Etajul XXII

Eufrosin Potecă, nu citi povestea de mai jos. Este despre mâncare şi vei spune că numai la asta îmi este gândul. Nici tu, Rodica, să nu citeşti. Este o poveste perversă care te va scârbi până în măduva oaselor. Nici Ionescu să nu citească. Cu siguranţă va considera povestea proastă, aşa că va pierde 10 minute din viaţă. Să citească în schimb Ema Cojocaru, Andreea Toma şi fructitza. Vreau să ştiu părerea lor. Dar să începem!

I
Alarma telefonului mobil îl trezi la 6:30 într-o dimineaţă de luni, o oră oarecum târzie pentru partea de sud a oraşului, considerată mai săracă, cu oameni plini de nevoi, care plecă cu noaptea în cap de acasă zi de zi, pentru a-şi face un rost în viaţă, pentru un trai mai bun. Cei mai norocoşi lucrează la corporaţiile din partea de nord şi străbat întreg oraşul pentru a ajunge la locul de muncă, alţii se deplasează la ultimele uzine rămase în sud, reminiscenţe ale regimului de altă dată. Înainte de plecare trebuie să pregătească pachetul copiilor pentru la şcoală, iar copiii mai mici vor fi lăsaţi la creşele sau grădiniţele de stat din zonă. La ora 7 tumultul străzii este maxim, iar cei plecaţi se vor întoarce abia peste 10 ore înapoi acasă. Totuşi 6:30 era o oră extrem de matinală pentru el, obişnuit să ajungă la serviciu după 10. Fără nevastă sau copii. Stă împreună cu o fată, dar ea, din provincie fiind, mersese acasă în week-end şi avea să se întoarcă mai târziu în cursul zilei. Îşi făcu un duş şi fără să mănânce nimic, se îmbrăcă şi ieşi afară îndreptându-se spre staţia de metrou, fără nicio grijă sau vreun gând supărător în minte. Şi el şi fata aveau salarii bune, deşi nu se speteau muncind, încă nu aveau in plan copii şi nici altceva concret, deşi amândoi se apropiau de 30 de ani. Intersecţia Şoselei Berceni cu străzile Turnu Măgurele şi Ion Iriceanu era deja blocată, iar şoferii claxonau plini de nervi, ca în fiecare dimineaţă. Avea şi el maşină, un Renault Gordini nou-nouţ, dar astăzi nu se ducea la serviciu, aşa că preferă transportul în comun. Staţia de metrou Apărătorii Patriei era ticsită de lume, însă doar în perimetrul peronului aflat pe sensul către centru, aşa că merse la celălalt peron şi luă trenul până la capăt, iar apoi un tren gol către centru pentru a se putea aşeza pe scaun. Avea drum lung şi pentru a-şi alunga plictiseala începu să se joace pe telefonul mobil, nebăgând în seamă oamenii care se îmbulzeau în vagon la fiecare staţie. Ieşind la staţia Aviatorilor, a găsit acelaşi zumzet de la traficul infernal, aceeaşi aglomeratie de oameni grăbiţi, dar parcă aerul era altul. Nordul oraşului, cu lumea corporatistă şi vile luxoase, cu maşini de zeci de mii de euro şi restaurante bune, cu femei dichisite şi bărbaţi în costum de la corpul diplomatic. Nordul care pare din altă lume faţă de sud, cu autobuzul 301 care te duce pe Bulevardul Beijing înspre Cartierul Francez. Hotelul Vilnius cu cele 23 de etaje ale sale străjuieşte împrejurimile formate din blocuri cochete de patru caturi sau vile identice ca model. Peste tot este curat şi linişte, acum în aerul dimineţii chiar ai senzaţia că eşti într-un orăşel de munte. Oricum, este o zonă diferită de restul oraşului, un oraş în oraş. Se miră şi el de străduţele lăturalnice pline de flori, fără maşini şi claxoane, fără blocuri gri. Parcă se află în concediu, aşa se uită în stânga şi-n dreapta şi i se pare totul extraordinar. Şi se gândeşte că la un moment dat o să-i pice o avere de undeva, sau va face o afacere fără să muncească mult şi va câştiga bani, iar atunci poate se va muta şi el aici. Dar timpul se pare că îl presează un pic, pentru că se uită la ceas şi intră numaidecât în holul Hotelului Vilnius. Hotel de 5 stele. Nu se uită deloc către recepţie şi merse pe lângă lifturi, coborând scările către subsol, timp în care nările îi fură asaltate de mirosuri diafane. Omletă cu şuncă, cârnaţi prăjiţi, caşcaval pane. Sunete de tacâmuri şi voci de oameni fericiţi susurau pe lângă urechile lui, venite prin calea aerului tocmai din sala de mese a hotelului. Oaspeţi întârziaţi îşi mâncau micul dejun, dar el nu avea timp pentru aşa ceva acum. Undeva în pântecul hotelului Vilnius, după ce coborâ treptele, zări o uşă. La intrare aşteaptă cuminte o fată tânără, o hostess, care-l intreabă cu politeţe de nume, apoi îi dă o legitimaţie de acces care se pare că-l aştepta deja. Deschide uşa şi fără a spune nimic se aşează pe un scaun din fundul sălii, sală în care erau deja vreo 30 de persoane care căscau ochii la o femeie între două vârste, îmbrăcată într-un taior modern, care explica ceva în faţa unui ecran pe care retroproiectorul trimitea un fascicul de raze reprezentând un grafic colorat.
