Decalaje

Citesc pe facebook un mesaj dat de un prieten despre o cofetărie care vinde doar ecleruri. Mi se pare o chestie frumoasă, mai ales că îmi place să mănânc ecler, o prăjitură clasică a României. Însă când văd prețul nu prea mai sunt atât de entuziasmat. Nu 4 lei, nici măcar un 6-7 lei, ci 11 lei/bucata. Și vorba aia, nu te duci singur la cofetărie, poate mergi cu nevasta și cel puțin un copil, iar atunci scoți 33 de lei pentru un desert. Este foarte mult, exorbitant, dar am observat că în ultima vreme astfel de localuri prind în România, ceea ce înseamnă că avem o pătură de oameni bogați, care se diferențiază de pătura medie ce mănâncă ecler cu 3,5 lei din hypermarket. Raportul preț calitate este foarte important aici. Că dacă eclerul de 11 lei este un Audi A4, iar eclerul din hypermarket este o Skoda Octavia, cred că-l prefer pe ultimul.

Un alt exemplu este SubWay, unde dacă nu ești atent poți da 20 de lei pe un sandwich. Și e doar un sandwich, adică păine, șuncă și cașcaval. Nu este admisibil. Pe vremuri exista o brioșerie în Dorobanți pe Strada Puțul lui Zamfir. O brioșă costa 12-13 lei și să ne gândim că un om mănâncă și el 3-4 brioșe. Nu sunt un lup moralist și recunosc că am cumpărat de două ori. Grozave brioșe, dar totuși îți trebuie un salariu de 3000 euro pe lună pentru a te răsfăța în acest fel de câte ori poftești. 12 lei o bere în centrul vechi. Păi am citit cărți excepționale care au costat mai puțin de atât. Nu are justificare un astfel de preț. Sunt doar terase unde bei, nu înțeleg de ce trebuie să aibă un adaos așa mare.

Vreau să subliniez decalajul dintre păturile societății. Sunt oameni care ronțăie un covrig de 1 leu toată ziua, dar sunt și oameni care mănâncă cu seninătate un sandwich de 20 de lei. Doar că procentul celor care mănâncă covrigi este mult mai mare decât alegătorii PSD de la ultimele alegeri. Să ne transformăm și noi într-o Brazilie sau o Indie?

Chinua Achebe - O lume se destramă

Am aflat despre Chinua Achebe, citind o altă carte nigeriană, Jumătate de soare galben a Chimamandei Ngozi Adichie, carte care începe cu un citat din Achebe, care se pare că este scriitorul emblematic al Nigeriei, un clasic al literaturii. În primul rând mi-a plăcut titlul, o metaforă extrem de fină. O lume se destramă. Trist. Pe parcursul istoriei multe lumi s-au destrămat și oamenii întotdeauna se uită cu melancolie în urmă și se gândesc că în trecut era mai bine, asta în ciuda progresului permanent. De exemplu și romanul Moromeții se putea intitula O lume se destramă. Cartea nigerianului tratează momentul infiltrării omului alb printre triburile tradiționale și răspândirea creștinismului printre băștinași. În prima parte a romanului asistăm la obiceiurile tribale, la sărbători, nunți ori înmormântări, la ritualuri dedicate zeilor, vedem modul de organizare al satului sau al familiei, călăuză fiindu-ne o căpetenie locală, personaj principal al cărții, pe nume Okonkwo, bărbat dur și neînfricat, muncitor harnic, tată și soț ce nu-și arată iubirea și în general sentimentele, deși ne dăm seama că este un om bun. În următoarele două părți, mai mici ca dimensiuni, asistăm deja la colonizarea triburilor, această cucerire ascunsă în spatele religiei. Nu se specifică timpul din carte și nici nu mă pricep la istorie ca să-l estimez. Cert este că Nigeria a fost sub dominație britanică până pe la jumătatea secolului trecut. Cu siguranță nici în prezent nu o duce prea bine. Okonkwo vede cum lumea pe care o știa el este înghițită încet încet de o altă lume. O dramă de proporții se petrece și cititorul își dă seama încă de la început de tragedie. Într-un fel dezastrul din final m-a dus cu gândul la finalul romanului Eșafodul (Cinghiz Aitmatov), deși în cartea nigerianului nu asistăm doar la dezastrul unui singur om, ci la dezastrul ce a cuprins un popor întreg. Foarte bine scrisă cartea. De nota 10.

