Negroni

Fostul bloger Petrov, despre care tocmai am vorbit în postarea anterioară, mi-a supus atenției cocktailul numit Negroni. Povestea mereu că fie și-a preparat acasă, fie a băut în restaurant. Am fost curios, trebuia neapărat să încerc și eu. Se prepară foarte ușor: în cantități egale se toarnă într-un pahar gin, vermut roșu, bitter. Am pus în pahar două felii de portocală și două cuburi de gheață (eu am folosit stones ținute în congelator, dar gheața clasică cred că ar fi mai bună, fiind mai rece și având și proprietatea de a dilua alcoolul). Nu este un cocktail ușor, făcând o medie ginul are 40%, bitterul 25%, vermutul 15%. Așadar o medie de 27%. Dacă bei 100 ml de Negroni, asta înseamnă 2,7 unități alcoolice. Interesantă această băutură, o combinație de dulceață, amăreală și asprimea dată de gin. Un cocktail bărbătesc. I-am preparat unul și nevestei, iar aceasta s-a cutremurat după prima gură, de parcă gustase palincă, dar apoi obișnuindu-se cu tăria a spus că este bun. Da, a fost bun. Reconfortant. Stilat. În 2010 postam pe acest blog despre Americano. Putem spune că Negroni este un Americano care primește gin.

Derry Girls

În urmă cu vreo 15 ani exista în online un blog inedit, ținut de un băiat numit Petrov care scria alături de un personaj numit Milf. Nu am știut niciodată dacă Milf este o persoană reală, dacă este femeie sau bărbat, dar după cum știm din filmul American Pie, milf este un acronim al expresiei “Mother I'd Like to Fuck” adică “mamă pe care mi-ar plăcea să o fut”, referindu-se la o femeie ce a trecut de prima tinerețe, dar care este deosebit de atrăgătoare, așa că am considerat-o pe femeia ce scria alături de Petrov deosebit de atrăgătoare și probabil la acea vreme avea în jur de 30 de ani. Sigur, Milf și Petrov făcea trimitere și la celebri scriitori ucrainieni Ilf și Petrov. A fost un blog interesant pe care îl citeam cu plăcere, dar apoi a dispărut dintr-o dată, rămânând totuși în memoria fanilor care-și amintesc cu nostalgie de acea perioadă. Cu fostul bloger Petrov am păstrat legătura și chiar am vorbit zilele trecute cu el, când mi-a recomandat un serial pe Netflix. Este vorba despre Derry Girls. Îl recomand și eu mai departe, merită urmărit.

Un serial nord-irlandez, Derry (oficial Londonderry) fiind al doilea oraș ca mărime al țării, după capitala Belfast. Deși serialul este produs recent, acțiunea este plasată în anii ’90, ani foarte grei pentru cetățenii irlandezi cu multe mișcări sociale, confruntări între protestanți și catolici, acte teroriste, IRA, INLA, Sinn Féin etc. Cu tot acest fundal nu tocmai ok, avem parte de un serial foarte vesel, cu umor sănătos, presărat cu tone de muzică bună din acea perioadă și nu numai, avându-i ca protagoniști pe elevii unei școli catolice. De fapt elevele, pentru că este o școală de fete. Înțeleg că autoarea serialului s-a inspirat din tinerețea ei pentru crearea showului. Și eu eram de vârsta protagoniștilor în acele timpuri, așa că mi s-a părut pur și simplu excepțional serialul, am gustat din plin toate glumele, am îndrăgit absolut toate personajele. Asistăm la derularea unor evenimente reale, ce însoțesc viața personajelor noastre: vizita lui Bill Clinton la Derry, concertul Take That din Belfast, încetarea focului de către IRA în 1994, diverse atentate cu bombă.  Muzica însoțește acțiunea la aproape fiecare scenă și trebuie să spicuim câteva titluri foarte bune: The Cranberries – Dreams, Blur – Girls & Boys, Dick Dale And His Del Tones – Miserlou :), Supergrass – Alright, Cypress Hill - Insane in the Brain, The Hues Corporation – Rock the Boat. Episoadele au 22-25 de minute, tot serialul are 19 episoade împărțite pe 3 sezoane, se poate urmări într-o singură zi. Merită 100%. O incursiune amuzantă dar și culturală în Irlanda de Nord din anii ’90.

