Cinghiz Aitmatov - Eşafodul

O dramă de proporţii cosmice pusă minunat pe hârtie de către unul dintre cei mai iubiţi scriitori sovietici, kirghizul Cinghiz Aitmatov. Terminând cartea nu m-am regăsit momente bune, iar într-un final am constatat că udasem de atâtea lacrimi hârtia ultimelor pagini. Este genul de carte la care cei mai sensibili vor plânge în hohote, un plâns ca de sfârşitul lumii. Tragedia se prefigurează chiar de pe coperta cărţii unde editorul publică un citat de mare frumuseţe:

Iată prăpădul lumii, a rostit Boston cu glas tare, şi brusc i s-a dezvăluit un adevăr cumplit: până atunci, lumea toată sălăşluia înlăuntrul lui, şi acum acestei lumi îi bătuse ceasul. El era şi cerul, şi pământul, şi munţii, şi lupoaica Akbara, marea zămislitoare a toate câte sunt, şi Ernazar, rămas pe vecie între gheţurile din masivul Ala-Monghiu, şi pruncul Kengeş, ultima sa ipostază, şi Barzabai, cel respins şi ucis în sufletul lui, şi tot ce a văzut şi a trăit o viaţă, - toate acestea alcătuiau universul lui, iar acum, deşi toate vor exista, cum au existat dintotdeauna, asta se va întâmpla fără el, vor alcătui o altă lume, iar lumea lui, unică, imposibil de reîntrupat, a dispărut şi nu va mai renaşte niciodată. Acesta era marele lui dezastru, sfârşitul lumii lui..

Cartea începe cu prezentarea celor doi lupi, Akbara şi Taşceainar, personaje principale care apar în cele două părţi aparent fără legătură ale romanului. Lupii sunt prinşi în vâltoarea vânătorii de saigale (un fel de antilope) din întinsele stepe sovietice şi astfel luăm contact cu oamenii, aceşti vânători siniştri care vor deranja şi de această dată bunul mers al Universului. Camionul duce cinci bărbaţi, iar ei vânează pentru a îndeplini planul la carne. Însă în spatele camionului se află Avdi, care legat cu mâinile la spate stă peste saigalele moarte. Ne vom întoarce în trecut şi vom vedea cum a ajuns bietul Avdi în această situaţie. O incursiune în lumea culegătorilor de anaşă (un fel de cânepă indiană, drog), o călătorie pe tărâmuri depărtate până la gara Jalpak-Saz, un important nod de cale ferată din Turkestan, o poveste plină de simboluri şi viziuni biblice ori paralele cu viaţa lui Iisus. Iar cei doi lupi fabuloşi apar în cele mai importante momente.

Povestea lui Avdi se termină cumva, iar noi, cititorii deja vădit emoţionaţi, trecem la partea a doua a cărţii, însoţiţi de Akbara şi Taşceainar, care-şi mută vizuina în zona de lângă lacul Issak-Kul, undeva prin partea de nord a munţilor Tian Shan. Este vremea să facem cunoştinţă cu Boston Urkunciev, cel mai gospodar om al locului. Serios, muncitor, considerat chiabur şi invidiat de ciobanii de la celelalte stâne, inclusiv de Barzabai Noigutov, cel mai rău dintre personajele acestei cărţi. Surprinde numele Boston, dar unul dintre consătenii săi explică: "Boston e un oraş în America, unul dintre cele mai mari, ceva mai mic ca New York-ul. La noi, boston înseamnă cojoc cenuşiu. Bos - cenuşiu, ton - cojoc. Acum e clar?'. Intriga se ţese în jurul celor patru personaje Akbara, Taşceainar, Barzabai şi Boston, într-un stil clasic, plăcut de urmărit, Aitmatov transmiţând o mare căldură prin ceea ce spune, o stare pe care numai scriitori de prin părţile Rusiei o pot induce. Se vor înfrunta viaţa şi moartea, binele şi răul şi totul tinde către un final apocaliptic, un final care te marchează şi pe care-l vei ţine minte întotdeauna, deşi se întâmplă să uiţi multe alte cărţi pe care le vei citi de-a lungul timpului.

