Jonathan Coe - Expo 58

Thomas Foley lucrează la Biroul Central de Informaţii de pe Baker Street într-o umilă funcţie ce presupune redactarea anumitor texte cu caracter civic, soţ al unei femei casnice cu care nu pare să aibă prea multe în comun, tată al unei fetiţe de câteva luni, vecin cu plictisitorul domn Sparks. Viaţa lui Thomas se schimbă total când acesta este trimis la Expo 58 Bruxelles într-un post pe care nu-l înţelege foarte bine la pubul Britannia din cadrul Expoziţiei Internaţionale. Cartea, scrisă într-un ritm vioi, plăcut, lejer, oferă cititorului nu doar o imagine amuzantă a clasicelor poveşti de spionaj foarte la modă în perioada Războiului Rece, ci şi o imagine de ansamblu a Expoziţiei Internaţionale. După ce am citit cartea m-am uitat minute bune la poze de la acest eveniment, încercând să îmi imaginez lumea în care personajele lui Jonathan Coe s-au desfăşurat. Ce arhitectură interesantă au pavilioanele URSS şi USA, ce frumos arată restaurantul Praha din cadrul pavilionului cehoslovac, ce impact trebuie să fi avut în acele vremuri vederea construcţiei numită Atomium. Iar pe lângă toate acestea cartea oferă şi o clasică poveste de dragoste, frumos construită de autor. O belgiancă frumoasă şi tânără protagonistă. Nu mi-am putut imagina această femeie nicidecum. Oare cum arată o belgiancă frumoasă în 1958?

Ce mult mi-a plăcut cartea. Foarte diferită faţă de ce mai citisem de la Coe (Casa somnului, Ploaia înainte să cadă, Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim). Stilul folosit pentru Expo 58 mi s-a părut destul de murakamian. Să luam de pildă întâlnirea cu Anneke de pe aeroportul Melsbroek. Păi în pasajul ăsta parcă citeam despre Malta Kano. Ori dragostea cu care autorul introduce în text piese muzicale (frumoasă Streamline Train, a celor de la Ken Colyer Skiffle Group), mâncare ori alte mărci de produse (chipsuri Smith’s salt’n’shake ori ţigarete Player’s Navy Cut). Totuşi povestea este mai bună ca cele scrise de Murakami şi are o finalitate, plus că e cu picioarele pe pământ, e palpabilă, nu e ceva fantastic. Mi-au mai plăcut foarte mult elementele care induc atmosfera anilor respectivi, sfârşitul anilor '50. Chestii gen fumatul în avion, modul de adresare între oameni, obiceiurile. M-am gândit la serialul Mad Men care abundă de asemenea elemente.

O undă de tristeţe m-a cuprins la ultimul capitol, în care sunt trecute în revistă mai multe întâmplări istorice ce au avut loc din 1958 până în prezent, alături de elemente din viaţa personajelor cărţii. Mi-e ciudă pe timpul care trece şi mi-e ciudă că nu mai rămâne nimic din noi, că totul este efemer. Am sporit melancolia ascultând de câteva ori o piesă clasică ce apare în carte, Pastorale d’ete, compoziţie a elveţianului Honegger.