luni, 18 noiembrie 2013

Jonathan Franzen - Corecţii


 Am început cu inima îndoită acest roman. Din trei motive: 1)Citisem pe un blog păreri nu tocmai favorabile atât din partea blogerului respectiv cât şi din partea celor ce comentaseră. 2)Are o cronică ininteligibilă în compendiul "1001 de cărţi de citit într-o viaţă". 3)Ionescu îmi pomenise de carte dar nu mai ştiu cu ce ocazie şi nici dacă o lăudase ori nu. Şi oricum cărţile recomandate de Ionescu sunt ca femeile japoneze (50 % sunt superbe, 50 % sunt oribile), adică jumătate sunt cărţi excepţionale pe care le citesc cu neţărmuită plăcere, jumătate sunt cărţi pe care le abandonez în prima treime şi mi se par porcării. Îndoiala s-a risipit după câteva pagini. Este o carte destul de groasă, dar am iubit-o la fiecare pagină. Corecţii de Jonathan Franzen este o capodoperă. N-am auzit în viaţa mea de acest autor, nici chiar în momentul începerii cărţii nu-i ştiam bine numele, dar acum îl consider genial. Nu este doar un talent al literaturii, ci şi un om inteligent şi foarte bine informat în multe privinţe.


Începutul cărţii mi-a amintit de o poveste a scriitoarei Veronica D. Niculescu (cea cu dezordinea casei domnului Teodorescu), iar sfârşitul de romanul lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau. Sigur, sunt doar părerile, amintirile şi comparaţiile unui iubitor de literatură. Dar să revenim la cartea lui Franzen. Are în centru o familie din Midwestul USA, dintr-un oraş inventat, care nu există pe hartă. Alfred şi Enid sunt bătrâni, iar el suferă de Parkinson. Au trei copii plecaţi de acasă departe: Gary (tată a trei copii la rândul său, un om de afaceri terorizat de soţie şi cei trei băieţi), Chip (profesor şi scenarist ratat, în trecut încurcat cu o studentă, în prezent ajuns în Lituania pentru escrocherii), Denise (maestru bucătar, căsătorită la 23 de ani, divorţată la 28, în prezent lesbiană). Relaţiile dintre membri familiei sunt foarte interesante şi senzaţional de bine surprinse, dar avem surprize mari care vin şi din afara familiei. Enid, mama, îşi doreşte să organizeze un ultim Crăciun la care să ia parte toată familia. Spre asta tinde cartea, dar în timpul până la Crăciun vom afla istoria familiei.

Povestea familiei are tot felul de portiţe pe care scriitorul iese şi începe să povestească alte şi alte chestii. La un moment dat aveam senzaţia că fiecare poveste e compusă din alte zeci de poveşti care la rândul lor aveau alte poveşti. Mi-am închipuit un om foarte vorbăreţ care face tot felul de paranteze când încearcă să povestească un lucru simplu. Foarte mult farmec a adus cărţii acest stil pe care unii se pare că l-au considerat plictisitor. Jonathan Franzen a dat dovadă că se pricepe la politică, economie, chimie, fizică, inginerie, sex, mâncare, căi ferate, dar şi că este un băiat glumeţ. De multe ori a dat dovadă de măiestrie în exprimare, de exemplu: "Luminile aveau culoarea răului de maşină.". Cine s-ar fi gândit la o asemenea metaforă?

Am învăţat un termen foarte important din această carte. ANHEDONIE. De multe ori m-am lovit şi eu de acest sentiment. M-a amuzat foarte tare felul în care primea Chip cadourile de Crăciun din partea familiei şi cum le ducea de la parter la etaj. Mi s-a părut foarte interesantă descrierea Lituaniei din era post sovietică (identică cu a ţării noastre şi cred că a oricărei ţări scăpată de sub comunism şi vândută capitaliştilor). Am citit cu interes mărit paginile referitoare la Compania de Căi Ferate. Mi-a plăcut mult de inginerul Alfred din tinereţe şi m-a întristat omul ajuns la bătrâneţe, bolnav de Parkinson. Mi-a plăcut mult relaţia dintre Denise şi cuplul Brian-Robin. Oare Gitanas era tot Chip, iar acesta suferea de boala lui Tyler Durdan din Fight Club?  Cartea mi-a lăsat multe, foarte multe amintiri, gânduri, întrebări. Nu are rost să le înşir pe toate aici. Recomand cu mare căldură lectura acestui roman.

4 comentarii:

  1. corectii. ma gandeam ca am bagat-o in top 15 carti favorite si de acolo stii de dansa, dar nu, nu am bagat-o. nu e chiar asa sus, dar oricum, atunci cand am pomenit de ea, cu siguranta am laudat-o.
    freedom nu e chiar asa misto. totusi remarcabila.
    ala avea nu numai parkinson, ci si alzheimer, saracul.

    RăspundețiȘtergere
  2. da, avea si probleme psihice grave. parkinson iti afecteaza si mintea? eu mi-l amintesc pe muhamad ali cand a aprins flacara olimpica in 1996. avea parkinson, dar cred ca era ok la minte.
    foarte misto carte. foarte, foarte misto.

    RăspundețiȘtergere
  3. Răspunsuri
    1. shi tu acuma... la multzi ani!

      Ștergere