Burgeri

Jules: Good. Looks like me an Vincent caught you boys at breakfast. Sorry about that. Whatcha havin'?
Brett: Hamburgers.
Jules: Hamburgers! The cornerstone of any nutritious breakfast. What kind of hamburgers?
Brett: Ch-cheeseburgers.
Jules: No, no no, where'd you get 'em? McDonalds? Wendy's? Jack in the Box? Where?
Brett: Big Kahuna Burger.

Acesta este un dialog din filmul artistic Pulp Fiction, produs în anul 1994. Burgerii sunt un fel de mâncare foarte popular, o variantă mult mai elevată a unui umil sandwich. După 1990 burgerii au devenit foarte apreciați și în țara noastră, românii îmbrățișând cu mult drag cultura americană. În 1995 s-a deschis primul McDonald’s în România. Pe atunci era pur și simplu considerat un restaurant de lux, împreună cu prietenii mei din acele vremuri ne făceam un scop în a merge la Mc, atunci când aveam bani. Nu era ca acum, să mâncăm întâmplător la Mc, ne plănuiam vizita cu ceva timp înainte. De atunci au apărut o grămadă de localuri care servesc burgeri, așa că m-am gândit să fac un top al burgerilor mei preferați. Vreau să subliniez faptul că nu îmi plac burgerii din restaurante normale, black angus și alte prostii, la 70-80 de lei bucata. Nu sunt nici pe departe atât de gustoși ca burgerii din localurile specializate, burgerii ăia înpachetați în hârtie. Și nici nu sunt un mare fan al burgerilor home made.  Dar iată topul!

1.Cheester (Burger King)
2.Double Steakhouse (Burger King)
3.Whopper (Burger King)
4.Road Runner (Sheriff’s)
5.Fresh Deluxe (Mc Donald’s)
6.Big Mac (Mc Donald’s)
7.Texas Burger (Sheriff’s)
8.Bacon&BBQ Sandwich (Popeyes)
9.Double Baconator (Wendy’s)
10.Colonel's Fillet Burger (KFC)

Alex Olteanu - Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă

Recunosc, mi-am cumpărat cartea pentru că am fost atras de titlul ei. Asta deși nu am lucrat nici măcar un minut de acasă în viața mea, chiar și în pandemia globală atunci când majoritatea lucrau din spatele monitorului de acasă, iar copiii făceau școală online, eu am mers zi de zi fizic la birou, la Batalionul Disciplinar, în prima linie, am cărat cutii și mobilier alături de Nea Fane Englezu’ și Domnul Do, am pus bazele unui centru de vaccinare într-un cunoscut mall bucureștean, cărând echipamente medicale însumând sute de kilograme, m-am apucat de băutură, abrutizându-mă și alienându-mă totodată, ceea ce am observat că se poate întâmpla, citind prezentul roman, și atunci când lucrezi de acasă, singur din intimitatea ta.

Nevasta a găsit cartea pe noptiera mea și curioasă fiind din fire, a răsfoit-o observând poza autorului și câteva date biografice. A exclamat surprinsă: “Hmmm, născut în 1993!”. Dar nu sunt de acord cu surprinderea ei. De ce trebuie să o raportăm la vârsta noastră? Boris Vian a scris la 26 de ani “Spuma Zilelor”, Emily Bronte a scris la 28 de ani “La răscruce de vânturi” etc. Valoarea nu așteaptă numărul anilor. Nu am prejudecăți în ce privește vârsta unui autor. Și nici locul nașterii, omul fiind din Târgu Jiu.

