "Nu înțelege yo3 d'astea, el nu a lucrat în viața lui la patron. Adu-i mai bine un film sovietic.". A doua zi i-am adus lui yo3 Fight Club, l-a urmărit foarte plictisit, pe la jumătate a întrebat: "Ce mi-ai adus asta? Să văd cum se bat ăștia?", iar la final mi-a spus că nu a înțeles mare lucru. Pentru yo3 și pentru alții ca el m-am gândit să explic ce se întâmplă în filmul Fight Club. Mărturisesc că l-am văzut de 8-9 ori și parcă de fiecare dată am mai observat o chestie nouă. Nu e un film ușor, desigur. Am citit și romanul care a stat la baza filmului. Urmează material cu SPOILER ALERT!

Avem personajul principal care suferă de insomnie. Se duce la doctor și se plânge de problema lui, însă doctorul îi spune că nu se moare din asta și dacă vrea să vadă probleme cu adevărat grave să meargă la cercurile oamenilor cu diverse maladii. Astfel personajul nostru ajunge la grupul oamenilor cu cancer testicular (unde îl întâlnește pe Bob care are "țâțe de câțea", jucat de cunoscutul interpret de muzică Meat Loaf), dupa care trece în revistă tot felul de cercuri cu boli periculoase din cele mai diverse gen leucemie. La aceste cercuri el este singurul sănătos, dar se preface bolnav, empatizează cu cei de acolo, plânge alături de ei și se simte foarte bine făcând asta. Îi dispare insomnia și doarme foarte bine, totul datorită acestor cercuri unde merge și se descarcă. La unul dintre cercuri o întâlnește pe Marla (yo3 a spus că-i place de Marla), care la fel ca și el, e o nebună care merge la aceste cercuri fără să fie bolnavă. Din momentul în care o întâlnește pe Marla, cercurile își pierd farmecul pentru personajul nostru, insomnia îi revine.

Omul lucrează la o companie de asigurări auto și călătorește mult prin delegații. Merge cu avionul. Într-o astfel de delegație îl întâlnește pe Tyler Durden. Tyler face săpun, dar îi vorbește și despre tot felul de explozibili făcuți în casă. Au valize la fel. Când să plece din aeroport personajul nu-și găsește bagajul. Un om de la aeroport îi spune că a fost reținut pentru control că e posibil să aibă explozibil în el, dar să nu-și facă probleme, că deobicei în astfel de cazuri este detectat un aparat electric de ras sau un dildo și că oricum nu controlează nimeni în amănunt. Personajul este destul de mirat.

Ajungând acasă după o delegație, omul nostru constată că apartamentul i-a sărit în aer și că nu mai are unde sta. Apelează la Tyler, se întâlnește cu el să bea o bere, iar când ies din bodegă, Tyler îi spune să-l lovească cât de tare poate. Cei doi încep să-și care pumni, iar într-un final se opresc și sunt cât se poate de mulțumiți. Asta e pentru ei ceva reconfortant, prin bătaie își consumă toate energiile negative. Se simt fericiți și împart o bere, spunând că mai trebuie să facă asta cândva. Apoi pleacă spre casa lui Tyler, o clădire mare în ruină.

Se pun bazele Fight Club-ului, oameni de pretutindeni sunt invitați să se bată cum au făcut-o ei prima oară. Prinde foarte bine clubul, oamenii vin și se bat, uitând astfel de viețile lor mizerabile, de șefi și targeturi, de neajunsurile de zi cu zi. La Fight Club se simt regi. Capătă încredere, iar apoi în viața de a doua zi sunt cu totul alții. Clubul capătă din ce în ce mai mulți adepți. În toate marile orașe.

La un moment dat sună Marla și spune că a luat o supradoză de pastile. Personajul nostru nu o bagă în seamă, însă Tyler ajunge acasă și găsește telefonul jos din furcă, cu Marla debitând tot felul de prostii. Vorbește cu ea și pleacă după ea, astfel ajungând să se combine cu Marla, spre supărarea și mirarea personajului principal, naratorul acestei povești. Tyler cu Marla fac sex într-un mod infernal, țipă amândoi ca apucații, iar naratorul nu poate dormi de strigătele lor.

Tyler și naratorul se bat în continuare cu mult succes la clubul lor de lupte, cel inițial. Lume din ce în ce mai multă. Tyler le dă invitaților o misiune: să pornească o bătaie cu cineva, dar la final să se lase învinși. Naratorul merge la birou la șeful lui, unde începe să-și care singur pumni, iar in momentul când vin gărzile îl găsesc pe narator în genunchi în fața șefului, implorându-l pe acesta să nu-l mai lovească. Câștigă astfel o grămadă de salarii compensatoare și alte chestii, fără să fie nevoie să mai meargă la muncă.