II
Seminarile de prezentare pentru anumite produse au devenit un mod de viaţă pentru mine. Nu contează prea mult domeniul, important e ca agenda de lucru să cuprindă o masă de prânz, iar majoritatea evenimentelor de acest fel au inclus lunch-ul, dar şi un cofee break unde sunt servite prăjiturele, ceai, cafea şi suc. Nu sunt nicidecum sărac şi pot mânca foarte bine şi pe banii mei, însă mă încântă cumva acest fel de pomeni, această mâncare gratuită obţinută în schimbul faptului de a te pretinde interesat de anumite chestiuni. Iar pe lângă bucuria prilejuită de prânzul într-un mediu cât se poate de luxos, contează foarte mult şi faptul că am o zi liberă de la birou şi nu în ultimul rând chiar îmi place să ascult oameni vorbind despre chestii care nu mă interesează neapărat în mod direct. La serviciu găsesc înţelegere şi sunt mereu trimis la aceste seminarii. Una la mână că sunt prieten atât cu directorul companiei, cât şi cu secretara acestuia care se ocupă în mod direct de evenimente, ea primind pe mail invitaţiile, iar doi la mână nimeni altcineva din companie nu e interesat de prezentări. Compania unde lucrez are multe departamente şi acoperă o gamă largă de ramuri ale industriei, astfel încât de-a lungul timpului am participat la prezentări din cele mai variate precum: produse chimice pentru fertilizarea solului, soluţii de stocare în cloud, aspiratoare cu spălare, patiserie franţuzească, anvelope patru anotimpuri, maşini de făcut gheaţă, vopsele izolatoare termic, creşterea şi inmulţirea viermilor de mătase. Am fost în sedii de firmă luxoase sau în hoteluri de 5 stele, am fost mereu tratat cu o remarcabilă politeţe, ca un important potenţial cumpărător, deşi compania noastră nu a cumpărat niciodată nimic de la aceşti oameni. Am cunoscut la seminarii persoane interesante cu care am mai ieşit la bere apoi, persoane serioase interesate de cele prezentate, ori oameni asemenea mie. În dimineaţa asta particip la un simpozion despre microchirurgia reconstructivă, organizat de o firmă care vinde aparatură medicală către clinici. Cu siguranţă doctori, oameni de afaceri importanţi sau agenţi de vânzări şi-au făcut loc în una din sălile de conferinţă ale hotelului Vilnius, printre care şi eu, ascultând din când în când, gândindu-mă la cu totul alte chestii, jucându-mă pe telefon, ori holbându-mă la persoanele de sex feminin din sală.
III
Prezentarea noului aparat de lipoaspiraţie a durat cam mult, astfel că pauza de masă a venit cu 40 de minute întârziere. Muream de foame, nu altceva. În sfârşit am ajuns în restaurant şi cum nu cunoşteam pe nimeni, m-am aşezat întâmplător la o masă rotundă de douăsprezece locuri. La astfel de evenimente se practică bufetul suedez, aşa că am început cu aperitivele. Mi-am pus pe o farfurie câteva felii de brânză cu mucegai şi o salată de sparanghel, iar apoi am luat o porţie de orez sălbatic cu file de păstrăv în sos alb, păstrând pentru final cartofii copţi garnisiţi cu sos de anşoa şi frigăruile asortate. În timp ce mâncam mă gândeam că la masă sunt douăsprezece scaune, exact ca în romanul scris de Ilf şi Petrov. Savuram desertul, brioşe cu topping de caramel şi tarte cu ananas, când a sunat pe mobil patronul de la clinică şi m-a întrebat câteva preţuri ale unor aparate pentru care fusesem trimisă la prezentare. Apoi, în timp ce vorbeam cu şefu', tot filmul s-a rupt. Bărbatul de lângă mine a vărsat din neatenţie paharul cu vin roşu pe noua mea rochie albastră, îmbrăcată pentru prima oară. Şi-a cerut scuze imediat, dar eu m-am ridicat în picioare mânioasă. În scurt timp trebuia să ne reîntoarcem în sala de conferinţe pentru partea finală a prezentării.