O poză cu cele 5 personaje principale.

Elena Ferrante - Cei care pleacă şi cei ce rămân

A treia parte a tetralogiei napoletane și a doua parte a tinereții protagonistelor noastre, petrecută în mod diferit, pentru că să ne aducem aminte una dintre ele s-a oprit cu învățatul la cinci clase, pe când cealaltă a terminat și facultatea, care pe la sfârșitul anilor '60 nu era o bagatelă precum în zilele noastre. Reîntâlnire cu toate personajele mai mult sau mai puțin simpatice din cartier, care fiecare a pornit pe drumul său. Comuniști, fasciști, camorriști, muncitori la fabrică, profesori universitari, poponari, se pare că avem de toate în acest volum, unul la fel de bun ca precedentele două, uluitor de bun aș putea spune. Am completat lectura cu sezonul 3 al adaptării ecranizată pe HBO Max, de asemenea serialul fiind minunat, actorii dând viață personajelor intr-un mod fericit. Dacă vă place muzica italiană, vă pot recomanda și una dintre piesele apărute pe coloana sonoră a sezonului 3: Mina - Nessuno. Eu sunt un fan al muzicii italienești. 

Sigur, citim pentru plăcerea proprie, dar și pentru educație, pentru culturalizare. Povestea personajelor noastre se desfășoară într-un cadru social tumultos, dominat de violențe politice, revolte studențești, lupta de clasă, agresiuni sângeroase între comuniști și fasciști, terorism, mișcări ample pentru emanciparea femeii. Totuși Italia era o țară liberă, dacă stau să mă gândesc la regimul totalitar care guverna România în acea perioadă. Însă bine nu le-a fost nici lor.  

volumul 1: Prietena mea genială
volumul 2: Povestea noului nume

Whisky, music & smart casual dining (12)

La începutul acestui mileniu eram cuprins de frenezia forumurilor de socializare, un concept cu totul nou care îmi oferea posibilitatea de comunicare cu sute de persoane, aflate ca și mine în spatele unui ecran. Prin intermediul magistralei de date am schimbat idei despre domenii foarte variate și am legat numeroase prietenii virtuale. După o vreme am trecut la pasul următor și m-am întâlnit în viața reală cu cei cu care discutasem până atunci doar în online. Mulțumesc lui Dumnezeu, nu am întâlnit persoane dubioase sau periculoase. Ca timp ne aflam la 10 ani și ceva după Revoluție, mintea românilor nu o luase încă razna. De exemplu nu am întâlnit transgenderi sau persoane Queer, pentru că atunci nu se știa de așa ceva. Nu îmi era frică de nimic, mergeam prin case străine, vorbeam cu persoane străine (adică străine în viața reală, vorbisem doar virtual cu ele), mergeam fără probleme în alte orașe pentru a-i întâlni pe cei care până atunci reprezentau doar un nick name. La un moment dat, prin intermediul forumurilor, mi-am făcut o prietenă, în sensul de iubită. Am întrebat-o pe Yahoo Messenger dacă vrea să facă sex cu mine și a fost de acord. I-am spus că mă refeream la sex în viața reală, nu la sex virtual. A încuvințat din nou. Am început o relație. Îmi plăcea de ea. În toamna acelui an i-am cerut mașina lui taică’miu, un autoturism Dacia destul de nou, și am plecat cu iubita mea în străinătate. Ne-am propus să vizităm Ungaria și Slovacia. Am pus banii jumate-jumate pentru această excursie, nu eram foarte bogați, de fapt în acele timpuri nimeni nu era foarte bogat, dar nici nu ne doream bogăție, aveam tinerețea de partea noastră și asta conta. Am avut multe peripeții pe care atunci probabil le-am hiperbolizat prin faptul că eram tineri și neieșiți în lume, cu siguranță la vârsta de acum nu m-ar impresiona neapărat. Pe lângă orașul Košice (un oraș de tristă amintire pentru naționala României la fotbal) am rătăcit drumul și ne-am trezit în mijlocul unei pustii. Am oprit mașina și studiam dezorientați hărțile (pe vremea aceea nici vorbă de gps, aveam hărți pe hârtie) când pe lângă noi a trecut o mașină care a oprit, din ea dându-se jos patru țigani, desprinși parcă din filmele lui Kusturica. Ne-am gândit că vom fi jefuiți de bani, de bunuri, de autoturism. Am îngăimat speriați: “Košice?”, iar unul din țigani a zis ceva pe limba lui și ne-a făcut semn să-l urmăm. Noi în automobilul Dacia al tatălui meu, ei în mașina lor. Am mers o bucată de drum, după care, la o răspântie, mașina lor s-a oprit, iar unul dintre țigani s-a dat jos și ne-a indicat cu mâna că ei de aici o iau într-o parte, iar noi trebuie să o luăm în cealaltă parte, către Košice. Am ajuns unde doream, ni s-a părut un fapt incredibil. Tot prin Slovacia mergeam des la magazinul numit Lidl și am crezut tot timpul că este ceva local. Căutând acum pe chat gpt aflu că în Slovacia Lidl a sosit cu 7 ani mai devreme față de România. În Ungaria am vizitat orașul Debrecen, unde am mers la celebrul restaurant McDonald’s. Acolo aveau o ofertă incredibilă pe care am ales-o amândoi, un burger care se numea McGourmet și pe lângă carne de vită conținea o bucată de cașcaval pane. A fost singura oară în viață când am mâncat acest tip de burger și nu l-am mai întâlnit nici în România sau în altă țară. A fost delicios.