Eşafodul se situează într-un top 10 al cărţilor mele preferate din toate timpurile. O recomand călduros celor ce încă mai cred în bunătate şi în frumuseţea vieţii simple de altă dată, dar şi celor ce gustă o tragedie clasică, scrisă pur şi simplu excepţional

Sparanghel

Din nou la Lidl. Din snobism îmi cumpăr un borcan de sparanghel. Nu am mâncat niciodată sparanghel şi nu am idee cu ce se asociază. Rog iubitorii acestui blog să îmi facă o sugestie culinară. Oricum pare mare şmecherie să vorbeşti cu Falsul Ionescu următoarele:
- Ce ai mâncat, Falsule Ionescu?
- Salam cu pâine. Tu?
- Sparanghel.
E ca şi cum ai zice că vorbeşti germana la perfecţie. Aşa sună faptul că ai mâncat sparanghel. Unde este produs? În Peru. Astă toamnă stăteam de unul singur în aeroportul Barajas Adolfo Suarez cu inima cât un purice, gândindu-mă că va cădea avionul. Citeam Ilf şi Petrov - America fără etaje. Aud o voce: "Este bună cartea?". Un om pe la 45 de ani. Dorea să sublinieze că e român. Român stabilit în Peru, căsătorit cu o femeie din Peru. Viaţa este bună în Peru. Pacificul în zona lor este străbătut de un curent cald şi au berechet peşte, creveţi, scoici. Câteodată simt şi ei cutremurele din Chile şi mai vin tsunamiuri, dar se suie pe case. Aşa mi-a vorbit omul acesta care locuia de 15 ani în Peru şi trăia cu o localnică. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm cum sunt femeile în Peru. Acolo jos. Ca japonezele sau ca europencele?

Pulpe de raţă şi cartofi cu rozmarin

Deunăzi Falsul Ionescu îmi reproşa că n-am mai publicat nimic despre mâncare, o poză savuroasă, o reţetă iscusită. Tot acelaşi Fals Ionescu care atunci când vede pe blog ceva despre mâncare se schimonoseşte într-un fel îngrozitor şi spune: "Iar mâncare? Nu citesc aşa ceva.". Dar dacă stai să asculţi la gura lumii păţeşti ca în celebra povestire cu omul şi femeia care pleacă cu calul la târg. De ce vorbeşti despre mâncare? Pentru că eşti gras. De ce faci nuvele cu futai? Eşti pervers ori bolnav psihic? De ce faci recenzii la cărţi? Eşti critic literar? De ce bei vin la masă? Eşti beţiv?

Pulpe de raţă cu cartofi. Am dorit să reconstitui aici un fel de mâncare asemănător cu cel pe care l-a servit Eufrosin Potecă (cui?) într-o seară la un restaurant bucureştean, făcându-mi mare poftă, deşi eu aveam în faţă coaste de miel. O reţetă simplă (pentru că nu suntem master chefi), dar sublimă prin savoarea şi delicateţea ei, udată cu un vin bun pe care l-am primit în dar de ziua mea. Pulpele de raţă se trag la tigaie (sau o oală d'asta mai modernă din inox) câte 5-7 minute pe fiecare parte pentru a-şi lăsa grăsimea. Apoi le scoatem şi în grăsimea lăsată perpelim cartofii tăiaţi mai mare, nu chiar ca pentru cartofi prăjiţi. După asta punem pulpele la loc, presărăm cu rozmarin, ardei roşu kapia (din Turcia, că la noi se face abia la toamnă), ardei iute (din Maroc am văzut că este. ăştia ne subminează economia!) şi rumenim la cuptor cât credem de cuviinţă. Şi asta e tot. Simplu, practic, gustos. Aş mânca pulpe de raţă şi aş bea vin roşu sec în continuu.