IV
La masa din faţa mea, pe diagonală, stătea o femeie blondă pe care mi-au căzut ochii la un moment dat. Un pic dolofană, dar la modul plăcut, într-o rochie albastră deasupra genunchilor, care-i evidenţia foarte frumos picioarele şi pantofii cu toc. I-am făcut câteva poze cu telefonul pe ascuns şi i-am studiat mai bine corpul pe ecranul mobilului. M-am gândit că mi-ar plăcea să o fut. Sunt un tip direct la chestii d'astea, ştiind prea bine că şi femeile vor să se fută în egală măsură, ca şi noi bărbaţii. Nu prea am mai fost atent la prezentare din momentul în care am început să mă gândesc cum să fac să mă culc cu femeia blondă, iar la momentul pauzei de prânz am urmărit-o şi m-am aşezat, chipurile întâmplător, la aceeaşi masă cu ea, o masă rotundă amenajată foarte frumos. Mi-am pus în farfurie carne de vită în sos de piper alb, orez basmati şi salată de andive. De asemenea mi-am turnat un pahar de vin roşu cam dubios, dintr-o carafă aflată pe bufetul de autoservire. Am mâncat liniştit, după care m-am prefăcut că lovesc din greşeală paharul, iar vinul roşu a ajuns pe femeia de lângă mine.
V
A venit după mine la toaleta femeilor, iar eu nu mai eram aşa nervoasă şi nici nu ştiam ce să mai zic, că într-un fel simţeam că mă place şi că a făcut totul dinadins. A fost amuzant când m-a ajutat să-mi usuc rochia la uscătorul de mâini şi ne-am prezentat unul altuia şi mi s-a părut chiar ok. Apoi am intrat împreună în sala de conferinţe şi s-a aşezat lângă mine şi tot vorbeam în şoaptă, de ca şi cum eram cunoscuţi de când lumea. Şi nici nu mai eram atentă la ce se vorbea de la pupitru, dar oricum îmi făcusem o impresie despre ceea ce văzusem şi puteam să-i prezint şefului toate datele, plus că la sfârşit ne dădeau o grămadă de broşuri. Şi îmi plăcea de el, că părea om de calitate şi era drăguţ la înfăţişare. Iar la un moment dat mi-a scris pe agenda primită din partea organizatorilor dacă nu vreau să luăm o cameră la hotel, iar eu i-am scris că e nebun, că aici e foarte scump, dar el a scris că plătim jumi-juma şi până la urmă i-am spus că sunt de acord, deşi am un prieten stabil de mulţi ani, dar în ultima vreme nu-mi mai acordă atenţia de la început şi relaţia noastră mi se pare oarecum în impas.
VI
După terminarea simpozionului despre microchirurgia reconstructivă, pe furiş cei doi merg la recepţia Hotelului Vilnius şi întreabă de preţul unei camere. Aflând preţul de 580 lei/noapte, şovăie în luarea unei hotărâri. Ar putea merge la un alt hotel mai ieftin, dar unde? Timpul este şi aşa destul de scurt, e aproape ora 17:00. Plătesc banii, 200 de lei bărbatul şi 380 de lei femeia, primind în schimb o cameră la etajul XXII, ce trebuie eliberată până cel târziu mâine la orele 12:00. Micul dejun este inclus. Evident că amândoi trebuie să fie seara la casele lor, dar nu-i nimic, sunt bune şi câteva ore. Ajunşi în cameră parcă uită unul de celălalt, bucurându-se de opulenţa încăperii, de mirosul plăcut şi proaspăt, de mobila luxoasă, dar mai ales de priveliştea de la etajul XXII unde parcă ai tot oraşul în palmă. Sunt deasupra lumii şi încep să se dezbrace în grabă, fiecare ocupându-se de hainele sale, până rămân goi puşcă.
- Te rog, pune-ţi pantofii la loc, o roagă el.
- Păi de ce?
- Vreau să te fut aşa încălţată, cum am văzut în filmele porno.
- Bine, dar stai mai întâi să-i spăl pe talpă. Mi-e milă să murdăresc aşternuturile astea curate.
Îşi ia pantofii în mână şi păşeşte în vârful picioarelor către baie, în timp ce el îşi freacă deja pula de atâta plăcere şi nerăbdare. Dar totuşi ea are dreptate, cearceafurile sunt de satin şi arată foarte bine pentru a fi murdărite de pantofii care au călcat peste tot, în lumea murdară de afară. Îşi spală bine pantofii pe talpă, apoi îi şterge cu prosopul de picioare, după care îi încalţă. Merg amândoi în pat, ea stă pe spate, la subsol. El începe să o lingă pe corp şi i se pare că pielea ei miroase a carne friptă de oaie. O linge pe ţâţe, o linge pe burtă şi simte gust de oaie.
