joi, 5 februarie 2015

O călătorie

Am hotărât să plec cu nevastă'mea și fii'miu cu mașina prin Ungaria, în special la Budapesta. Ne-am trezit dimineața la 4, am umplut portbagajul mașinii până la refuz, iar apoi am pornit la drum, noi trei și nea Traian, un coleg al soției, care se afla în concediu, ocazie cu care dorea să meargă în locurile natale, la Nădlac, județul Arad, adică tocmai în drumul nostru. Omul foarte amabil, încă de la început ne-a spus că ne va ajuta cu schimbatul forinților și cu trecerea frontierei fără probleme. Drumul către Nădlac se desfășoară pe parcursul întregii zile, cu opriri pentru masa celui mic ori pentru băut o cafea, pe Autostrada București-Pitești, spre Râmnicu Vâlcea pe Dealul Negru, pe Valea Oltului până la Sibiu, apoi drumul care urcă și coboară până la Sebeș, de acolo Deva, Arad și în sfârșit mai către seară ajungem la destinație, iar în sat nea Traian vorbește în slovacă cu lumea de acolo și ne duce la casa preotului care știe deja de venirea noastră și ne va găzdui, ba chiar ne va schimba și 3000 de forinți, iar a doua zi dimineață devreme va merge cu noi până în vama ungurească și o să vorbească cu grănicerii și nu ne vor controla de bani, ori de alte produse. Dar nici nu avem produse pentru comerț, fiindcă mergem în scopuri turistice, dar poate se vor uita urât la aragazul de voiaj, ori la masa și scaunele pliante și mai ales la canistra suplimentară cu benzină. Casa preotului din Nădlac este amenajată modern cu mobilă frumoasă cum nu se vede niciunde în București. Copiii părintelui se delectează cu jocuri pe un Commodore 64 ultra performant, iar fii'miu nu se mai satură privindu-i. Ne culcăm cu toții în așternuturi moi umplute cu puf de gâscă, iar nea Traian pleacă la casa lui, nu înainte de a ne ura drum bun în aventura prin Ungaria.

A doua zi devreme trecem granița cu emoție în inimă, dar popa este lângă noi și nu întâmpinăm nicio dificultate, mai ales că lăsăm câțiva forinți la unul dintre vameși, care pare mulțumit. Părintele ne blagoslovește, apoi face cale întoarsă, iar noi avem drum liber prin Ungaria și intrăm deja în primul sat, care ne uimește prin curățenie și ordine. Rulăm încet, bucurându-ne de străinătate și de un alt standard, iar totul ni se pare ireal, mai ales că inaintând în dimineață, în fiecare sat se deschid mici magazinașe numite ABC și se vede chiar și din mașină că sunt pline cu de toate, dar cel mai mult suntem uimiți de șirurile de banane care atârnă sub formă de ghirlandă. Cel mic este nerăbdător, așa că oprim la un astfel de magazin, iar ceea ce vedem întrece orice așteptări. Înăuntru sunt frigidere cu băuturi răcoritoare și bere la sticlă și cutie. Nu rezistăm tentației și luam două cutii de bere pentru mai târziu, iar pentru cel mic o sticlă de 1 litru de Coca Cola. Este pentru prima oară când vedem Coca Cola, iar cel mic ne spune că el credea că este de portocale, dar acum vede ca seamănă cu Pepsi, de care a mai băut când și când în țară.

Budapesta este pur și simplu năucitoare, cu toate podurile ei peste Dunăre pe care le străbatem de zeci de ori în ambele sensuri și nu ne mai săturăm. Cu parlamentul văzut de pe malul celălalt, ori cu funicularul ce urcă în Buda. Lumea este mai colorată ca la București și au de toate aici. Ne întrebăm dacă ei nu au fost sub comunism. Ne întrebăm cum trebuie să arate Austria sau Germania. Fac poze la tot pasul și am folosit deja 3 filme ORWO de 36 de poziții. Mai în toate pozele fii'miu stă într-un picior, cu celălalt picior ridicat în echer și cu mâinile depărtate de corp, aproape paralele cu pământul, ca mascota Campionatului Mondial de Fotbal ce tocmai s-a terminat.