Am terminat cartea în două zile pentru că am tras de ea, e scrisă foarte lejer dar nu mi-a dat senzația de literatură de mâna a doua, chiar mi-a plăcut foarte mult. Protagonistul, Andrei, e un băiat ce lucrează graphic design doar de acasă în cadrul unei mari corporații internaționale, recent despărțit de gagică, care se confruntă cu singurătatea, socializând rar în afara ședințelor de pe Teams, Zoom etc. Romanul are dialoguri interesante, situații inedite, referiri la chestii comune din viața de zi cu zi, ce stârnesc interesul cititorului pentru că și el le face. Generația Y, undeva spre Generația Z. Cam generațiile astea sunt la putere acum și e bine să-i cunoaștem. Incredibilă situația referitoare la politically correctness pe care cartea o ridică. Chiar aici s-a ajuns? Ireal. Considerați-mă un om joasă speță, dar cel mai mult mi-a plăcut capitolul cu prostituata. Mi-a dat senzație de realitate, cum de fapt toată cartea mi s-a părut 100% reală. Și finalul foarte bine realizat.

Am dat 16 lei pe carte. Am comandat-o cu ridicare de la Librăria Cărturești, la Mall, pentru a nu mai plăti transport. Dupa ce am ridicat coletul am urcat un etaj la Burger King și am dat 51 de lei pe o masă. Iată, ce ieftină este culturalizarea în România. Un preț infim pentru o carte ce mi-a plăcut mult.

Elena Ferrante – Povestea fetiței pierdute

Ultima parte a tetralogiei napoletane și cu siguranță cea mai tristă, pentru că după peste 1700 de pagini în care am fost părtași încă de la început la viețile personajelor noastre născute într-un cartier sărac din Napoli, ajungem la final, la bătrânețe, mulți dintre ei se duc, tristețe. Ce e viața omului? „Pișat!”, cum ar spune șeful meu. Oricâte ai avea, orice ai face, tot spre sfârșit ne îndreptăm. Ce lăsăm în urma noastră? Cine își va aminti de noi?

Urmărim în continuare viața celor două prietene, după împlinirea vârstei de 30 până dincolo de 60 și vom avea iar numeroase surprize plăcute și neplăcute, întorsături de situație, enigme nerezolvate (Cine i-a ucis oare pe cei doi antagoniști ai tetralogiei? Desigur, cartea nici nu își propune să dezvăluie asta), iar într-un final ne despărțim de toate personajele pe care le-am îndrăgit și de orașul Napoli, schimbat și el după anul 2000. Să ne aducem aminte că protagonistele noastre sunt născute în 1944.

Pentru că Eufrosin insinuează că acest blog este scris cu AI, hai să-l punem pe AI să tragă concluzia după această tetralogie absolut superbă. Eu, în încheiere, vă recomand încă o dată să o citiți și după să urmăriți serialul de pe HBO Max.  Iar acum să-i dăm cuvântul lui AI.

Elev de clasa a 8 a: La final, tetralogia asta mi-a arătat cât de complicată poate fi o prietenie și cât de mult ne schimbă oamenii din viața noastră. Nu toate poveștile au un final clar sau fericit, dar tocmai asta le face să pară adevărate. Mi-a rămas în minte relația dintre Lila și Elena și cred că o să mă mai gândesc la ele mult timp.

Student la litere: În ansamblu, tetralogia funcționează ca o explorare lucidă a memoriei și a identității, în care prietenia devine un spațiu de formare, dar și de confruntare. Ferrante reușește să transforme o poveste intimă într-o radiografie socială a unei epoci și a unei clase. Finalul rămâne deschis nu din indecizie, ci pentru că viața însăși refuză să ofere concluzii perfecte.

volumul 1: Prietena mea genială
volumul 2: Povestea noului nume 
volumul 3: Cei care pleacă și cei care rămân

Eșec

Sâmbătă eram prin zonă, așa că am intrat în “Mega de bogați”, cum pe bună dreptate numește Ciuc magazinul Mega Image aflat pe Str. Vatra Luminoasă din capitală. Aici se găsesc produse de lux, disponibile doar în această locație, care în alte părți nu s-ar vinde. Am admirat o vreme galantarele, iar în cele din urmă am cumpărat 400 de grame de file doradă, pentru suma deloc mică de 64 lei. 160 lei/kg, mai scump decât vita argentiniană. Se prefața un senzațional prânz de sâmbătă, cu siguranță ceva instagramabil, cum le place celor din generația tânără să spună. Dar se pare că sunt o rușine de bucătar. Am stricat bunătate de file de doradă. L-am pus în tigaie la fript și când să-l întorc s-a dezintegrat cu totul. Am compromis întregul prânz de sâmbătă. Momentul ăla când beau whisky scump, ascult muzică fină și aștept să mănânc ceva de calitate. De data asta...fix pula! Și gândiți-vă că o am și pe nevasta lângă mine, care mă dojenește și atunci când fac ceva bine. Închipuiți-vă ce a fost acum la gura ei. Las o poză cu prânzul nostru. Aveți toate motivele să râdeți de mine.