- Miroşi a oaie?
- Am făcut aseară un grătar, cred că s-a impregnat mirosul în piele.
O linge în continuare până ajunge între picioare. Aici nu mai miroase a carne de oaie, ci a brânză de oaie. A telemea d'aia veche de la sibieni din piaţa, care costă 35 de lei kilogramul. Îi place mult de blonda asta dolofănică cunoscută acum câteva ore, mai ales că şi ea i-o ia în gură şi e mai dezinhibată ca o prostituată din centrul civic. Iar mai târziu ea îi spune că are un fetiş, să-i lingă cineva degetele de la picioare şi îşi dă pantofii jos. El se supune, deşi femeii îi miros picioarele a brânză cu mucegai albastru.
- Iţi put picioarele!
- E de la ciorapii de nailon şi de la pantofii din piele artificială. Mi-au transpirat.
Suportă mirosul şi gustul scârbos mai ales că femeia moare de plăcere şi în timp ce are degetele de la un picior la el în gură, se masturbează, iar cu celălalt picior îi mângâie lui pula. Se face cam ora 18:30 când termină cu totul şi amândoi sunt epuizaţi. Ce vor face în continuare? Se vor mai vedea? Încă nu ştiu, cert este că trebuie să se grăbească spre casele lor, unde sunt aşteptaţi. E şi aşa destul de târziu. Timp de vorbă poate vor mai avea altă dată, acum doar fac schimb de numere de telefon şi mai văd ei. Ea vrea să intre prima la duş pentru că vrea să meargă şi la wc. El o lasă şi mai stă în pat pe intunericul ce începe să coboare peste cameră, ascultând amuzat pârţurile femeii. Apoi aude apa de la duş şi intră în baie, privind la femeie cum se spală în timp ce el se pişă. Femeia îi spune că moare de sete şi să meargă la mini barul din cameră să ia ceva de băut. Se duce în cameră şi găseşte o sticlă de şampanie mică, o aduce şi se bagă amândoi în cabina de duş cu hidromasaj şi beau şampania, care e chiar şampanie, nu vin spumant. Bine că mai are femeia bani pe card, că bărbatul nu mai are niciun şfanţ la el. Se ating din nou în părţile intime şi fac poştă sticla de şampanie. Din trei înghiţituri de fiecare e gata pentru că e o sticla de 375 de mililitri. Afară e noapte deja şi priveliştea oraşului este mai mult decât minunată, dar cine mai are timp de aşa ceva? Pleacă pe fugă şi nici măcar nu se pupă, doar işi promit că se vor suna mâine sau în altă zi. Ea îşi cheamă un taxi şi iese din hotel după ce plăteşte şampania care costă 150 de lei deşi sticla a fost mică, iar el merge să predea cheia şi apoi face drumul înapoi spre casă cu mijloacele de transport în comun.
VII
În cartierele din Sud lumea este obosită după o zi de muncă. Unii sunt la cumpărături, alţii sunt încă pe drum, alţii iau o cină săracă alături de familie. El merge cu inima uşoară spre casă şi va declara femeii care-l aşteaptă că a avut ceva de predat la muncă. Îi este foame, aşa că nu refuză o porţie de musaca pe care femeia a adus-o de acasă, din provincie. Apoi sfârşitul zilei decurge în mod banal într-un apartament obscur din sudul oraşului, gândindu-se la o femeie blondă şi un pic durdulie despre care nu ştie mare lucru. În timpul ăsta mirosurile lor, al lui şi al femeii la care se gândeşte, plutesc prin camera pustie de la etajul XXII al unui hotel de 5 stele din nordul oraşului.
VIII
A doua zi dimineaţă descoperă că au ceva în comun. La ora 8, fără să îşi vorbească în prealabil, se regăsesc amândoi în sala de mese a Hotelului Vilnius, la micul dejun. Îşi spun parcă la unison: "Doar nu era să pierd o masă, care era deja plătită", iar apoi se îmbrăţişează amuzaţi. Masa lor se umple de şuncă, salam, ouă prăjite, brânză, caşcaval, salată de ton, cârnăciori picanţi, castraveţi, roşii, ridichi, măsline, brioşe cu fructe de pădure, iaurt, ceai verde, suc de portocale. Fericirea se pogoară asupra lor şi-şi mai vorbesc abia după ce masa se goleşte complet, iar zâmbete mari îşi fac loc pe faţa lor, uitându-se unul la celălalt.