Magazinele cu autoservire din marile orașe sunt de poveste. Oamenii își iau pâinea și o pun în punguțe de hârtie. Au zeci de feluri de bere și nici nu știi ce salamuri să alegi. Ne luăm prânzul zi de zi de la astfel de magazine, iar odată o femeie care porționează salamul ne întreabă din ce țară suntem. Îi spunem că din România și ne compătimește, cel puțin asta înțelegem din gesturile sale și expresia feței. Citim ore întregi pe etichete și admirăm rafturile din magazine, dar forinții se termină într-un mod foarte rapid și nu ne permitem prea multe. Rămânem cu admiratul.

De hotel nu poate fi vorba. O noapte la hotel ar costa cât jumătate din toți banii noștri, iar noi vrem să stăm două săptămâni în Ungaria. Înnoptam lângă o pădure de la marginea orașului, eu și nevasta pe scaunele din față ale mașinii, așa stând în fund, cel mic întins pe bancheta din spate. Ăsta ne va fi hotelul preț de 14 nopți. Mergem la WC în pădure, ne spălăm în padure cu o sticlă de apă. În fiecare dimineață trece pe lângă noi o mașină de ambasadă, probabil una din casele de protocol fiind situată în pădure. Ajunsesem să mă cunosc cu șoferul și cu ambasadorul, adică ne salutam de câte ori treceau pe lângă noi. Nu știu ce gândeau în ceea ce ne privește.

Vilele de pe malul lacului Balaton mi se par opulente. Sunt multe mașini caravană și rulote aici, iar oamenilor pare sa nu le lipsească nimic. Trecem și noi printre ei, doar privind, fără posibilitatea de a merge la un restaurant, dar ne mulțumim și cu parizer foarte gustos de la ABC și cu o bere la cutie.

Din întâmplare nimerim la un talcioc și reușim să vindem pe o nimica toată niște haine nepurtate din bagaj și aragazul de voiaj. Cu banii luați ne putem prelungi sejurul în această țară minunată. Poate la anul vom repeta figura în Cehoslovacia.

Au trecut 25 de ani de atunci. Fii'miu străbate acum Europa cu avionul și doarme fără probleme la hoteluri de 4 stele. Toată generația lui face asta. Nu e deloc scump. Însă atunci, la începuturile capitalismului dacă vroiai să faci o excursie afară trebuiau făcute sacrificii. Omul de rând care iubea călătoria așteptase demult această oportunitate și ar fi dat orice să vadă străinătatea. Erau cozi enorme la pașapoarte, se deschiseseră granițele și lumea pleca. Mai degrabă pentru comerț la Istanbul, dar au fost și câțiva cărora li s-a părut o minune dumnezeiască să ajungă la Budapesta, ori la Bratislava. Erau genul de excursii din care te întorceai și îți invitai toți cunoscuții la o masă pentru a povesti ce ai făcut. Erau vremuri diferite față de timpurile actuale și nu pot spune că erau neapărat mai urâte.

8 comentarii:

  1. Cum se face ca nici acum nu a ajuns adevarata Coca Cola la noi...
    Este vorba despre copilul Gabriel? Daca e asa, de mic s-a dovedit un foarte bun observator. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu duc galeata la gunoi8 februarie 2015, 22:58

      Adultul Gabriel nu mai este nici macar un sfert din copilul Gibreel. Iau cazut aripile in WC la ultima diaree. Si n-a observat hartia igienica de pe pervaz. Pacat. Inger cu aripi maro, parca te ia la misto.

      Ștergere
  2. Copilul Gabriel, desigur.
    Sincer, Coca Cola nu mi-a placut niciodata. Am preferat intotdeauna Pepsi. Bine, pe vremea aia era altceva. Cred ca as fi baut cu placere si American Cola :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred ca ai fi baut si Domestos. Cu aroma de pin. Din cel mai fin.

      Ștergere
  3. Super povestire, copilule Gabriel! Ma si gandeam cati ani ai.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Locomanu da cu banu8 februarie 2015, 22:55

      Are 65 dar se poarta ca la 5. Se incalta cu opinci si mananca doar budinci.

      Ștergere
  4. Pretenash, Commodore 64 se faceau acum 100 de ani. Paoate te gandesti la Sony PS4.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Friendloi! Treburile povestite se petreceau acum o suta de ani, pe vremea cand Commodore 64 era za bighest coi! Pulp Fiction e prea greu pentru unii..... chiar si acum.... N-a murit John Travolta? De ce mai apare la final?

      Ștergere