Penibil

de Eufrosin Potecă

 Sunt sigur că mulți dintre dumneavoastră au avut de-a face cu Regele Penibil. Atotputernicul rege, stăpânul jenei.... Un element cheie în viețile noastre. Un muc atârnat involuntar de nas, resturi de mâncare între dinți, pantalonii rupți între picioare, șlițul desfăcut. Aș vrea să vă povestesc despre relația mea cu Penibilozitatea Sa.

   Eram la vârsta grădiniței, începutul anilor ’80. Copil mic și răsfățat, la grădiniță (nu creșă sau cămin, adică la ora 12:00 se termina toată povestea) – grupa mică sau mijlocie. Simțeam o nevoie stringentă să defechez. Adică mă tăia o căcare maximă. Purced către wc (o latrină similară cu cea din Trainspotting), prestez nevoile fiziologice (cu ceva stropi) și neexistând hârtie igienică, trag chiloții albi împreună cu pantalonii albi peste găoaza plină de căcat (care evident se revoltă și se revarsă înafara textilei). Mă întorc în mijlocul copiilor și tovarășa educatoare când mă vede, evident, mă trage pe linie moartă. Eram o bombă chimică! Întâmplător, chiar atunci apăruseră niște noi jucării în curtea grădiniței. Un mini excavator, un mini buldozer, o mini macara. Doar ne pregăteam pentru construcția socialismului! Te suiai pe ele, dădeai din pedale și mașinăria muta niște nisip dintr-o parte într-alta. Eu eram căcat la cur. Marginalizat. Nu existau îngrijitoare care să curețe jegul cu șervețele umede așa cum e acum. I-am zis tovarășei că mă duc singur acasă (era la 300 de metri) dar evident că nu putea să mă lase singur pe stradă. Și așa am așteptat să se facă ora 12:00, căcatul se usca încet pe piele și pe haine, copii se jucau cu noile jucării, eu priveam, viața e crudă. Aveam 4 sau 5 ani.

   Peste câțiva ani, eram în clasele primare, văzusem Aristocats. Nu mai țin minte exact unde (la TV, pe la vreun vecin la video...) dar îmi rămăsese încap melodia aia cu “Everybody, everybody wants to be a cat!” și la școală, împreună cu câțiva colegi de clasă, ne-am apucat să strigăm ca nebunii: “Evribadiiiii, evribadiiiii uants tu bi ă chet!!” Și am ținut-o tot așa după ore până acasă unde odată intrat în frenezia mantrei repetate la nesfârșit urlam din ce în ce mai tare. Eram singur în casă, ai mei erau la servici, nu îmi păsa de nimic, strigam cât mă țineu bojocii: “Evribadiiiiiiii, evribadiiiiiiii uants tu bi ă chet!!” La un moment dat mă întorc și dau nas în nas cu tata. Venise mai devreme și eu nu-l auzisem. Omul era grena la față:

- Ce ai? Ai înebunit? O să ne știe toți vecinii! Dacă ești nebun zii, și mergem la balamuc!

Atunci m-am trezit și cortina penibilului a căzut peste mine.

