sâmbătă, 29 august 2015

Ce am făcut în 1987

De ziua mea în 1987 a fost o petrecere extraordinară, cu o grămadă de invitaţi, cu multă gălăgie şi distracţie. Cu mai puţin de o lună înainte, Steaua Bucureşti câştigase Supercupa Europei la Monte Carlo cu un gol înscris de Gheorghe Hagi din lovitură liberă, aşa că toţi prietenii mei erau stelişti şi pe mai toată durata petrecerii au strigat "Hai Steaua!" şi alte cântece pe care le ştiam noi copiii la vremea respectivă: "Se lasă seara-n cimitiru Belu, Dinamo vine să-şi facă apelu, iar Steaua vede că lipseşte unu', iar a bătut cu şapteşpe la unu!". Îmi aduc aminte perfect că beam cu toţii celebrul suc lămâiţă din halbe de bere şi cântam suiţi pe scaune ori canapele. Am făcut o gălăgie notorie, iar la un moment dat a bătut cineva la uşa apartamentului nostru. Era vecinul Eugen care ne-a spus că tatăl lui are cancer şi e pe moarte şi poate putem să facem un pic de linişte. La vremea aia nu ştiam ce înseamnă cancer şi nu eram prea familiarizat nici cu moartea, aşa că după plecarea musafirilor am fost foarte trist şi nici de cadouri nu prea mi-a ars. Mi-am întrebat părinţii dacă eu voi muri vreodată, iar ei au cam ocolit răspunsul. Vecinul, bietul nea Ghiţă, s-a dus la câteva zile. A fost primul om care a murit la noi în bloc. Îmi aduc aminte şi acum că avea farfurii sparte la uşă şi mirosea a lumânări arse. Însă petrecerea mea din 1987 a rămas de notorietate şi chiar mai am poze de atunci.




În toamna lui 1987 am început clasa a III a, însă nu prea mai îmi ardea de şcoală. Mi-am spus că trebuie să mă las, aşa că am născocit un plan genial. Mama mă pregătea în fiecare dimineaţă, cu cămaşa călcată de pionier, cu cravată roşie la gât, cu pantalonii şi sacoul de la uniformă impecabile. Purtam chiar şi matricol, numărul 16. Plecam în jur de 7:15 de acasă, iar părinţii mei cam pe la 7:30, pentru că eu intram la 7:30 iar ei la 8:00 la muncă. Aşadar plecam de acasă cu ghiozdanul în spate, mergeam către şcoală, însă mă opream în scara unui bloc din vecini şi aşteptam să treacă o vreme, după care mă întorceam acasă, unde nu era nimeni, mă dezbrăcam de uniformă şi îmi vedeam de ale mele. Mă jucam cu mingea de tenis prin casă întreaga zi, ori ieşeam pe afară să o ard aiurea. Eram foarte fericit. Trei zile a ţinut această minune, până în seara când a sunat tovarăşa învăţătoare şi a întrebat-o pe mama: "Dar ce a păţit Gabriel? Este bolnav?". "Nu, tovarăşă! Cum să fie bolnav?". "Păi nu a venit de trei zile la şcoală.". "Cum să nu vină? A venit. A plecat la şcoală în fiecare zi". "Ba nu! Nu a venit....". Deci m-au prins cu minciuna. A urmat un interogatoriu ca la miliţie, m-au pus ai mei să scriu şi să desenez cam ce făceam eu în fiecare zi. Nu m-au pedepsit cu bătaia, dar cred că am avut ceva interdicţii. Oricum această lipsă a chefului de şcoală s-a oglindit şi la sfârşitul de an, a fost singura dată când nu am luat premiu în ciclul primar, ci doar menţiune.

În vara lui 1987 s-a născut verişoara mea şi am fost cu toţii foarte emoţionaţi. Pentru că tatăl ei era luat în armată la vremea respectivă (deşi omul avea vreo 30 de ani, ceva reciclare) am fost cu taică'miu să o luăm de la spital. Îmi aduc aminte şi acum că am stat pe bancheta din spate alături de verişoara şi de maică'sa, adică mătuşa mea.