Toate aceste întâmplări de demult mi-au venit în minte zilele trecute când m-am întâlnit inopinat în Librăria Cărturești Carusel cu iubita mea de atunci care m-a îmbrățișat cu putere și m-a pupat franțuzește, adică cu limba în gură. Am povestit câteva minute, cu nostalgie, întâmplări parcă dintr-o altă viață. Ca un tribut al vremurilor trecute m-am gândit să reconstitui acasă, în prezent, burgerul din acea zi de la Debrecen. Am cumpărat ingredientele și m-am apucat de treabă. Am aruncat carnea de vită specială pentru burgeri într-o tigaie de teflon, am tăiat chiflele în jumătați și le-am pus 2-3 minute la încălzit în cuptor, apoi le-am uns cu sos special pentru burgeri, peste care am presărat castraveciori murați în oțet (am citit pe eticheta borcanului de castraveți și am constatat că sunt produși în Vietnam! Serios? Au ajuns vietnamezii să ne dea castraveți murați?) și ceapă roșie tăiată cubulețe, peste care am pus carnea de vită fierbinte. În grăsimea lăsată în tigaie de carnea de vită am prăjit două minute pe fiecare parte cașcavalul pane, pe care l-am adăugat peste carne, după care am pus capacul chiflei. Aveam în față un deliciu culinar, ca deobicei apreciat unanim și aplaudat la scenă deschisă minute bune de mesenii prezenți, în speță eu, nevasta și cei doi fii.

Sigur, am ascultat muzică și am băut în timp ce preparam burgerii. Altfel, fără doar și poate, nu ar fi ieșit nimic.  Am început cu un cover extraordinar după CCR, Ike & Tina Turner – Proud Mary. Se spune că Ike o bătea foarte rău pe Tina Turner în timpul mariajului lor. Despre Nina Simone v-am spus în altă scriere că bătea copiii vecinilor. Muzicieni buni, dar totuși caractere urâte. În timp ce ascultam pe Tina Turner, a intrat și Fiul cel Mic în bucătărie, proaspăt sosit de la antrenamentul de basket. A fost fericit văzând ce gătesc, dar a ținut să ceară și o dedicație muzicală. A spus: “Tată, pune-mi și mie Frank Sinatra!”. Gusturi ireproșabile în muzică, formate prin “Programul Eufrosin” care presupune bombardarea copiilor cu muzică de calitate, ținându-i departe de muzica mizerabilă. I-am pus piesa foarte dragă mie, care apare în filmul Joker. That’s life. A fost foarte încântat, mai ales că am văzut împreună pelicula, plăcându-ne mult amândurora. Eu am extins “Programul Eufrosin” și la filme. Am urmărit alături de fiii mei câteva pelicule antologice. Mie mi-a făcut plăcere să le revăd, iar ei au fost pur și simplu uimiți, nevenind să le creadă ce se realiza înainte, cu mult înainte de nașterea lor. Spicuiesc câteva pelicule urmărite împreună cu fiii mei: One Flew Over the Cuckoo's Nest, Forrest Gump, Reservoir Dogs, The Shawshank Redemption, Fight Club, The Green Mile, The Thin Red Line, Kill Bill vol 1 si vol 2, Rear Window. 

