Tradiţii culinare în familia mea

În familia noastră există o tradiţie veche de peste cinci ani. Atât de Paşte, cât şi de Crăciun începem masa cu brânzeturi fine, celebrele brânze cu mucegai sau cu pastă moale. Brie, camembert, brânză cu mucegai albastru ori brânză din grota de la Ţaga, toate îşi găsesc locul pe un platou. Întotdeauna însoţite de un vin bun, deobicei Cabernet Sauvignion, dar şi de o pâine de calitate, sau uneori de un ciorchine de strugure alb cu bobul mare. Un aperitiv net superior tobei, lebărului sau piftiei. Urmează felul principal, care nu este nici pe departe aşa elitist precum aperitivul. Carne la tigaie cu cartofi prăjiţi dacă e Crăciun, friptură de miel la cuptor dacă e Paşte. Vinul roşu demisec este un liant între cele două feluri. Desertul întotdeauna acelaşi, prăjitura cu brânză şi vanilie inspirată din cartea lui Jamie Oliver. Pentru o maximă senzaţie a întregului aparat digestiv aceste mese au loc întotdeauna târziu în noapte, chiar după orele zero. Fie de Înviere, după ce s-a luat lumină de la biserică, fie în noaptea de ajun, de fapt în primele ore ale zilei de Crăciun.

La trecerea dintre ani sunt alte obiceiuri. Masa trebuie să conţină foarte multe produse din apele mărilor sau oceanelor. În noul an, prima înghiţitură luată trebuie să fie de peşte. Dacă mănânci peşte eşti deştept tot anul şi-ţi merge bine, pentru că peştele conţine fosfor. Simbolul fosforului în tabelul periodic al elementelor este P. De vreo patru ani, nelipsiţi de la mesele de Revelion sunt creveţii (cei adevăraţi, nu chipsurile alea pe care înainte le importam din Vietnam) şi inelele de calamar. Salata de beuf şi salata de fructe sunt alte preparate obligatorii. Iar la miezul nopţii se bubuie o şampanie, care se bea în cupe de cleştar.

Pe vremuri, când bunica trăia, mesele de Sâmbăta Morţilor erau preferatele mele. Le făcea de două ori pe an şi erau adevărate festine, un prilej de socializare al rudelor rămase în viaţă. Se strângeau cel puţin 15 persoane şi nimeni nu începea să mănânce până ce nu turnau din paharul de ţuică în farfurie sau pe jos. Să bea şi morţii o ţuică. Piesele de rezistenţă ale acestor mese erau plăcintele calde făcute în casă. Plăcintă cu brânză sărată şi mărar, plăcintă cu carne, plăcintă cu dovleac, plăcintă cu brânză dulce şi stafide, plăcintă cu mere. Plăcinte aşa bune nu am mai mâncat niciunde. Făceau parte din tradiţia familiei, dar odată cu bunica s-au pierdut pentru totdeauna. Chiar nu îmi imaginez de unde ştia să facă bunica, femeie cu şcoală şi trăită toată viaţa la oraş, asemenea plăcinte ce în prezent ar stârni invidia chiar şi celor de la Paul. Tot cu mesele de la Sâmbăta Morţilor asociez salamul de Sibiu, adus de o mătuşă care putea face rost pe sub mână. Mâncam după voia inimii pentru că era la discreţie. Salamul de Sibiu din ziua de azi e o glumă faţă de cel de atunci. Şi se mai puneau pe masă sarmale şi friptură de porc, iar la sfârşit colivă. Iar toată lumea era foarte veselă, de n-ai fi zis că e pomenirea morţilor. Şi poate chiar morţii ne priveau cu veselie, că doar în cinstea lor mâncam şi beam.

Acestea sunt doar câteva repere ale tradiţiilor culinare ce aparţin (sau au aparţinut) familiei mele. Obiceiuri de care te ataşezi, iar într-o buna zi, ajungând la saturaţie, vei dori să te lepezi.