Tot în 1987, la începutul anului am petrecut o vacanţă de iarnă foarte frumoasă în staţiunea Predeal. Ştiu şi acum că mi-a spus taică'miu cu mândrie: "Vom sta la hotelul partidului.". Nu ştiu cum am nimerit acolo, ai mei nu au fost nomenclaturişti sau alte chestii d'astea. Mesele le luam la cochetul hotel Cioplea şi cine nu-şi aduce aminte cum erau mesele atunci? Grătare de porc şi garnitură formată din mazăre, cartofi prăjiţi, carfofi fierţi, fasole, varză. Nu ştiu de ce erau aşa garniturile pe vremuri, acum nu mai sunt aşa, ci doar simple.

Cred că erau vremuri fericite în 1987. Nu ştiam de computere, nici de televizor prea multe, stăteam mult pe afară şi jucam diri-diri sau gropiţa, făceam colecţie de surprize Turbo şi timbre, probabil mai stăteam şi pe la câte o coadă, cu siguranţă umblam cu cheia de gât, îmi plăcea mult de Piţurcă ca fotbalist, iar bunică'miu râdea de mine şi-mi spunea că e un jucător foarte prost. Începusem să ţin o agendă cu scorurile de la Fotbal minut cu minut, ascultam fiecare etapă şi notam cu rigurozitate în timp real în agendă evoluţia scorului de pe fiecare stadion. Aveam mâncare şi dulciuri din belşug, pentru că locuiam în capitala ţării, Bucureşti. La noi doar uleiul şi zahărul erau pe cartelă, restul se găseau la liber, chiar dacă uneori mai greu. Asta făceam eu în 1987. 10 ani mai târziu aveam să intru la Universitatea Politehnică, iar 20 de ani mai târziu aveam să mă angajez la corporaţie unde am lucrat 6 ani şi două zile, dar asta ştiţi deja din poveştile cu acest titlu. S-a mai petrecut un eveniment notabil în 1987, dar îl voi povesti în episodul viitor pentru că se leagă cu ce mai am de spus.

10 comentarii:

  1. Anul scolar '86-'87 a fost anul meu preferat din toata scoala. Ever.

    Nu ne-ai spus care esti tu in poza (pentru necunoscatori). Eu dau cu banul si zic ca cel din extrema dreapta, ca sa pastram referintele fotbalistice.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, eu sunt cel din dreapta. De ce a fost anul tau preferat?

      Ștergere
    2. Pentru c-am avut o gasca foarte faina de prieteni (colegi dintr-a 3-a si a 4-a, cu care am participat la Cintarea Romaniei, de unde a rezultat mult lipsit de la ore pe motivul asta, deci distractie. Sj mi-a placut si de doi baieti, na.

      Ștergere
  2. în obzeşapte am fost pentru prima uară martoru apariției unui nou lp floyd pink. au mai fost doo pe urmă.

    RăspundețiȘtergere
  3. hades nu a fost la petrecere? decret pare a fi cel din spate, nu?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. hades s-a nascut la vreo 9 luni de la petrecere. deci probabil era conceput in timp ce noi petreceam de zor.

      Ștergere
    2. e bizar, hades nu are nici măcar 30 dar îl știm de atâta vreme.

      în 1987, vara (o vară în care făcea furori soundtrackul filmului dirty dancing, în care toată suflarea aștepta apariția noului album michael jackson) am fost selectat să fac parte din spectacolul omagial de 23 august. de fapt cred că mai toți băețașii din clasă au fost chemați, dar mulți au reușit să se fofileze. eu nu am reușit, așa că la finele clasei a unșpea eram pregătit să iau vacanță cu 2 săptămâni mai devreme. cele 4 săptămâni pe care le petreceam în cantonament, făcând repetiții pentru spectacol urmau să ne scutească de 6 săptămâni de practică- 2 de la finele clasei 11, două de la începutul clasei 12, două fiind cele de vară. [desigur, tinerii din ziua de azi nu știu că în anii 80 la liceu aveam multe săptămâni de practică, în care deprindeam meserie. meseria de prelucrător prin așchiere, în cazul meu. cred ca circa un sfert din anul școlar erau săptămâni de practică. la început le făceam la atelierele liceului, situate pe lângă mănăstirea antim și pe lângă casa unde a stat m. sebastian după ce i-au luat apartamentul de pe calea victoriei. fin'ca era evreu. dacă nu i-ați citit jurnalul, vă rog citiți. după aia am mers la uzina electromagnetica unde căscam gura toată ziua. spre final am mers la atelierele noi (cele vechi au rămas totuși în picioare, e ultima casă de pe justiției rămasă nedemolată). vorba vine noi, era o casă veche pe care am încercat să o mai identific, fără succes. e tot prin zona aia, dar pe cealaltă parte a bd regina maria/ coșbuc, spre dealul filaret. închid lunga paranteză]
      prima acțiune a avut loc pe la pieptănari, în meridian sau tehnic club. (aveam să revin acolo peste vreo 6 ani la un concert ura de după ușă/ tectonic/ zob, plus ceva englezi de la care am plecat- era târziu, stăteam departe... plus șuie paparude- huiduiți la greu, publicul era de cu totul altă orientare, vezi bine). acolo, o surpriză plăcută: cantonamentul avea să dureze doar o săptămână, dar eram în continuare scutiți de 6 săptămâni de practică. țin minte și că după ce am ajuns acasă am pus pe platanul pickupului discul ‘tainicul vârtej’ al lui mircea florian și am ascultat piesa ‘mă simt minunat’.