Nevasta mai îmi spune că nu sunt pentru ei asemenea filme, dar am observat că nu au probleme de înțelegere și au gustat toate aceste opere de artă. Auzindu-ne discutând despre Fight Club, nevasta s-a băgat în seamă, spunând copiilor: "Ăla era nebun, mamă. În mintea lui se bătea cu oamenii într-un subsol, în mintea lui arunca blocurile în aer.". Mi-a plăcut că Fiul cel Mare, i-a spus: "Nu, mamă. El chiar se bătea cu oamenii în subsol și a aruncat blocurile în aer. Dar a făcut asta când credea că e Tyler.". Le-am povestit copiilor și finalul din carte. Povestitorul a ajuns la nebuni. 
"...din când în când, cel care îmi aduce tava cu mâncare și medicamentele are un ochi învinețit sau are fruntea umflată de la copci și-mi zice:
- Ne e dor de dumneavoastră, domnule Durden.
Sau cineva cu un nas rupt dă cu mopul pe lângă mine și-mi șoptește:
- Totul se desfășoară conform planului.
Șoptește:
- O să sfărâmăm civilizația ca să putem construi o lume mai bună.
Șoptește:
- Abia așteptăm să vă întoarceți."

În a treia zi de Crăciun am reînnoit abonamentul la Skyshowtime și am avut alături de fiii mei un regal cinematografic. Am început prin a urmări Pulp Fiction, la care amândoi au rămas mască. La final efectiv nu le venea să creadă la ceea ce au asistat. Le-a părut rău după Vincent, au spus că era de treabă, nu merita un asemenea sfârșit. Apoi, după o mică pauză, am urmărit capodopera No country for old men. Nu există țară pentru bătrâni. 

Dar în prezent eu și Fiul cel Mic ascultăm Frank Sinatra, moment la care nevasta își face apariția în bucătărie și spune: "Bă, de ce îl ascultați pe ăsta? A fost pedofil.". Dacă despre Ike și Nina Simome știu sigur că erau persoane rele, despre Frank Sinatra nu știu ce să zic, nu avem dovezi că ar fi fost pedofil. Dar despre Michael Jackson avem dovezi? Chiar și fără dovezi, Michael Jackson îmi stârnește repulsie și nu-l ascult niciodată, chiar și la radio când se difuzează o piesă cu el, prefer să schimb postul. 

Am destupat o sticlă de Yellowstone, bourbon whiskey. Produs în Statul Kentucky, USA.  Din ăsta beau țărănoii (hillbilly cum îi numesc americanii). Cu barbă lungă, cu ciocate și geacă de jeans, de ascultă muzică country sau bluegrass. Beau prin baruri, mai joacă câte un biliard, se mai iau la bătaie. Un whiskey foarte bun, cinstit. După cerințele muzicale ale Fiului cel Mic, am asociat acest Yellowstone de 46,5% tărie cu piese precum Martin Robbins - Big Iron sau Doc Watson - Shady Grove. Știți ce este specific pentru bourbon? Conține porumb, whiskyul scoțian nu conține porumb. Oare cei care nu tolerează berea cu mălai, ar tolera whiskeyul cu porumb?