Anatolia restaurant turcesc

Multă lume când aude de Strada Mătăsari se gândeşte automat la bordeluri şi la curve ieftine. Nu este aşa. Mătăsari este o stradă liniştită, iar eu unul nu am văzut prostituate deşi am circulat de sute de ori pe acolo. Restaurantul Anatolia se găseşte la intersecţia Străzii Mătăsari cu Bulevardul Republicii, în diagonală cu biserica. Un restaurant turcesc cu o sală de mese simplă, deloc pretenţioasă, pentru că turcii nu sunt neapărat adepţi ai luxului (asta observându-se şi la hotelurile lor de 4-5 stele, care sunt foarte departe de ceea ce înţeleg europenii din vest ori chiar românii prin acest lucru). Dar simplitatea este însoţită de curăţenie, ordine şi o atmosferă plăcută, dând senzaţia vizitatorului de ospătărie provincială din vechimi.

Sunt un iubitor al cărnii de miel, aşa că am comandat frigărui de miel la preţul de 30 de lei. Pentru început mi s-a părut scump, dar întrebând femeia care servea ce garnitură îmi recomandă, iar aceasta spunând că sunt incluse două feluri de orez şi alte garnituri, mi-am dat seama că 30 de lei nu e deloc mult. Până la urmă cu 15 lei mănânci un umil şi penibil meniu corporatist format din piept de pui la grătar, cartofi prăjiţi, salată de varză şi chiflă. Păi nu suportă comparaţie.

Dar înainte de felul principal, din partea casei ne-a fost adusă o gustare constând din câteva sosuri şi o lipie naan (astfel de lipii mi-a copt şi nevastă'mea acasă, inspirată dintr-o carte de bucate cumpărată de la Ikea). Foarte bun. Şi am cumpărat şi ayran la 6 lei, 300 ml. Gustos. Când eşti într-un asemenea restaurant nici nu se cuvine să bei bere sau alt alcool.

Felul principal, frigăruia de miel a întrecut orice aşteptări. Mi-am lins degetele de bun ce a fost. Cuvintele sunt de prisos, aşa că voi ataşa poză. Mulţi se vor întreba dacă am primit bani pentru a face reclamă acestui local. Desigur nu. Dar mă gândesc că poate Ionescu se va plimba prin zonă şi citind aici pe blog, va dori să intre să guste delicioasele preparate turceşti. Sau oricare alt cititor. Aşadar, mâncare bună, locaţie (aici acelaşi Ionescu mă va corecta, spunând că locaţie înseamnă chirie) plăcută, servire ok. 

Kiran Desai - Zarvă în livada de guave

Pe prima copertă avem o remarcă a lui Salman Rushdie la adresa cărții, remarcă ce m-a ținut multă vreme departe de carte, închipuindu-mi că romanul lui Kiran Desai, o indiancă destul de drăguță la înfățișare, are în el ceva filozofie de nepătruns, ori poate construcție greoaie a frazei care transformă literatura din plăcere în calvar. Nu a fost așa, Desai fiind foarte departe de stilul încâlcit marca Rushdie. Zarvă în livada de guave debutează într-un orășel din India, unde în plină secetă nimicitoare o femeie așteaptă să nască, în acest timp gândindu-se la felurite mâncăruri, bucătaria indiană fiind una extrem de bogată se pare, asta în ciuda sărăciei care domină majoritatea populației de acolo. Încă de la început remarcăm un stil lejer și plin de umor al scriitoarei, care satirizează multe etaloane ale Indiei, dar într-un stil drăgăstos, nicidecum unul tăios. Copilul se naște în vremea ploilor torențiale și ne vom da seama că este personajul principal al cărții încă din capitolul 2, când la 20 de ani distanță îl regăsim angajat umil al oficiului poștal, nemulțumit de jobul său (unde mai întâlnim un astfel de personaj?). Acțiunea îl va urmări pe respectivul bărbat care ajunge un fel de guru local, stabilindu-se într-un copac de guavă (sincer, nu știu ce fruct este acesta, n-am văzut vreodată așa ceva), dar și pe familia sa ciudată, cu toții trecând prin întâmplări amuzante și interesante deopotrivă. O carte ușoară, plăcută la citit, dar după părerea mea cam lungă pentru ceea ce își propune. Plus că nu rămâi cu mare lucru după urma ei, cel mult cu un zâmbet. Închei cu o paranteză. La un moment dat se amintește în treacăt de pantofii Bata, marcă pe care o port și eu în momentul scrierii acestor randuri.