   Deși nu sunt chiar cea mai aseptică persoană totuși niciodată nu am ignorat igiena elementară. Și cu toate astea cumva prin clasa a V-a sau a VI-a, imediat după ridicarea eșalonului doi al pEcErE la putere (sau revoluție, cum le place lor să o denumească), niște ftiraptere (mai precis pediculus humanis capitis) și-au luat drept spațiu locativ spațiile înguste și întunecoase dintre foliculii mei piloși capilari. Astfel, după ceva scărpinări intense ale țestei, într-o dimineață în drum spre școală, am trăit pe viu expresia “a ieșit ca păduchele în frunte”. Așa e! Monstrul ieșise pe platou să se bronzeze puțin! L-am storcit cu ură între degetul mare al mâinii stângi și cel arătător și mi-am continuat cu teamă drumul. Orele petrecute în clasă au trecut fără peripeții printre episoade de scărpinat. De îndată ce au apărut ai mei părinți acasă i-am relatat mamei despre senzația de prurit și despre întâlnirea matinală cu lighioana și ea a luat imediat măsuri. Neavând gaz în casă (remediul tradițional), ingenioasa mea mamă s-a gândit să distrugă invadatorii cu apă oxigenată (pe care o folosea în mod curent la decolorarea părului înaintea vopsirii). Zis și făcut! Cu multă migală și atenție, cu ajutorul unei pensule, mi-a aplicat la rădăcina părului soluția cu apă oxigenată. Partea bună a acestei operațiuni, pe care am constatat-o ulterior, a fost că păduchii au decedat. Partea proastă, pe care am constatat-o a doua zi de dimineață, a fost că părul meu ușor șaten devenise un blond superb la rădăcină! Undeva în viitor aș fi putut face parte din echipa națională de fotbal a României așa cum s-a prezentat la Mondialul din ’98 înaintea meciului cu Tunisia. Partea și mai proastă a fost că, a doua zi,  arătând în acest fel a trebuit să fac față avalanșei de întrebări a colegilor de clasă: “Te-ai vopsit?” ”Ce-ai pățit?” ”Parcă arăți altfel! Te-ai tuns??” Am rezolvat totul cu o minciună sugerată de mama. “M-am spălat pe cap aseară și am încurcat șamponul meu cu cel al mamei care conținea și decolorant pentru păr.” Nu cred că m-a crezut nimeni dar am supraviețuit și acestui moment penibil.

   Făcând un salt mare peste ani, undeva între 23 și 24 de ani, mă plimbam cu cea ce avea să-mi devină nevastă și mamă a copilului meu prin vestitul parc Herăstrău. Eram la începutul relației, perioada cu multe întâlniri în oraș, ținut de mână, pupături prin parcuri, mijloace de transport în comun și altele asemenea. Totul a început absolut normal, ne-am plimbat prin parc, am oprit la o terasă unde am consumat câte o bere (de fapt o jumătate de bere ea și o bere și jumătate eu, ce noroc pe mine!), iar când s-a lăsat seara am pornit agale spre ieșirea din parc înspre piața Charles de Gaulle. Poate stelele s-au aliniat anapoda, poate berea avea mălai sau porumb, poate cumva Dumnezeu mă tot bate pe umăr atragăndu-mi atenția că sunt de rahat, cert este că în apropierea ieșirii din parc am simțit cum sfincterul se comportă ca după un maraton – e gata să cedeze! Cumva cocktail-ul de fecale din colonul meu fremăta ca lava sub Vezuviu în urmă cu aproape două milenii iar eu am știut că nu voi mai putea ajunge la metrou în condițiile date. Penibil sau nu, mi-am cerut scuze motivând sec: “Am o urgență! Te rog așteaptă-mă aici!” și am dispărut undeva în boscheții din partea dreaptă. Am găsit un loc ferit și abia am apucat să-mi dau pantalonii jos astfel încât să nu-i umplu de fericire. Explozia a fost intensă, colonul a expectorat tot, ca un bătrân bețiv și fumător ce are tone de flegmă în gât! Libertate!! Și acum încotro? Nu aveam șervețele, hârtie igienica, nici măcar o coală A4 (care mototolită bine ar fi fost foarte utilă). Așa că m-am simțit precum elfii din Stăpânul Inelelor (frate cu natura!) și am apelat la niște frunze din boscheții alăturați. Văzându-mă liber și fără griji, am tras pantalonii pe mine și m-am îndreptat către ieșirea din parc unde mă aștepta viitoarea consoartă care cred că și-a imaginat că am urinat pe undeva prin boscheți precum un bețiv ordinar (după o bere și jumătate). Atunci nu i-am spus nimic dar după niște ani i-am marturisit și am râs amandoi de situația “căcăcioasă” în care m-am aflat.

   Și astfel, închei rotund, în aceeași notă maro, relatarea câtorva dintre momentele penibile din viața mea. De-a lungul timpului au fost mult mai multe (și sunt convins că vor mai veni) dar cred că m-am făcut de râs destul povestindu-le pe acestea.