Poşta

Intru în clădirea Poştei şi merg la coletărie. E trecut de ora 19, iar programul se termină la 20. Vineri seară. Am de ridicat un colet. La primiri colete este o coadă cam de zece persoane, iar la trimiteri sunt trei sau patru. Pe jos este foarte murdar, o apă plină de noroi şi urme de bocanci. Mobilierul încăperii sub forma unor mese înalte la care poţi scrie documente susţine multe ghivece cu muşcate. Este uzat, plin de zgârieturi, dintr-o vreme de mult uitată. Mă aşez la coadă şi studiez camera. La birouri, în spatele tejghelei, stau două funcţionare. Sunt morocănoase şi chipurile vorbesc între ele:
- Ia uite, fată, se tot aşează la coadă.
- Da, parcă s-ar da ceva.
- Da' ce? Eu plec iar la 9 de aici? Îmi dă cineva bani pe orele suplimentare?
- Da, îţi dă pe dracu să-i ia.
- Şi mai e şi Vocea României în seara asta.
De fiecare dată când intră un client nou pe uşă se uită cu venin spre respectivul.
În spatele celor două funcţionare sunt câteva panouri cu diverse acte expuse, felicitări cu specific de iarnă, calendare de vânzare. În partea superioară panourile sunt împodobite cu beteală şi globuri, podoabe ce-mi dau o impresie de sărăcie şi mai mare a locului, nicidecum de înfrumuseţare. Totul are un aer de vechime, de trecut, de timpuri comuniste. Angajatele sunt din ce în ce mai morocănoase. Trântesc, bufnesc, se răstesc, vorbesc între ele tot felul de nimicuri de ca şi cum n-ar fi clienţi de faţă. Oamenii din rând stau liniştiţi şi nu comentează. Îşi aşteaptă pachetele de la copiii din străinătate ori poate cadouri comandate pentru Crăciun.

Pentru a mai alunga din plictiseală mă uit pe un panou  pe care se specifică obiectele ce pot fi trimise prin colet pe răspunderea clientului. Printre altele se pot trimite pe propria răspundere albine vii, pui de o zi sau porumbei călători. Îmi şi imaginez cum stau albinele cuminţi într-o cutiuţă, în timp ce maşina poştei le duce la gară, iar de acolo cutiuţa lor este suită în tren şi după câteva zile ajunge la destinaţie, iar cel care primeşte coletul deschide cutia, iar albinele încep să zboare vesele. Mă uit iar la fucţionarele Poştei. Cea la al cărei rând stau este chiar draguţă. O femeie de 35 de ani. E normal să fie nervoasă. Şi eu aş fi în locul ei. Sistemul te face astfel, statul te plăteşte prost, patronul te plateşte prost, cei mari te asupresc întotdeauna. Nu cred că are un salariu mai mare de 1000 lei. Totul se mişcă cu încetinitorul. După sunet probabil facturile sunt scoase la o imprimantă matricială. Durează cam un minut să tipărească o simplă factură. O clientă are de ridicat cinci colete cu facturi diferite. Îmi vine să o scuip. A început să mă doară mijlocul.

Cel din faţa mea a stat degeaba 30 de minute la coadă. Are de ridicat o scrisoare internaţională, lucru care se face de la un cu totul alt ghişeu. Este deja ora 20. Mâine. În sfârşit îmi vine rândul. Parcă intuind faptul că o înţeleg, funcţionara îmi zâmbeşte în timp ce îmi aduce coletul. Mi-ar plăcea să-i dăruiesc romanul Poşta, al lui Charles Bukowski, dar nu sunt sigur că apreciază literatura. Ne luăm la revedere şi mă grăbesc spre casă. Măcar eu să prind Vocea României. În urma mea mai sunt cinci persoane la coadă.