Doroftei Pub

Prima oară am ajuns la Doroftei Pub în 2009, de 1 Mai, când într-o Gară de Nord arhiplină m-am urcat fără bilet într-un tren de Galaţi, plătind în vagon, la suprapreţ, biletul până la Ploieşti Sud. După o plimbare prin Ploieşti, aflat în căutarea unui loc pentru prânzit, vis-a-vis de Mc-ul din centru, deasupra cinematografului, am descoperit Doroftei Pub.

Localul seamănă cu puburile britanice pe care le-am văzut în filme, ori despre care am citit în poveştile lui Irvine Welsh. Are un bar în mijlocul încăperii, mese de jur împrejur, multe chestii interesante ornează pereţii (printre care şi medalia lui Doroftei cucerită la Olimpiada Atlanta 1996). Terasa este foarte plăcută, de aici putându-se arunca o privire spre centrul Ploieştiului. Dar mai multe informaţii puteţi afla pe siteul oficial. Preţurile sunt bune, mâncarea e grozavă, chelnarii destul de politicoşi, însă nu foarte pricepuţi. O atmosferă plăcută ce m-a determinat să vizitez acest loc de vreo 6-7 ori, de cele mai multe ori venind special din Bucureşti pentru a mânca la Doroftei Pub.

Sâmbătă, pe terasa pubului, mâncam ficăţei de pui şi beam o bere făra alcool, când cineva şi-a lăsat mâna pe umărul meu, îmbrăţişându-mă prieteneşte. Era Leonard Doroftei, Moşul. Mi-a vorbit cu o deosebită blândeţe, parcă un pic cu sfială:
- Vă place mâncarea?
- Sigur, i-am răspuns. Vin special din Bucureşti aici. Am venit de multe ori.
- Tocmai de aia. Vreau să mă asigur că totul este ok.
- E foarte bine, mulţumim.
- Dacă nu vă place ceva, vă rog să daţi înapoi.
Mi-a zâmbit din nou cu sfială şi a trecut la o altă masă pentru a vorbi cu clienţii. Mi s-a părut un gest foarte frumos şi chiar m-am simţit mândru că am schimbat câteva cuvinte cu Doroftei. Cred că este o persoană plăcută.