Dansul

Nu mi-a plăcut niciodată să dansez și nici nu i-am înțeles pe cei care apreciază această manifestare complet inutilă după părerea mea. Am fost terorizat la petrecerile din liceu prin faptul că trebuia să dansez ca să nu par un sociopat, un prost, un om care nu se poate integra într-un cerc de prieteni. Toată lumea dansa, iar eu stăteam pe o canapea bând dintr-un pahar de bere Gambrinus. Trebuia într-un final să mă ridic și să mimez bucuria de a dansa, executând mișcări complet nesincronizate care nu aveau nicio legătură cu ritmul dat de melodia ce se auzea la casetofon. Dacă erau melodii rock trebuia să dau din cap, iar la bucățile de chitară executam și eu mișcări cu mâna în dreptul burții de ca și cum acolo se afla o chitară invizibilă la care eu cântam. Melodiile tehno și dance trebuiau dansate foarte șugubăț și într-un mod cât mai alert. Prin anii '95 apăruse muzica rave sau jungle și trebuia să fac pogo alături de toți băieții. Mi se părea cumplit. În această figură de dans trebuia să te izbești cu ceilalți de pe ring. Mai erau bineînțeles slowurile, blues cum le numeam noi, când trebuia să dansez cu vreo fată. Nu-mi făcea plăcere. Nu simțeam absolut nimic. Unii spun că dansul este o mimare a actului sexual. Nu sunt de acord. Păi când fuți, fuți, în niciun caz nu dansezi. Îmi place să mă bucur de muzică în liniște, să o ascult. Simt că dansând-o pierd mesajul ei. La balul de absolvire al liceului chiar am participat la un concurs alături de una dintre colegele mele. Am dansat groaznic din cauza mea pe melodia Don't speak a celor de la No Doubt, o piesă destul de bună a vremii. În încheiere mai trebuie să spun că nu am urmărit nici măcar o emisiune Dansez pentru tine și nu am văzut filmul Dirty Dancing. Însă am citit cartea Dans Dans Dans, scrisă de Haruki Murakami.