După ce am mâncat burgerul Gourmet la Mc în Debrecen am pornit pe jos către cazarea noastră, pe care o arvunisem mai devreme și unde lăsasem mașina, un hotel cam ponosit pe afară, dar înăuntru am primit o cameră foarte bună. Prietena mea a tratat cu recepționerul, obținând și o mică reducere. Camera este imensă, cam cât trei camere obişnuite de hotel. Are două paturi decorate cu catifea roşie, două etajere, două fotolii, o canapea, o masă şi multe alte accesorii. S-ar putea amplasa şi o masă de ping-pong. Îmi dau seama că aici era apartamentul de protocol. În anii 60, pe vremea când hotelul era ultra modern, aici veneau nomenclaturiştii şi securiştii maghiari. În acest apartament, veneau marii mahări ai Partidului Comunist din Ungaria. Veneau cu femei, beau vodka rusească şi se distrau. Prin cameră încă mai pluteşte miros de vagin unguresc din acele timpuri. Dar noi suntem departe de acele vremuri. Seară placută în Debrecen, iar noi doi, eu și iubita mea mergem ținându-ne de mână. Suntem tineri și fără griji. Am avut parte de un concediu frumos, iar mâine în zori vom porni înapoi către România. La un moment dat iubita mea se oprește și mă întreabă cu voce scăzută: "Ți-ai dat seama că am mai fost pe aici?". I-am răspuns: "Păi da, mai devreme, când am lăsat mașina", iar ea mi-a răspuns foarte serioasă: "Nu. Am mai fost aici într-o altă viață.". Mi-a dat drumul la mână și a dispărut după colț. Am simțit un fior rece în tot corpul, m-am dus după ea, dar dispăruse cu totul. Am căutat-o minute bune pe străzile din Debrecen, prin hotel și împrejurimi. Când am întrebat la recepția hotelului dacă au văzut-o, recepționerul mi-a spus: „Ați fost mereu singur, domnule.”

Lidl la 66 km de Bratislava

McDonald's Debrecen

Reconstituirea burgerului de la Debrecen

whiskey din Kentucky

top lecturi 2025

de Ionescu

la toți de față și viitori- sănătate!

hai să vedem o dată în plus câteva recomandări dintre lecturile acestui an, excluzând recitirile. în ordinea inversă a intrării în scenă, ele sunt așa:

laurent binet- pespective (traducerea claudiu constantinescu). este o carte pe care n-am terminat-o încă. pe laurent binet sigur l-am mai pomenit pe aici. de data asta avem un roman epistolar despre moartea în condiții misterioase a pictorului pontormo. florența 1557. 

jonathan coe- martorul inocenței mele (traducerea radu paraschivescu). coe at his best. încerc să-i înțeleg ura față de cea care a pus umărul zdravăn la căderea comunismului în estul europei, doamna thatcher. desigur, nu pentru asta o disprețuiește el. în fine, ca și cel de mai sus, și ăsta poate fi citit ca roman polițist de tipul who dunnit la un prim nivel de lectură. 

john fosse- un nume nou (trad. ovio olaru). al treilea și ultimul volum al septologiei, deosebit de frumos pentru cine se împacă cu stilul lui fosse. ceea ce nu e greu.

ion manolescu- ceilalți. o carte de vreo 8 sau 900 de pagini format mare, scris mic. același manolescu pe care-l știm din derapaj, dar încă și mai paranoic. mă rog, nu el, ci personajul alex robe, același nume din precedentele 2 romane ale lui, dar totuși altul.conspirații la tot pasul, cuante, neurologie, femei din belșug și învățăturile lui yuki-san.

thomas bernhard- ca tăietorii de lemne (trad. daniela ștefănescu). un nu foarte lung monolog interior al unui invitat cam cârcotaș la o cină în lumea artistică vieneză de prin anii 80. probabil s-au recunoscut unii și alții în diverse personaje, a existat și un proces de defăimare.

daniel kehlmann- joc de lumini (trad. iulian bocai). un roman despre viața frământată a regizorului austriac g. w. pabst, prins de război în germania nazistă, după ce avusese succes în europa prin anii 20 și mai puțin succes apoi la hollywood. 

george saunders- ziua eliberării (trad. radu șorop). îi știm din alte volume stilul, povestirile lui distopic-absurde. e la înălțime și de data asta. 

mathias enard- banchetul anual al confreriei groparilor (trad. cristian fulaș). și pe el îl știm, dar de data asta e mai expansiv. începe ca jurnal al unui antropolog mutat la țară și ajunge la descrierea banchetului din titlu.

