Duminică

de Eufrosin Potecă

 Nu sunt un practicant al religiei creștin-ortodoxe deși, ca marea majoritate a populației de pe teritoriul acestei țări, am fost botezat la o vârstă foarte fragedă fără consimțământul meu. Asta nu înseamnă că sunt ateu.  Dar asta nu este foarte important, nu despre opțiunile mele religioase vreau să povestesc aici.
        Sunt un nimeni din pătura mijlocie a acestei societăți, cu nevastă și copil. Și ca mulți alți indivizi, pentru a nu intra în conflict cu familia (mai ales din partea nevestei care se trage din buricul ortodoxismului românesc – mai precis Moldova), am făcut o cununie religioasă, am mers cu copilul la biserică spre a fi botezat și n-am comentat nimic de fiecare dată când nevasta a dus copilul în unele duminici la biserică pentru a servi o linguriță cu vin sfințit și o bucățică de pâine sfințită. A nu se înțelege că nevasta este o „dreaptă credincioasă”. Nu e. Doar merge pe principiul „așa e bine” sau „așa nu e bine”, astea sunt  argumentele supreme. Aici se termină orice discuție de natură religioasă. Așa că o umilă încercare de a o convinge că cel mic este prea fraged pentru experiențele de genul consumului de vin bisericesc a fost sortită eșecului. Cel mic se bucură extrem de mult de biscuiții și bomboanele pe care le primește de pomană de pe la babele prezente la slujbă dar în ochii unora pare un mic mare credincios. Aici trebuie menționat și aportul major al celor două bunici și al unei mătuși. Asta e viața. După cum spuneam, sunt resemnat și îi las să facă așa cum doresc. Dar destul de rar apare câte o problemă. Sub diverse pretexte (avem treabă după oricum, etc.) sunt nevoit să merg și eu. Azi a fost unul din acele momente și ca de obicei am rămas cu un gust amar. Am plecat spre biserica din cartier, crescută după 1989 la 350 de metri de o altă biserică crescută după 1989. Avem de unde alege! Este ora 11:15 iar noi ca niște „drepți credincioși” ducem copilul direct la servitul vinului. Ca mulți alții de altfel. De fapt nevasta e convinsă că e prea târziu și procesul s-a încheiat. Am ajuns iar eu am rămas afară pe treptele bisericii. E o zi frumoasă, prea frumoasă pentru martie. Din biserică ies femei cu copii în brațe sau de mână și astfel îmi dau seama că împărtășania este în curs de desfășurare. Biserica are o curte mare cu spații verzi amenajate în față iar în dreapta se află biserica de lemn, în care s-a slujit până la ridicarea bisericii actuale și o parcare. În stânga este amenajată o incintă pentru aprinderea lumânărilor în fața căreia este ridicată o cruce din beton și marmură pe ale cărei brațe scrie „Pohta ce-am pohtit”, pe mijloc scrie „Transilvania, Moldova, Muntenia” iar la bază este menționat faptul că în anul 1600 Mihai Viteazul a fost primul domnitor care a unit cele trei provincii. O femeie tânără de etnie rromă iese din biserică ținând un copilaș mic în brațe și o pungă mare cu ceva jucării de pluș pe care le-a primit cu siguranță de pomană. Trântește ușa bisericii. După nici zece secunde ușa este trântită din nou de un copil de vreo zece ani ce cară la rându-i o altă pungă de jucării. Se duce lângă femeie și toți trei se alătură unui grup de copii de etnie rromă ce-și fac veacul pe lângă biserica de lemn. La boxele poziționate pe fațada bisericii se aude predica preotului. Vorbește despre dreapta credință, despre chinurile iadului, despre importanța ortodoxiei, despre aceleași lucruri pe care le predicau și înaintașii lui pe vremea lui Mihai Vodă. Din biserică iese o fată (fetiță – nu știu cum să o numesc), tot de etnie rromă. O știu, am mai văzut-o și cu alte ocazii prin cartier. Are între 12 și 16 ani este foarte scundă și foarte corpolentă. Aroganței pe care o emană i se potrivește foarte bine versul celor de la Sarmalele Reci - „Și merg cu burta-nainte/Că toată lumea e a lor”. Își scutură cu silă degetele butucănoase de frimiturile unei bucățele de anafură. Se alătură și ea grupului de lângă biserica de lemn. Cobor treptele și mă îndrept către una din aleile ce brăzdează spațiul verde din fața bisericii. La baza lor mă întâmpină o bătrănă într-un scaun cu rotile. Nu mai are piciorul stâng de la genunchi în jos. Probabil a fost amputat din cauza diabetului. Îmi cere ceva de pomană și îmi dorește numai „de bine”. O ignor și merg mai departe. E liniște în curtea bisericii, e soare iar vocea preotului ce se revarsă din difuzoare la un volum decent completează perfect peisajul acesta calm. Admir pajiștea verde, trandafirii ai căror frunze sunt încă mici și roșii, copacii înmuguriți. Undeva lângă poarta curții bisercii, pe gard, stă un om ce își așteaptă răbdător pomana. O doamnă între două vârste, îmbrăcată elegant, încălțată cu pantofi cu toc, cu o siluetă frumoasă și fustă scurtă ce-i lasă la vedere picioarele a căror aliură e evidențiată de dresurile negre, trece pe lângă el ignorându-i solicitarea unui ajutor. Își face cruce și intră în biserică. Bătrâna din scaunul cu rotile scoate din buzunar un smart phone de ultimă generație și se uită la ceas. Din biserică iese și coboară treptele o altă femeie ce probabil așteaptă pomana. Îi spune bătrânei:
-    Mai durează, mai are de vorbit ăsta („ăsta” fiind preotul).
Bătrăna dă din cap plictisită. Mă îndrept către biserica veche și zăresc grupul de copii. Joacă „liniuța” cu monezi de 50 de bani. Cine dă mai aproape de peretele bisericii câștigă toate monedele. Sunt destul de prinși de joc și folosesc cuvinte cam „tari” în dialogul dintre ei. Pitica supraponderală îmi aruncă o privire răutăcioasă și îi atenționeză pe cei din grup:
-    Mai ușor băă că vă vede lumea!
Grupul o ignoră și pe mine la fel. Parcarea de lângă biserica de lemn este plină.
În sfârșit iese și nevasta cu copilul din biserică și îmi spune veselă:
-    Gata! S-a împărtășit!
O privesc indiferent și mă uit la copilul ce ronțăie vesel un biscuit primit de pomană. Asta contează! Preotul vorbește în continuare, cei din curte așteaptă cu nerăbdare sfârșitul slujbei pentru ca enoriașii ce părăsesc biserica să-i milostivească, cei cu copii mai mici sau mai mari au venit la țanc pentru împărtășanie, babele bârfesc. Preotul vorbește în continuare dar cei ce ar trebui să audă nu ascultă. Oare anacronismul predicii e de vină? Ori oamenii au devenit atât de meschini încât nu mai contează decât oportunitatea obținerii unei pomeni?

E duminică. Plecăm spre treburile noastre lăsând preotul să vorbească. Am obținut ce am vrut. O linguriță de vin, o bucățică de pâine și ceva de pomană pentru ală micu’. 1600 – 2019. Nimic nu s-a schimbat.