În noapte

Este duminică seara. Citeşti un text semnat de Clarice Lispector. Te relaxezi în faţa televizorului cu diagonala 107 cm. E duminică seara şi savurezi un pahar de Chablis (se pronunţă "şabli" îmi şopteşte Eufrosin Potecă în cască). Asculţi muzică jazz din anii '30. E duminică seara şi petreci liniştit cu gândurile tale. Stai în cadă şi simţi cum trupul ţi se dezmorţeşte, laşi orice grijă deoparte. E miezul nopţii şi te bagi în pat cu gândul la 7 ore de somn. Adormi. Sună telefonul şi-l auzi ca prin vis. Nu e alarma de dimineaţă. Ceasul de lângă pat arată 3:25. Sună telefonul. N-o să-l laşi să sune. Cine e acolo? Nu, nu este elefantul. Este o femeie cu voce precipitată care-ţi spune că are contracţii. La cât timp? Din 4 în 4 minute, după ceas. Îi spui să ia No-Spa, dar ea te anunţă că este în drum spre spital. O anunţi că pleci şi tu spre spital. Pleci din casă fără prea multe gânduri şi la 4:25 treci pe lângă bărbatul emoţionat care patrulează prin holurile spitalului. În afară de el nu este nimeni. Îi zâmbeşti, întrebând :"N-a mai vrut să aştepte?" şi te duci la sterilizare şi apoi eşti gata de operaţie. Trimiţi o asistentă să-l cheme pe bărbat înăuntru şi te apuci de lucru cu precizie. Eşti doctor, de fapt doctoriţă. Nu ai voie să greşeşti şi totul decurge bine. Până la 5 e totul gata. Să vă trăiască! Afară e încă noapte. Îţi mai ia o oră să coşi la loc, iar apoi te odihneşti puţin, te duci la pacientă, vorbeşti câteva cuvinte cu bărbatul care te întreabă cum rezişti la asemenea program. Îi răspunzi: "Facem şi noi cât putem.". Zâmbeşti frumos şi te mai uiţi un pic grijuliu la pacientă. Iar apoi pleci, pentru că îţi începe ziua de muncă şi ai program până diseară la 19.

Cam acesta este programul unei doctoriţe care are în jur de 37 de ani. Valoarea nu aşteaptă numărul anilor. Departe de medicii şpăgari pe care-i asemuim cumva cu taximetriştii, departe de medicii bătrâni şi blazaţi, care suferă de prea multă experienţă acumulată. Departe de doctorii ăia pe care-i vedem în filmele cu perioada victoriană, care-şi iau masa copioasă, iar apoi pleacă prin ploaie la conacul pacientului, unde-l aşteaptă o remuneraţie grasă.

Oare cum pot face aceşti doctori faţă la un asemenea program? Nu simt ei oboseala? Totuşi lucrează cu oameni, nu repară o gaură în perete. Sunt ei supraoameni? E posibil.

Hans Fallada - Şi acum ce facem, micuţule?

Când începi să citeşti dintr-un scriitor neamţ despre care afli că şi-a petrecut o bună parte din viaţă prin azilele de nebuni ori că în tentativa de a se sinucide a împuşcat un prieten într-un duel simulat, sau că e dependent de alcool şi morfină, nu te aştepţi câtuşi de puţin să fie amuzant, să contureze personaje pline de candoare, să fie adeptul unui stil uşor şi plăcut, să facă o poveste plină de farmec care la început aduce zâmbetul pe buze, dar sfârşeşte într-o mare tristeţe. Germania, anii '30. Unii aveau vederi comuniste, alţii se îndreptau către nazişti. Băiatul şi Mieluşica formează un cuplu. Iată-i la ginecolog pentru a discuta despre o metodă contraceptivă, dar surpriză, Mieluşica este gravidă. Băiatul câştigă sub 200 de mărci pe lună, Mieluşica mai nimic. Ambii au 23 de ani. Ţara este săracă, departe de Germania pe care o ştim noi în prezent. Peste tot şomeri, peste tot sărăcie. Băiatul este funcţionar. "De-am fi măcar muncitori. Ăia îşi spun tovarăşi şi se ajută între ei.". Cei doi nu au vederi politice clare, dar asta nu-l împiedică pe scriitor să analizeze puţin situaţia din acele vremuri. Cum se vor descurca ei cu Piticul care trebuie să sosească? O incursiune prin Germania de dinaintea lui Hitler realizată de un scriitor foarte talentat, exact pe gustul meu. M-am speriat degeaba de laudele pe care i le adresează Hermann Hesse (bine că cei doi nu seamănă ca stil), laude care sunt publicate pe ultima copertă. Mi-a plăcut cartea şi s-a dovedit a fi chiar potrivită pentru moment, ţinând cont că la câteva ore de la terminarea ei nevastă'mea a născut. Pentru cei din carte a fost primul băiat, pentru noi e al doilea.

Tureanu

Aţi auzit vreodată de Doru Tureanu? Probabil că nu. Nici eu n-aş fi auzit, însă din întâmplare am fost coleg cu băiatul lui la grădiniţă, iar taică'miu era foarte încântat, pentru că el auzise de Doru Tureanu, cel mai mare jucător de hockey pe gheaţă din România. Am terminat grădiniţa de vreo 3 decenii şi acest nume nu mi-a mai ajuns la urechi, deşi iubesc sportul cu crosă şi puc şi am mers la zeci de meciuri pe patinoar, ori am urmărit sute de partide la televizor.