Pantofii

Camelia Barbu era o fiinţă absolut banală din toate punctele de vedere. Împlinise 32 de ani cu o lună în urmă şi niciodată nu ieşise în evidenţă cu ceva, ducându-şi zilele în cel mai mediocru mod posibil într-un apartament de două camere din cartierul Berceni, alături de soţ şi fetiţa lor aflată în grupa mare la grădiniţă. Pentru apartament soţii Barbu au făcut un credit pe 30 de ani cu o rată de 540 euro/lună, datoria oprindu-se în fiecare lună din salariul Cameliei. Aşa era înţelegerea în familia lor, soţia plătea creditul, iar soţul se ocupa de restul cheltuielilor. Camelia lucra la o intreprindere particulară pe postul de contabil şi avea un salariu destul de bun, dar după plata lunară a ratei la apartament mai rămânea cu cel mult 100 de lei. Nu-i vorbă, îi mai ajutau cu mâncare părinţii aflaţi într-un sat din Câmpia Bărăganului, atât Camelia cât şi soţul ei fiind prima generaţie de bucureşteni. Dar chiar cu masa asigurată şi cu un acoperiş deasupra capului, omul tot simte nevoia să aibe banii lui în portofel, să poată cheltui dacă are poftă de ceva. Din punctul ăsta de vedere Camelia Barbu suferea, neputându-şi cumpăra nici haine frumoase, nici încălţări de firmă, neputând să-şi facă micile plăceri femeieşti. De fiecare dată când se afla la birou avea un complex de inferioritate faţă de colegele ei îmbrăcate elegant, ea reuşind doar să-şi încropească o ţinută office din accesorii cumpărate fie de la Dragonul Roşu, fie din magazinele cu haine second-hand. Nici masa nu o lua alături de colege, pentru că acestea comandau zilnic la catering. Ele poate nu aveau rate şi nici familie, îşi permiteau. Camelia mânca în colţul ei un sandwich umil şi bea un ceai, ferindu-se de băuturile carbogazoase ori de preparatele unsuroase. Poate tocmai de aceea era slabă şi nu grasă precum colegele ei. De înălţime medie, tipic pentru femeile crescute la câmpie, cu păr negru şi ochi căprui, Camelia Barbu nu arăta deloc rău. Bine, nu era nici vreun top-model, însă avea o înfăţişare plăcută. În facultate mulţi bărbaţi îi făcuseră avansuri, dar ea îi rămăsese fidelă primului prieten cu care s-a şi căsătorit în urmă cu 10 ani. Se înţelegea bine cu omul ei, deşi mai aveau unele divergenţe, acesta fiind strict cu banii. Plecau şi în concediu, dar cel mult o dată pe an, deobicei pe litoral, la Marea Neagră. În rest mergeau la ţară cam din două în două week-enduri. Prieteni nu prea aveau, bărbatul Cameliei nefiind din fire sociabil, iar ea ţinea legătura când şi când, de fapt foarte rar, cu cele două-trei prietene cu care mai ieşea în perioada liceului sau facultăţii. Timpul liber al Cameliei se limita la fiica ei pe care o lua după serviciu de la grădiniţa cu program prelungit, iar apoi fie petreceau timp în parc, ori dacă era urât afară stăteau în casă, uitându-se la Disney Junior ori făcând alte activităţi agreate de un copil în vârstă de 5 ani. Capul familiei venea târziu acasă, când deobicei fetiţa dormea. Era mai mereu obosit, mânca ceva în grabă, apoi adormea la televizor urmărind vreo emisiune sportivă. Astfel se scurgeau zilele Cameliei Barbu. Viaţa ei nu era nici bună, nici rea, ci doar o constantă plictisitoare. În unele nopţi, când cei ai casei dormeau, ieşea pe balconul apartamentului aflat la etajul X de unde privea luminile de pe bulevard şi puţinele maşini care mai treceau la acea oră, gândindu-se că într-o zi poate-i va fi mai bine, dar nu ştia cu exactitate ce-şi dorea sau ce să facă în acest sens, nici ce anume o supăra.