bogdan alexandru stănescu- soarele negru. la scurt timp după splendidul abraxas, o nouă capodoperă. probabil peste câțiva ani, b.a.s. va ajunge și el subiectul penibilelor glume care se fac acum cu cărtărescu (iar n-a luat nobelul!). personajul e un copil/tânăr româno-camerunez în bucureștiul anilor 80-90, dar sunt multe sub-intrigi care ne duc la moscova, în germania nazistă etc. probabil cea mai frumoasă carte citită anul acesta, dar și ultima de pe listă mi-a plăcut enorm.

andrei gorzo- ce am învățat de la graham greene. nonficțiune de data asta. o carte despre viața și aventurile doctorului dan gorzo, tatăl autorului, un medic legist condamnat la închisoare pe vremea lui ceaușescu (pentru că s-a opus unei mușamalizări) și care după revoluție ajunge în anturajul lui gelu voican. totodată o mărturie despre formarea lui andrei gorzo, în care romanele lui graham greene (scriitorul, nu actorul recent decedat) au avut un rol esențial. coperta spune multe- o poză în care e jumate dan gorzo, jumate graham greene.

la mulți ani!

VINIETE

de Eufrosin Potecă

   Am fost întotdeauna un privitor pasiv al vieții ce se zbuciumă în jurul meu. Sunt leneș, comod, rece, impasibil, greu de urnit. N-am fost niciodată un om cu rădăcini ancorate puternic într-o ideologie politică. Cu ocazia fiecărui scrutin îmi e din ce în ce mai greu să mă poziționez de o parte sau de alta și de cele mai multe ori sfârșesc prin a alege un independent, pe cineva oricum nesemnificativ în tot procesul electoral sau, cel mai nociv, prin a alege răul cel mai mic. Am scris toate acestea pentru a crea un preambul, o imagine de ansamblu a individului ce urmează să scrie cele ce urmează, un individ prea puțin interesat de lumea politică.
Am urmărit ancheta jurnalistică privind justiția ce a fost difuzată recent inclusiv de către postul național de televiziune. Nu m-a surprins nivelul de constrângere, arta subtilă a manipulării regulilor jocului în domeniul justiției, fraternitatea leproasă a serviciilor, a politicului fetid și a justițiarilor tenebroși. Aburii înecăcioși ai jegului ce plutește peste stâlpii societății noastre ieșită cu rochia ruptă și pătată din tranziție se simt chiar și de către un ignorant ca mine.
   Drumul meu către locul de muncă trece prin spatele Palatului Justiției. Există o bodegă acolo în care vezi la ore matinale avocați cu fețe mai dubioase decât ale interlopilor pe care încearcă să-i facă scăpați, sorbind câte o cafea și pufăind țigări, rânjind fericiți, punând la cale fentarea sistemului juridic.
   Cu câteva zile înainte de apariția mai sus menționatei anchete jurnalistice a avut loc o altă mascaradă din lungul șir cu turuldoiînapoi la Judecătoria sectorului unu. Am înțeles că președintele-zeu va fi cercetat pentru propagandă legionară. Degeaba, zic, atâta timp cât la 8:00AM se auzeau o grămadă de voci cristaline scandând „George, Călinescu pre-șe-din-te!” Psihoza e mai puternică ca oricând.
   Pătrund în materia ce se numește metrou și străbate intestinele capitalei pregătindu-mă pentru evacuarea la stația de destinație. În ecosistemul ăsta întâlnești toți paraziții posibili. Stau aproape de ușă, astfel pot ieși mai repede din mocirlă. Chiar în dreptul ușii sunt poziționați doi indivizi. Vârsta aproximativă – 40 de ani, aspect exterior – comun, studii – cu indulgență 12 clase. Unul e ceva mai solid, ochi albaștri, păr șaten rar. Celălalt e mic, agitat, are păr șaten cu urme de gri, rar, dat cu gel, de abia acoperă o chelie promițătoare. Cel mic glăsuiește către cel cu ochi albaștri:
- Gata mă! Au pus mâna și pe justiție! Cel cu ochii sinilii și triști dă din cap aprobator.
- S-a băgat Soros și a luat și justiția! Dezamăgire pe chipurile celor doi.
- După ce au furat alegerile, acum au furat și justiția. Și cu asta cel mic apucă hotărât telefonul și pornește un clip de pe NimikTok în care un individ dubios urlă: „Nu vă lăsați păcăliți! Nu îi lăsați să fure Justiția!”  Cel mic poziționează telefonul cu baza către ureche pentru a auzi mai bine dezinformarea cu gust de ambrozie. Dă din cap aprobator din trei în trei secunde. Îi mai împărtășește și celuilalt din gunoiul ce răzbate din „soșiălmidia”. Cobor ușurat că nu mai sunt nevoit să urmăresc spectacolul grotesc.
   S-a dus în penis cu satelitu’ lumea. În piață văd două exemplare feminine de etnie romă. Cea mai tânără e încălțată cu niște șlapi roz din care ies niște degete negre cu unghii puternic ornate cu o ojă fluorescentă. Privirea urcă spre membrele anterioare ale hominidei și vede pantalonii din plastic lucios ce le strâng cu sârg. Buzele botoxate scuipă voinicește coji de bomboane agricole. Dar ce atrage atenția asupra bietei creaturi este tricoul cu Sex Pistols. Da! Sex Pistols! Sunt absolut sigur că fata habar nu avea ce e cu poza aia de pe tricou în care un Johnny Rotten își striga furia umăr la umăr cu un Simon John Ritchie blazat și vicios. Probabil că a văzut Sex și asta a fost suficient. Nu este prima dată când văd că lumea poartă tricouri cu Metallica, AC/DC, Megadeth, etc. fără să aibă habar ce e cu ele, ce scrie acolo. Bătrânei, tăntici grase și joviale vânzând roșii, persoane total detașate de lumea care ar purta astfel de tricouri. „Ce e maică? Mi-a dat fata un tricou... E bumbac bun, merge vara la piață.” Dar fata cu aspect de manelistă desăvârșită și tricou cu referințe la cultura punk e bomboana CIP de pe tort, cireașa de pe colivă. Nu mai există limite! Orice este posibil!
   Și în acest peisaj ce poate fi completat cu un miliard de alte exemple ca cele mai de sus ar trebui să fiu mirat, șocat, intrigat de ceea ce dezvăluie Înregistrator în ancheta lor? Pe cine interesează ce se întâmplă „sus” atâta vreme cât „jos” ne bălăcim într-o incultură demnă de Evul Mediu? Și nici măcar n-am atins latura nostalgicilor (cu vârste surprinzător de fragede) după NeaNicu „Ciocescu” ...
   Rămân sceptic, dezamăgit, puțin depresiv, bețiv, blazat.