Se vorbește și despre job-urile lui Tyler. Pe lângă faptul că fabrică săpun, lucrează la un restaurant de lux, unde printre altele se pișă în mâncarea clienților. Mai lucrează și la un cinematograf, unde schimbă rolele de film (ni se spune că un film vine pe mai multe role). La schimbarea rolelor, în momentul îmbinării, Tyler recurge la o șmecherie și anume introduce o secvență care durează mai puțin de o secundă dintr-un film porno. Publicul din sală vede în timpul unui film, de exemplu, un penis uriaș dar nimeni nu realizează pe bune chestia asta. E ceva subliminal.

Între timp Tyler pune bazele proiectului Mayhem, prin care vrea să răstoarne ordinea mondială, să omoare toate băncile și corporațile, să șteargă toate datoriile. Se folosește de membri Fight Club. Acum toți lucrează la Mayhem Project. Dar nu și naratorul, care se pare a fost uitat de Tyler. Sunt înrolați tot mai mulți membri, iar vechea lor casă dărăpănată devine o adevărată cazarmă. Peste tot numai oameni dedicați proiectului Mayhem, iar naratorul se simte din ce în ce mai stingher. La un moment dat Tyler dispare. Într-o misiune a proiectului Mayhem este ucis Bob, iar naratorul își pune tot mai multe întrebări despre proiect. Pleacă să-l caute pe Tyler, dar se pare că este mereu cu un pas în urma acestuia. Merge prin tot felul de orașe, însă Tyler tocmai plecase, însă lumea îl recunoaște pe narator, unii ii fac cu ochiul etc.

Acum intervine punctul culminant al filmului. Tot căutându-l pe Tyler, naratorul realizează că el este Tyler, că de fapt Tyler este un personaj imaginar, doar o creație a nebuniei lui. De fapt el și-a aruncat apartamentul în aer, s-a bătut singur, a pus singur bazele Fight Clubului și a proiectului Mayhem...și desigur a făcut sex cu Marla de nenumărate ori.
Merge la secția de poliție pentru a denunța proiectul Mayhem, le spune exact polițiștilor că vor fi aruncate în aer anumite clădiri, sedii de firme și bănci, în încercarea de răsturnare a ordinii mondiale. Dar, surpriză, surpriză, polițiștii sunt și ei participanți la proiectul Mayhem. Caracatița s-a întins peste tot. Naratorul (sub formă de Tyler) i-a anunțat că e posibil ca el să vină la ei și să denunțe, așa că polițiștii nu iau în serios.

Scena de final este extraordinară, cu siguranță printre cele mai bune scene din istoria cinematografiei, cu naratorul care se împușcă în gură pentru a scăpa de Tyler, cu Marla care vine lângă el și privesc amândoi la zgârie-norii dinamitați, privesc la sfârșitul lumii actuale.

Cam asta este acțiunea filmului. Nu este un film cu bătăi, așa cum se crede, ci are numeroase implicații psihologice și filozofice, iar recomandarea mea este vizionarea filmului pentru a doua, a treia oară. De câte ori este nevoie. Iar apoi, înțelese unele chestii, filmul se va revedea din plăcere.

Cine dorește să mai adauge chestii despre film, este liber să o facă.

