Poveste de iarnă

Iarna este a patra fiică a bătrânului an.Deobicei se instalează în ţara noastră la începutul lunii decembrie, venind cu frig şi lapoviţă. Treptat frigul se transformă în ger, iar lapoviţa în ninsoare.Întreg pământul, câmpiile, dealurile şi muntele se îmbracă în mantia albă a zăpezii. Pentru ogoare zăpada este foarte folositoare. De cu toamnă ţăranii cooperatori au semănat grâul, iar pe timpul iernii zăpada îl ţine la căldură şi îl fereşte.Dar şi copiii se bucură foarte mult de zăpadă. Aceştia, de cum dă prima ninsoare, merg la derdeluş şi se dau cu sania, ori fac oameni de zăpadă cărora le pun un morcov în loc de nas, cărbuni în loc de nasturii de la haină şi de asemenea o oală veche pe cap, care ţine loc de pălărie.Alţi copii merg pe lacul îngheţat şi acolo pot patina, dar acest lucru este şi foarte periculos pentru că gheaţa se poate rupe în orice clipă şi pot cădea în apa rece şi muri din cauza frigului. Tot iarna gospodarii de pretutindeni taie porcul, din care apoi se prepară mâncăruri foarte gustoase precum slănină, cârnaţi, tobă, piftie, sarmale sau carne de porc prăjită.Întotdeauna gospodinele harnice au cămările pline iarna, pentru că s-au îngrijit din timpul anului. În cămările lor se găsesc: murături, zacuscă, bulion, compoturi şi dulceţuri, sticle cu vin. În ultimele zile ale anului toţi copiii cuminţi îl aşteaptă pe Moş Gerilă. Acesta este un moş bătrân care împarte cadouri celor ce nu au fost obraznici, au luat note bune şi au ascultat de părinţi sau bunici. Iarna se termină în ultima zi a lui februarie, 28 sau 29 în funcţie de anul în care ne aflăm. La 1 martie, când sărbătorim Mărţişorul, începe primăvara. Tot atunci de sub zăpadă îşi fac apariţia şi primele flori, ghioceii.

În stânga mea, fata din parc conduce cu atenţie. Lumina farurilor bate până departe luminând copacii desfrunziţi de pe marginea drumului pustiu. Totul seamănă cu un peisaj selenar, inclusiv carosabilul plin de gropi. I-am citit fetei din parc compunerea elevului Becheru Mihai din clasa a III a D, compunere, având ca temă iarna, cu care a participat la Olimpiada de limba română, faza pe şcoală. Obţinuse locul al cincilea din şase concurenţi şi doar primii doi mergeau mai departe, la faza pe sector. Dar nu era dezamăgit pentru asta. Mi-a dat compunerea lui, spunându-mi că el scrie pentru propria-i plăcere şi nu pentru onoruri. Fata din parc m-a ascultat cu atenţie, concentrându-se în acelaşi timp şi la drumul care continua să urce şi pe măsură ce urca apăreau în calea noastră petice de zăpadă proaspătă.
- E o compunere foarte bună. Cele care s-au calificat mai departe trebuie să fi fost grozave.
- Nu poţi ştii, i-am răspuns.
Mi-am adus aminte cum era în şcoala generală, unde fiecare profesor avea elevi preferaţi şi elevi la care ţinea mai puţin. Şi chiar dacă la astfel de competiţii lucrările sunt secrete, până la urmă tot se află cine e în spatele scrierii. Oricum, pentru noi, elevul Becheru Mihai din clasa a III a D era cel mai bun la literatură din toate clasele a III a. Oare ce o face el acum ? E deja târziu, probabil că doarme. Iar noi, eu şi fata din parc, continuăm să mergem liniştiţi cu maşina pe drumul care începe să fie acoperit din ce în ce mai mult de zăpadă, prin ninsoarea care tocmai a început. Copacii lipsiţi de frunze au fost înlocuiţi cu brazi plini de zăpadă, o atmosferă de iarnă autentică luând locul peisajului selenar de mai devreme. Este linişte deplină, în noapte auzindu-se doar sunetul maşinii răzbind prin zăpadă şi poate vântul în depărtare. O vreme stăm amândoi tăcuţi privind albul de afară. Fata din parc continuă să conducă relaxat dar în acelaşi timp foarte atent. În zare se văd luminile unui orăşel, dar mai e până acolo. Se întoarce şi mă priveşte cu ochii ei mari, îmi zâmbeşte şi întorcându-şi privirea înapoi la parbriz rosteşte cu vocea şoptită :