      Ștergere
    3. (partea doi, blogger nu acceptă comentarii așa lungi. puteam face o postare pe blog, de-a dreptul).

      pe la mijlocul lui august ne-am adunat la ecran club, nu știu cum se mai cheamă acum clădirea aia și de acolo am pornit spre căminele din grozăvești, unde aveam să petrecem ceva vreme. o mică, foarte mică repetiție pentru ceea ce avea să fie armata. am locuit în căminul p15 sau p16, 2 în cameră, și desigur nu așa cum ne-am fi dorit, băiat plus fată. în fiecare dimineață pleca spre stadionul 23 august o coloană imensă de autobuze (nu chiar așa multe cum am vazut astă toamnă pe kiseleff- se lansa o catindatură la prezidenție). o coloană poate de o sută de autobuze, care nu opreau la stop. noi, lăzăriștii, eram cuplați în mașină cu un liceu d-ăsta mai din josul paginii, cred că ăla din piața amzei, tehnometal parcă. erau băieți veseli , rapidiști toți, spre mirarea mea (la mine în clasă dominau steliștii, singurul rapidist plecase dupa treapta a doua. sigur că eu eram unicat cu progresul meu drag). aveau fel de fel de cântece neprincipiale- țărăncuță mi-ai făcut bube pe puță; ai chiloți cu găurele să-mi bag pula printre ele (de ce nu prin ele?) etc. ajungeam la stadion echipați frumos (cămașă albă, pantaloni bleu, teniși made in china) și făceam numărul nostru, foarte simplu, de aceea ne-au ținut numa 1 săptămână la repetiții. intram pe stadion aliniați în șiruri și coloane și ne opream nefăcînd nimic pentru niște multe minute în care probabil alți uteciști executau în mijlocul stadionului un program mai complex. locul unde mă opream era cam în fața porții unde a marcat boloni la meciul cu italia. din cine știe ce motive , mai în fiecare zi ni se schimba locul în formație, de nu mai știam cine mi-e în stânga sau dreapta. la prânz mergeam înapoi la cămin, după masă iar făceam un drum la stadion. mâncam la cantină, mâncare acceptabilă pentru românia 1987. carne la fiecare masă. șocolată chinezească.
      seara cred că ni se dădea liber un pic. poate că se făcea și disco, sau mai degrabă doar s-a promis asta. unii mai norocoși or fi făcut și vreo penetrare, că doar partidul încuraja natalitatea, cum știm din filmul de debut al lui nae caranfil.
      șefii noștri erau niște tinerei activiști de partid, la fel de primitivi ca apeviștii pe care aveam să îi cunosc după vreun an. ce se va fi ales de ei după revoluție?
      vine și ziua de 23. o zi mohorâtă. ni se spune că serviciile noastre nu mai sunt necesare. datorită vremii spectacolul de pe stadion nu va avea loc. predați pantalonii & cămeșa, păstrați tenișii. desigur că exista un plan b, spectacol în sală, dar pentru ăla erau alți uteciști antrenați. și uite așa, o cheltuială imensă nu s-a mai concretizat nici măcar într-un show inutil. dar poate puțină spălare a creierelor tineretului o fi meritat cheltuiala, cine știe?

      Ștergere
    4. quantic pub se cheama ecran clubul

      Ștergere