Elena Ferrante – Povestea noului nume

A doua carte din tetralogia napoletană, pur și simplu o minunăție, un roller coaster de emoții și sentimente. Protagonistele noastre au crescut și le vom fi alături de la 16 până la 23 de ani, în frumoasa perioadă a tinereții. Vom călătorii în cartierul lor sărac din Napoli, dar și în luxoasele stațiuni din Insula Ischia, unde se vor petrece lucruri absolut uluitoare. Citind, mi-am imaginat toate personajele cu fețele lor din serialul de pe HBO, fapt care a făcut lectura și mai captivantă. Un mare plus pentru traducătoare, care nu se sfiește să folosească cuvinte precum “pula”, “futai”, “muie”, probabil neavând altfel cum să traducă vulgarul dialect napoletan în care majoritatea personajelor noastre se exprimă. Apropos de comentarile apărute la postarea lui Ciuc despre Polonia, remarcăm că și studentele Italiei anilor ’60 făceau sex anal, protejându-și vaginul pentru căsătorie. Iar cele mai cuminți doar frecau penisul logodnicului până acesta ejacula. Desigur, cartea nu este despre așa ceva, dar nu am să vă dau acum spoilere. Acest volum 2 este o carte uluitoare, o bijuterie, cu siguranță în topul cărților mele preferate din toate timpurile. Diseară voi da play la sezonul 2 al serialului HBO.

Despre volumul 1 al tetralogiei puteți citi aici.