La birou când este ziua cuiva avem obiceiul să căutăm pe wikipedia naşterile şi decesele din ziua respectivă, pentru a face o comparaţie între sărbătoritul nostru şi celebrităţile legate de acea zi. 11 martie. Cursorul mouse-ului îmi cade pe hyperlinkul Doru Tureanu. La decese în 2014. Da, marele nostru Doru Tureanu a murit anul trecut. Îi citesc pagina şi realizez că a fost o valoare. 6 goluri şi 6 pase de gol la Olimpiada din 1976, 5 goluri şi 2 pase de gol la Olimpiada din 1980. Participant la 17 campionate mondiale, e drept doar unul în grupa valorică A. Curtat cu insistenţă de Montreal Canadiens din NHL şi oprit în ţară de regimul comunist.

Unde este hockey-ul românesc în prezent? Probabil la stadiul de amatorism. Noi nici patinoar nu mai avem. Citeam ca Flamaropolul a fost debranşat de la utilităţi pentru neplată. Bătrânii mai vorbesc despre vremurile când ne băteam cu USA, URSS, Suedia si Cehoslovacia în elita mondială. În rest tinerii din ziua de azi probabil nici nu ştiu ce înseamnă offside sau degajare interzisă.

Ian McEwan - Operațiunea Sweet Tooth

Ne aflăm la un concurs televizat. Suntem invitați în platou și prezentatorul ne arată 3 cutii identice numerotate 1,2,3. În una dintre ele se află un premiu substanțial, celelalte două sunt goale. Prezentatorul ne invită să alegem. Alegem la întâmplare o cutie, să zicem cutia nr 1. Prezentatorul știe în care se află premiul și pentru a ne ajuta din cele două cutii rămase (în cazul nostru nr 2 și nr 3) elimină o cutie despre care știe sigur că este goală. Momentan în față mai avem doar două cutii, în care una este sigur premiul. Prezentatorul ne întreabă dacă dorim să ne răzgândim și să alegem cealaltă cutie, adică nr 2. Care cutie are probabilitatea mai mare să conțină premiul? Nr 1 sau nr 2? De ce?

O carte din care aflăm că în România anilor 70 era mult mai bine decât în Anglia anilor 70, ceea ce este posibil să fie adevărat ținând cont că taică'miu, care era tinerel pe vremea aceea, povestește că bea bere cehoslovacă la restaurant și mânca carne de urs cumpărată de la magazinul Vânătorul, că avea bani și ducea o viață liniștită. Abia prin anii 80 s-au stricat lucrurile și pe la noi. Pe fondul crizei britanice de la începutul anilor 70 o avem pe Serena Frome, absolventă de matematică pasionată de literatură, în prezent făcând parte din pulimea de la MI5, securitatea britanică. I se oferă misiunea de a controla din umbră un tânăr scriitor care să publice ceva împotriva comunismului. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Blogul Cafea cu taifas notează cu 10 această carte, blogul fructitza îmi recomandă vehement romanul pe goodreads, Ionescu are numai cuvinte de laudă la adresa acestei scrieri. Toată lumea îl slăvește pe Ian McEwan, mai puțin Ema Cojocaru care nu a citit nimic din acest scriitor. Primele 100 de pagini m-au plictisit teribil, fiind compuse din descrieri terne, autorul lungindu-se aiurea, probabil fiind plătit la numărul de cuvinte. Plăcerea cititului a venit deodată cu prima poveste în poveste și a continuat până la final, care a fost chiar unul bun. Totuși această carte nu se poate salva doar cu atâta și nu primește din partea mea mai mult de nota 7,5/10. Mi-au plăcut momentele petrecute de Serena în compania tuturor personajelor masculine, mi-au plăcut referirile la literatură, ori faptul că se pomenește despre mâncare și băutură, mi-a plăcut intriga și finalul clasic care întoarce totul pe dos, dar parcă stilul lui McEwan este prea prețios și plin de sine. Dacă scria Jonathan Coe cartea asta sigur primea 9/10. Unii zic că McEwan are umor, dar scuzați-mă, până și prietenul meu Ionescu are mai mult umor. Cu toate acestea, da, e o carte bună. Mi-a plăcut, dar totuși să nu o supraevaluăm.