Firma unde lucra Camelia Barbu mergea destul de bine. Atunci când s-au împărţit profiturile companiei între angajaţi, Camelia a primit o sumă destul de frumuşică. Nu ţinuse niciodată atâţia bani în mână, necunoscând vreodată un sentiment atât de plăcut provocat de ceva material. A decis să nu-i spună nimic soţului, pentru că acesta sigur ar fi găsit o destinaţie pentru bani pe care ea nu ar dori-o. Într-o seară a ieşit cu fiica ei în Mall şi i-a făcut toate poftele, apoi a pus banii într-un loc sigur din dulap, printre hainele ei, chibzuind la un mod de cheltuire. Din acest moment viaţa parcă i s-a animat dintr-o dată, parcă avea un scop, tot felul de gânduri plăcute trecându-i prin minte. Pe balcon, în nopţile în care nu putea dormi, avea la ce se gândi. Chiar şi la birou se simţea mult mai bine, deşi probabil la fel de mulţi bani primiseră şi colegele ei. Ideea îi încolţi în minte pe la sfârşitul verii, după o întâlnire la un suc cu fostele ei colege de facultate, dintre care una ajunsă foarte bogată în urma căsătoriei cu un interlop, s-a lăudat toată seara cu noii săi pantofi, stârnind admiraţia celorlalte femei. Pantofi de firmă. Christian Louboutin. Camelia s-a gândit că merită să poarte şi ea asemenea pantofi şi că nu-i cu nimic mai prejos de fosta ei colegă. Ea fată muncitoare care toată viaţa s-a abţinut de la multe, iar colegei i-a picat norocul dintr-o dată. A doua zi la serviciu, fără să ezite a intrat pe siteul firmei Christian Louboutin de unde a comandat o pereche de pantofi în valoare de 1295 de dolari americani. Timp de 10 zile, până i-a sosit comanda adusă de un curier, numai la pantofi s-a gândit. Deocamdată nu i-a spus soţului despre achiziţia făcută şi chiar dacă i-ar fi spus, ar fi scăzut preţul de cel puţin zece ori. Pentru o vreme pantofii au rămas liniştiţi în cutie, într-un ungher întunecat din dulapul Cameliei Barbu, în apartamentul de două camere de la etajul X, în cartierul Berceni. Îi scotea din cutie doar când era singură acasă şi mergea un pic cu ei prin sufragerie, nemaiîncăpându-şi în piele de bucurie. Adevărul este că erau pantofi foarte frumoşi, din materiale de calitate, cu o supleţe distinctivă şi un design futurist, nelipsindu-le binecunoscuta talpă roşie, tipică pentru încălţările Christian Louboutin.

Într-o dimineaţă însorită a decis să-i ia la purtat. Pentru că nu putea să asorteze asemenea pantofi la vestimentaţia ei de zi cu zi, s-a îmbrăcat cu rochia elegantă pe care o cumpărase anul trecut, pentru nunta fratelui ei. Şi-a făcut un machiaj frumos şi a pornit spre serviciu, simţindu-se deosebit de specială. Radia de fericire în vagonul de metrou, deşi niciun călător nu băga de seamă încălţările Christian Louboutin şi poate chiar dacă cineva a văzut pantofii Cameliei, cu siguranţă nimeni nu şi-a imaginat că au costat 1295 de dolari americani. Oamenii erau posomorâţi, cufundaţi în gândurile lor şi puţin îi interesau încălţările sau îmbrăcămintea celor de pe stradă. Nici la birou nu a părut să observe cineva înfăţişarea deosebită a contabilei Camelia Barbu. Asta până spre prânz când şefa ei a rugat-o să meargă să copieze câteva documente originale. Cum copiatorul din biroul lor era stricat, Camelia a trebuit să meargă la etajul de deasupra, la departamentul Vânzări. A luat-o pe scări, unde s-a întâlnit cu o colegă de la marketing cu care a stat un minut de vorbă, dar aceasta i-a povestit ceva despre copiii ei, părând că nici nu observă vreo noutate la Camelia. A intrat la departamentul Vânzări, a dat bună ziua şi a mers la copiatorul aflat într-un colţ al camerei. Cei din birou păreau cufundaţi în treburile lor. Cu coada ochiului Camelia a sesizat că nimeni nu a ridicat capul către ea, aşa că s-a apucat de copiat, întorcându-se cu spatele.