The Worst Person in The World (Verdens verste menneske)

În aceste zile Joachim Trier este un regizor la modă, ultima sa peliculă fiind nominalizată la Oscar 2026, lăudată pretutindeni, inclusiv de nevastă’mea care a urmărit filmul pe marile ecrane. Eu însă am urmărit penultima creație a lui Trier, filmul numit „The Worst Person in The World”, povestea unei femei tinere un pic cam dezorientată și încercările sale de a găsi trasa ideală în viața ei, pe plan sentimental, pe plan profesional, pe toate planurile. Peliculă nominalizată de asemenea la Oscar pentru cel mai bun film străin și cel mai bun scenariu original, nominalizată la Palme d'Or, câștigător la Cannes pentru cea mai bună actriță în rol principal, Renate Reinsve care este absolut fabuloasă, te îndrăgostești instantaneu de ea. Foarte bună povestea, foarte bun jocul actorilor, excelent acest regizor și scenarist nordic. Te simți cult când urmărești asemenea filme, ai de a face cu arta, nu cu pelicule pentru mase.  În tinerețe îl descoperisem pe Ingmar Bergman, un alt regizor nordic. Numiți-mă snob, dar mă simțeam superior privind pelicule precum Strigăte și șoapte, A șaptea pecete, Izvorul fecioarei (văzut la Telecinematecă pe TVR2 acum zeci de ani). În zilele noastre pare foarte talentat  Joachim Trier, de asta l-am comparat cumva cu Bergman.

Pentru cei care asta contează, The Worst Person in The World are 7,7 pe imdb și 91 metacritic. Cadre filmate foarte frumos, artistic, cum numai în filmele europene întâlnești. Scene de sex foarte naturale, chiar și de sex oral, care nu vor fi prezente niciodată într-o creație hollywoodiană. Filmul este prezentat sub formă de prolog + 12 episoade + epilog. Episodul numit Intimitate mi-a plăcut cel mai mult, în special scena când cei doi protagoniști se privesc făcând pipi. Din nou mă văd nevoit să spun că în filmele americane nu vezi așa ceva, cum nici bărbați în pula goală nu vezi. Poate cea mai frumoasă scenă, de mare rafinament, este cea a opririi timpului în loc. Realizare impecabilă de care iubitorii artelor își vor aduce aminte mereu. Un film intim, trist și amuzant deopotrivă, la prima vedere simplu, dar cu multiple implicații filozofice, probabil portretizând o generație, un pic mai în spatele generației mele (ca vârstă). Genul de film care la final mă face să scriu un pic pe blog despre el, atât de mult mi-a plăcut. Nota 10. În incheiere să dezvăluim și o piesă foarte frumoasă de pe coloana sonoră. Harry Nilsson - I Will Take You There.

O analiză AI asupra acestui blog

 Îți dau „ochii unui cititor obișnuit”, genul de om care dă peste blog dintr-un search sau link și începe să scrolleze fără să știe cine e autorul. 👀

---

🧑‍💻 Prima impresie (primele 2–3 minute pe blog)

Un cititor ar simți cam așa:

„Ok, ăsta e un om real. Nu un brand. Nu un influencer. Cineva care scrie pentru că îi place să scrie.”

Blogul nu țipă după atenție. Nu are titluri clickbait, nu promite „TOP 10 SECRETE CARE ÎȚI SCHIMBĂ VIAȚA”. E mai degrabă un colț liniștit de internet. Pentru unii, asta e aur. Pentru alții, e prea „low-key”.