vineri, 10 februarie 2017

Ciocolată, nestemate și țevi înfundate

 de ciuc
Check in, somn, trezit la 5 douăzeci. Mâncat, spălat, cei doi rucsaci sunt gata, Uber, aeroport. Zbor. Frankfurt. Ajut o româncă din avion să care niște colete destul de mari. Ii dau fără ezitare 2 euro să își ia două cărucioare, fără speranța de a-i vedea înapoi. Fata era nedusă prin lume, prima dată cu avionul, prima dată în țări străine. Gen, venise cu lei să îi schimbe aici. Avea și o sută de euro până mâine seară cu care vroia să-și cumpere ciocolată. Câtă ciocolată poți să îți cumperi cu o sută de euro? Îmi restituie cei doi euro sub forma clasicului espresso de pe Frankfurt, care e mai ieftin decât pe OTP fapt care mă fascinează în continuare. Autobuz, Darmstadt, serviciu. Zece minute istovitoare de muncă, 6 ore istovitoare de plictiseală cruntă. Deci bere. Avem cvorum, mergem la barul cu cele mai bune chelnerițe din Suedhessen, în care românca e pe locul 2 sau 3, dacă e posibil așa ceva. În rest TOȚI clienții sunt bărbați și super dubioși. Pe bune. Nu degeaba am refuzat eu să merg acolo un an jumate. Ziceam că e un bar în care vin numai camionagii. Asta, până recent, cînd au fost descoperite nestematele. Cu ceva timp în urmă, într-o stație de tramvai, întâlnisem întâmplător o tipă româncă ce îmi spusese că lucrează acolo. 5.5 beri mai târziu. Plecăm, stație, tramvaiul de și 12. Care nu mai vine. La si 20 plec, îi las însă rucsacul mic lui Radu că stă taman după colț, și să nu mă car cu ambele. Intru într-un gang să mă piș, că nu mai puteam, cînd un tânăr neamț îmi cere 11 euro. Nu știu exact ce îmi debitează, dar îi zic că dacă vrea bani, eu nu îi dau. 11 euro? Foarte exact, la ce i-or fi trebuit. Îmi mulțumește – nu am inteles de ce – și pleacă și, dintr-un motiv neînțeles, mă piș cu mai mare satisfacție. Whatever, când ies de acolo trece tramvaiul de și 12. Era cam și 24. Jur că nu mai plătesc un euro măcar RATB-ului lor și plec, ajung imediat în centru. Mă zgârcesc la taxi și stau să aștept următorul tramvai. 17 minute, tramvai, ajung. Încă puțin si ajung în fața casei. Constat cu stupoare că cheile sunt în rucsacul mic. Rămas la Radu. Baterie la telefon nu mai am, iar cea de rezervă este în rucscacul mic. Nu că aș fi avut ce face cu ea, dar merită menționat. E prea târziu să mai sun la Dl. Beck iar Vecina de la Merck îmi înapoiase cheia de backup fix înainte să plec în România. Am impresia că pe ei îi ard cheile altor oameni. A ținut morțiș să mi-o dea înapoi după ce eu am facut pe dracu în patru să rămană la ea cît mai mult timp, fix pentru situații d-astea. Și nici măcar nu fusese un date, ci o întâlnire „friendshipwise” (termenul ăsta l-a scornit ea), de parcă de prieteni din Darmstadt aveam eu nevoie. La București am de câțiva ani setul de chei de rezervă al vecinilor de deasupra. Acu’ sincer, nu știu dacă aș fi sunat în miez de noapte la biata fată la ușă, dar măcar aș fi avut opțiunea. Mi-am permis, însă, să îmi fac în cap câteva filme. Toate cu happy-end. Atât pentru mine, cât și pentru ea. În fine… Șah mat. Plec spre Radu, opresc un taxi. „Darmstadt Mitte und zurück”, îi zic taximetristului. Turc, evident. Îi și povestesc amuzat situația. La Radu sun la telefon și interfon (da, șoferul avea încărcător). Sun mult. Într-un final îmi răspunde… se juca și era cu căștile pe urechi; îi zic ce și cum, ne amuzăm copios și coboară cu rucsacul. Ne mai amuzăm odată copios. Cheile sunt acolo. Fug – contorul de la taxi merge în continuare. Taxi înapoi. Prostia mă costă 35 de euro. Oare câtă ciocolată poți lua de 35 de euro? Evident, cu 65 de euro mai puțin decât ai putea lua cu 100. În casă miroase oribil de la țevi. În clădirea asta sunt probleme majore pe instalație. Categoric, sunt niște țevi care trebuie desfundate cum se cuvine. Îi mulțumesc lui Ciuc de acum 10 zile că mi-a lăsat o bere in frigider, fie ea și la 0,33. Nu o beau, mă culc direct.
                                                               DARMSTADT, 7 februarie 2017

miercuri, 8 februarie 2017

Irfan Orga - Portretul unei familii turcești



 Țara autorului : Turcia

Titlul original : Portrait of a Turkish Family

Anul publicării : 1950

Ediția în limba română : Polirom, colecția eseuri & confesiuni

Număr de pagini : 450

Nota Nopți și Zile Blog : 4/5





 
O autobiografie. Copilăria și tinerețea unui turc născut într-o familie bogată, care apoi, în urma Primului Război Mondial, sărăcește și decade. O incursiune în Istanbulul de la începutul secolului trecut, o privire asupra Turciei de altă dată, o lecție de istorie și povestea unui om. Nobili în vremea ultimilor sultani, iar apoi nobili decăzuți spre oameni de rând în noua republică a lui Mustafa Kemal. Irfan Orga a trecut prin multe și deși omul doar își povestește viața, parcă am avut în față un roman, a dat senzația că întâmplările sunt ficțiune. Foarte plăcut stilul. Sincer, trist, melancolic. Cartea se încheie cu câteva pagini ale fiului autorului care vin ca o completare și aflăm de ce autobiografia este scrisă în limba engleză și ce s-a mai întâmplat după anul 1940 care este punctul final al cărții lui Irfan Orga. Mi-a plăcut. Să mai spunem că oamenii ăștia beau vin la fiecare cină și pe când erau bogați și când au sărăcit. Ciudat pentru niște musulmani. Oare ce vin beau ei?

luni, 6 februarie 2017

Bufnița moartă

Am găsit o bufniță moartă în zăpadă. Am emis mai multe teorii. Copiii au spus că poate a mușcat-o vulpea de aripă, ori poate a împuns-o cerbul cu coarnele. Noi, adulții, credem că s-a lovit de un stâlp de înaltă tensiune. În gheară are un șoricel. Adormiți amândoi întru vecie, vânător și victimă, egali în fața morții. Așa suntem și noi oamenii. Nu ne alegem cu nimic din viața asta. Sfârșim putrezind pe te miri unde.