Delegaţia. Capitolul V

Când am ajuns la hotel se înnoptase de-a binelea. Holul slab luminat era pustiu, stăpânit însă de un miros de mâncare, poate varză călită sau fasole cu ciolan. La recepţie nu era nimeni şi deşi am strigat după cineva, nu mi s-a răspuns. În penumbră, undeva după recepţie erau câteva canapele şi fotolii ponosite, aşezate în jurul unor măsuţe mici. Pe una dintre mese cineva lăsase un ziar şi o ceaşcă de cafea. La capătul holului, după lifturi, se zărea o uşă micuţă de unde venea lumină şi gălăgie. Poate pe acolo pătrunsese şi mirosul de mâncare. Îndreptându-mă către uşă am observat SHOP-ul, care din păcate era închis. Oricum nu aveam valută pentru a cumpăra ceva, dar de fiecare dată când sunt în delegaţie şi dorm la hotel îmi place să privesc la produsele ce se vând aici. Rom Havana Club, ciocolată Toblerone, ţigări Kent şi HB, alune sau Martini. E o altă lume şi deşi nu o pot palpa, măcar o pot vedea în voie. M-am apropiat de vitrina cu grilaj şi am privit în lumina pâlpâindă a neonului dinăuntru, când o voce oarecum supărată s-a auzit în spatele meu, întrebându-mă dacă doresc ceva. Recepţionera, o femeie între două vârste având o coafură identică cu a lui Ronnie Wood şi o uniformă bleumarin destul de purtată, se uită fix la mine, ieşind din perimetrul recepţiei.
- Bună seara! Doresc o cameră dublă...
- Din păcate hotelul este plin la acest moment. Nu mai sunt camere, spuse recepţionera fără să îmi răspundă la salut şi fără să mă lase să termin ce aveam de spus.
Ştiam foarte bine că astfel de persoane sunt îmblânzite cu o mică atenţie, aşa că am scos o hârtie de 10 lei şi am pus-o pe tejgheaua recepţiei.
- Tot ce pot să vă ofer este o cameră dublă, dar trebuie să o împărţiţi cu altă persoană. Doar aşa mai avem. Ne-a venit azi la prânz o delegaţie de sus şi avem tot ocupat. Nu am cum să vă ajut. Vă dau o cameră, dar să ştiţi că o să mai găsiţi pe cineva înăuntru.
- Este bine şi aşa, am acceptat eu resemnat. Oricum se făcuse noapte şi nu mai aveam unde merge.
I-am lăsat buletinul, am luat cheia de la cameră (probabil o dublură, originalul fiind deja dat) şi am pornit spre lift. Camera 506, deci etajul 5.
- Lifturile sunt stricate. Va trebui să folosiţi scările, a ţipat recepţionera în spatele meu.
- Minunat, mi-am zis cu voce tare, îndreptându-mă către scări, care se aflau faţă în faţă cu uşa prin care pătrundea gălăgia şi mirosul de mâncare.

Un bărbat bine făcut, în uniformă de portar, a ieşit din spatele plantelor decorative ce înfrumuseţau holul. Se prea poate să fi fost acolo dintotdeauna, însă a trecut neobservat.
- Nu puteţi urca pe aici. Scara interioară este blocată. Vă rog să o folosiţi pe cea exterioară, mi s-a adresat de asemenea fără a saluta şi cu o voce oarecum poruncitoare.
- Dar de ce?, am întrebat, evitându-i privirea.
S-a apropiat de mine şi cu o mimă mult mai binevoitoare, mi-a şoptit complice:
- E o delegaţie venită de sus. Nu vor să fie deranjaţi.
Chiar că minunat. Lifturile nu mergeau, sau probabil erau blocate şi folosite doar de membri "delegaţiei de sus", scara interioară nu putea fi folosită. Nu-mi rămânea decât să caut scara exterioară şi să urc la etajul 5, la camera 506.