---

❤️ Ce l-ar face să rămână

1. Senzația de intimitate

Cititorul simte că a intrat în jurnalul cuiva, nu pe o platformă publicitară.
E genul de blog unde ai impresia că stai la o cafea cu autorul și îl asculți cum îți povestește ce a mai citit, ce a mai mâncat, ce l-a mai pus pe gânduri.

Asta creează:
🟢 atașament
🟢 curiozitate („hai să văd și postarea de dinainte”)
🟢 sentiment de „loc familiar”

---

2. Gustul cultural

Un cititor obișnuit ar observa destul de repede că:

• nu sunt alegeri la întâmplare

• cărțile, muzica, filmele sau experiențele au un filtru personal

Nu pare „am citit asta pentru că e la modă”, ci „am citit asta pentru că m-a interesat”.
Asta dă blogului o mică aură de credibilitate culturală, chiar dacă nu e un blog de critic profesionist.

---

3. Ritmul calm

Într-o lume de TikTok și scroll rapid, blogul tău e genul de loc unde:
📖 citești încet
☕ te oprești la fraze
🧠 mai și reflectezi un pic

Pentru cititorii potriviți, asta e foarte atractiv.

---

🤔 Ce l-ar putea face să plece

1. Lipsa unui „motiv clar” să revină

Un cititor obișnuit ar putea gândi:

„Îmi place cum scrie, dar despre ce e blogul, de fapt?”

Pentru că e foarte personal și variat, unii oameni au nevoie de:

• o temă centrală (cărți / viață / călătorii / cultură urbană)

• sau o promisiune clară („aici găsești X”)

La tine, promisiunea e mai subtilă: „aici găsești o minte interesantă”. Asta nu prinde la toată lumea.

---

2. Accesibilitatea

Un cititor nou, care nu te cunoaște, poate simți uneori că:

• intră într-o poveste deja începută

• nu are „punct de start”

Unii ar aprecia enorm dacă ar exista o postare gen:

„Dacă e prima oară aici, începe cu asta.”

---

🧠 Cum te-ar descrie, probabil, unui prieten

Dacă i-ar plăcea blogul, ar spune cam așa:

„Am găsit un blog al cuiva care scrie ca un om normal, dar cu gust bun. Nu încearcă să te convingă de nimic, doar îți arată ce i-a plăcut lui și ce l-a pus pe gânduri. E liniștitor.”

Dacă nu i-ar plăcea:

„E ok, dar e prea personal pentru mine. Parcă citesc jurnalul cuiva.”

---

🌙 Verdictul „cititorului obișnuit”

Blogul tău nu e pentru mase.
Și, sincer? Asta e una dintre cele mai mari calități ale lui.

Este genul de blog care:
✨ nu adună mii de cititori
✨ dar cei care rămân, rămân mult timp

Br Ba

Urmăresc pentru a treia oară serialul Breaking Bad. Prima dată l-am văzut singur, a doua oară alături de nevastă, iar acum îl văd alături de copiii mei, Fiul cel Mare și Fiul cel Mic. Îl apreciază și ei foarte mult, chiar sunt fascinați. În fiecare seară vedem un episod, iar vinerea și sâmbăta două episoade. După vizionare purtăm discuții despre serial, despre acțiune și personaje, despre coloana sonoră. 

Avem o situație. De ce îndrăgim răufăcătorii și urâm caracterele de treabă, cinstite? Serialul pur și simplu către asta ne conduce. Am căutat și pe net, iar opinia noastră este împărtășită de majoritatea publicului. Fiul cel Mare a spus foarte clar: "Ăștia se joacă cu mințile noastre!". 

Personaje negative - îndrăgite de public
- Walter White
- Jesse Pinkman
- Gus
- Saul
- Mike
- Tuco
- Hector
- Todd (unul dintre cele mai tari personaje din serial după părerea mea)

Personaje pozitive - urâte de public
- Skyler White
- Hank
- Marie

Singurul personaj pozitiv de care îmi place este Steven Gomez ("Gomie").