Undeva, dincolo de curcubeu, sus de tot, visele la care am visat odată, erau într-un cântec de leagăn. Undeva, dincolo de curcubeu , păsări albastre zboară şi visele la care visezi, viselele chiar se împlinesc. Într-o zi voi ajunge acolo, voi lăsa norii în urma mea şi visele la care nici nu îndrăzneam să visez....De ce ? O, de ce? Pot eu oare?..Se vor împlini....Acolo da, acolo mă vei găsi. Văd cerul albastru, norii albi şi strălucirea zilei în care vreau să plutesc şi îmi zic în sinea mea: Ce lume minunată!

Maşina ne poartă mai departe liniştită spre orăşelul luminat de brazii împodobiţi, de ghirlandele albastre atârnate de stâlpii electrici şi de cele câteva case în care proprietarii dorm demult. Ninge potolit cu fulgi mari.Lăsăm maşina în faţa unei clădiri din cărămidă, ne înfofolim cu ce avem la îndemână şi pornim pe jos, pe străduţele înzăpezite, printre casele de lemn din care iese mirosul de carne friptă şi plăcintă de mere mâncate de cu seara. Paşii ne poartă spre parc, un parc mai mic decât cel în care ne-am cunoscut, dar mai cald în ciuda frigului de afară, mai prietenos, mai primitor. Şi cum să nu fie aşa când am lăsat în depărtare oraşul mare cu toate problemele lui, toate grijile, toate gândurile rele. Ne plimbăm pe aleile pustii, printre brazii în care au veveriţele scorbura, pe lângă havuzul cu apă îngheţată. Este atâta linişte încât putem auzi fulgii de zăpadă cum cad. O nouă poveste işi face loc, aici sub norii grei din care zăpada cade peste întregul parc, întregul orăşel, ba chiar peste întreaga lume. Ca întotdeauna fata din parc mă priveşte cu ochii ei mari şi începe :

Astă vară eram în tren, mergând către graniţă. Cu mine, în vagon, erau oameni de felurite vârste şi naţionalităţi. Erau şi două femei care călătoreau singure, probabil la patruzeci de ani. Una din ele se deosebea, părea să nu aibă nici vârstă şi nici trecut. O fetiţă de vreo trei ani s-a apropiat de ea şi au început să joace un joc legat de culori. La un moment dat femeia a întrebat-o pe fetiţă dacă ştie ea să descrie un obiect alb, şi adăugat încet, cu tristeţe ca pentu ea, PUR. Fetiţa s-a gândit o vreme, aşa că femeia i-a răspuns că oricum nici ea nu crede că există ceva pur în lumea asta, nimic alb deci. Atunci s-a întâmplat magia. Fetiţa cu ochii plini de sclipiri de fericire a strigat, de toţi câţi eram în trenul ăsta am întors pivirea spre ea, "Ştiu....ZĂPADA !".

Am continuat să mergem încet prin parcul hibernal, bucurându-ne de fiecare clipă. Iată şi un om de zăpadă exact ca cel din compunerea elevului Becheru Mihai din clasa a III a D. Mai este mult până în zori. În munte, printre pâlcurile de brazi se zăreşte o luminiţă. Fata din parc mă întreabă dacă mergem până acolo. Accept, bineînţeles.Ninsoarea nu dă semne că s-ar mai opri vreodată.