Conversație

În ultimii 7-8 ani port mereu o carte după mine, nu din snobism sau pentru a mă da cult, ci pentru că profit de timp și mai citesc prin mijloacele de transport în comun, ori în lungile dese pauze de la muncă. "Ce citești, Gabriel?" mă întreabă o grămadă de lume văzându-mi cartea pe birou. Iar apoi fiecare dintre acești oameni apucă cartea cu mâna dreaptă, iar cu stânga o răsfoiesc, însă fără a stărui la vreo pagină anume sau a citi o propoziție, apoi lasă cartea înapoi la locul ei și încep să vorbească despre altceva. Mi s-a întâmplat chestia asta de nenumărate ori. Interlocutorii nu sunt interesați câtuși de puțin de ce citesc eu, ori de cărți în general, ci doar vor să facă conversație. Vi s-a întâmplat și vouă așa?

Deunăzi, venind de la serviciu, purtam o carte în mână. Era la vedere pentru că nu aveam pungă. Mă întâlnesc cu bețivul și bătăușul cartierului, o persoană de care mi-ar fi fost teamă în urmă cu 20 de ani.
- Salut barosane!, îmi zice el.
- Salut.
- Ce ai acolo?
- O carte.
- Ce carte?
I-o dau, se uită la copertă, apoi o răsfoiește folosind procedeul descris mai sus. Mi-o înapoiază.
- Păi citești tu d'astea?
- Citesc, de ce să nu citesc?

ce am citit în februarie

de Ionescu

am citit jurnalul lui tetelu, de tetelu. desigur că fiind un pasionat cititor al caţavencului (până la vreo 2-3 săptămâni după sciziunea kamikaze, când am ajuns la concluzia că în fiecare din cele 2 redacţii se află nişte oameni care nu îmi plac deloc, motiv pentru care am încetat să mai cumpăr revistele) jurnalul lui tetelu nu mi-era deloc străin. totuşi, puţine pagini mi se păreau cunoscute. am uitat, ce să fac? mi-am amintit însă de o poantă care nu a fost selectată spre publicare în volum. francis futuimama (în loc de fukuyama, vezi bine). nu prea au fost păstrate poantele cu politicieni, am impresia. parcă în primii ani astea dominau. un volum 2 cu paginile rămase pe afară pare improbabil. nota 6 din 10, 5 stele din 5.

am mai citit si m-am măritat cu un comunist, de ph. roth. foarte frumoasa carte. atunci când citești literatură mare de tot te identifici cu personajul și trăiești alături de el și strângi din pumni la aproape fiecare fază, iar câteodată vrei să intervii și-ți vine să o strângi de ovare pe evreicuţa aia antisemită de eva sau să-i torni în cur beton la casa poporului comunistului de ira, eroul cărţii. nota 9.85 din 10, 4 stele din 5.

 

am mai citit cum am devenit scriitor de andrzej stasiuk. stasiuk e un mare meseriaş, pe lângă că scrie excelent, fraze scurte, ritm alert, a mai avut şi o viaţă foarte aventuroasă în polonia anilor 70-80. iese cam prost rockul progresiv din cartea asta, dar nimeni nu e perfect. da ce concerte aveau ăştia în polonia comunistă. ai ce invidia! dar şi ei, la rândul lor, îi invidiau pe cehi. vinul de cotnari era foarte apreciat în polonia acelor ani. vremurile petrecute de autor în puşcărie ne-au readus-o în minte , cu o durere de diverse organe, pe udrea. şi poza de pe copertă este foarte frumoasă. fac deseori astfel de alegeri în ceea ce priveşte lecturile mele. nota 8 din 10, 5 stele din 5.

am mai citit noul volum de poveşti alese al lui mircea cărtărescu. fata de la marginea vieţii. doar povestirea-titlu este inedită, dar pentru mine, care nu am citit enciclopedia zmeilor şi pururi tînăr etc erau şi alte inedite. trist e că 'jurnal cu darwin' mi s-a părut complet nouă, deşi numa de vreo 3 ani o citisem, în volumul ăla cu ochiul căprui. (să fi sărit peste ea, din eroare, atunci? sper, dar mă tem că nu.) 'tahistoscop' însă, deşi din volumul cu pururi etc, mi se părea cunoscută. oi fi citit-o în vreo revistă cîndva. în fine, grosul cărţii e din de ce iubim femeile. ştiţi foarte bine despre ce e vorba. chestii mai comerciale, dar geniale. a, apare şi o poveste din volumul fundamental nostalgia. ruletistul. una peste alta, nota 9 din 10, 3 stele din 5.

şi de-o fi bine, ne revedem peste o lună. vor fi două cărămizi pe listă, probabil.