Horia Tăriglădeanu era în prima lui zi de muncă la firmă, fiind nou angajat la departamentul Vânzări. Încă nu avea un computer al lui, cei de la departamentul IT abia pregătindu-i-l, astfel încât stătea la biroul unuia dintre colegii mai vechi, care-i explica aspecte ale noii sale slujbe. Horia era destul de atent la explicaţii, dar la un moment dat în raza lui vizuală a zărit talpa roşie a unor pantofi de femeie. Nu-i luă mult să-şi dea seama unde mai văzuse asemenea pantofi. La curve! Sigur că da. Horia Tăriglădeanu se dădea drept un mare cuceritor în faţa prietenilor săi, dar adevărul este că marea majoritate a femeilor cu care întreţinuse relaţii sexuale erau curve. Femei plătite. Ce-i drept, nu se ducea la femei ieftine, scoţând din buzunar cel puţin 150 de lei pentru o partidă de sex în apartamente curate şi spaţioase din centrul Bucureştiului. Şi tuturor acestor femei cu care se culca făcea poze, plătind chiar şi suplimentar pentru acest lucru. Îl incita să le facă poze, plus că se masturba mai târziu cu pozele respective în faţă. Avea calculatorul plin de poze cu femei dezbrăcate cu care făcuse şi sex. Desigur, curvele lui care purtau pantofi cu talpă roşie îi aveau de proastă calitate, o imitaţie jalnică, dar oricum Horia Tăriglădeanu nu ştia să aprecieze valoarea unor Christian Louboutin originali. Nici nu-l interesa acest lucru, pentru că el asocia talpa roşie a pantofilor cu femeile care îşi vindeau sexul. Văzând pantofii Cameliei Barbu, lui doar i se aprinse un beculeţ într-un colţişor îndepărtat al creierului şi brusc penisul îi intră în erecţie. Abia apoi ridică privirea şi o observă cu totul pe colega care copia documente. Din acel moment îşi spuse că trebuie să facă sex cu posesoarea pantofilor. Neapărat.

Horia Tăriglădeanu nu era un bărbat deosebit de frumos şi pe placul femeilor, dar ştia să vorbească cu doamnele fără a fi libidinos. De multe ori spunea lucrurilor pe nume şi nu-i plăcea să se ascundă după cuvinte. Cu unele ţinea, cu altele nu. El şi Camelia au devenit prieteni apropiaţi în câteva zile. Luau masa de prânz împreună (nici Horia nu era un mâncăcios, mulţumindu-se cu un sandwich), vorbeau de toate cele, ba chiar uneori făceau amândoi câţiva paşi după program, în drum spre casele lor. Câteodată Camelia purta pantofii cu talpă roşie, iar Horia îi lăuda, însă fără a le cunoaşte valoarea şi calitatea. De multe ori îi făcea Cameliei avansuri sexuale, însă ea le considera glumele unui nebun simpatic şi se amuza. Uneori îl considera pe Horia doar un copil prostuţ, acesta fiind mai tânăr cu 7 ani faţă de ea. La petrecerea de sfârşit de an a firmei au dansat împreună pe melodia Hooverphonic - Eden, iar Horia a atins-o pe Camelia în locuri nepermise, însă aceasta deşi conştientiza că nu este corect l-a lăsat, pentru că şi ei îi făcea plăcere, iar cele două cocktailuri şi o bere băute înainte îi dăduseră curaj. Se simţeau bine împreună. Horia nu avusese niciodată o prietenă stabilă, Camelia nu avusese niciodată un alt bărbat în afară de soţul ei care o băga în seamă mult prea puţin în ultima vreme.

Inevitabilul s-a produs în team buldingul din vara următoare, la Nisipurile de Aur. Au băut mult până li s-a întunecat judecata. Au dansat în discoteca de la parterul hotelului şi au băut din nou, iar apoi au urcat la etajul VII în camera lui Horia, care printr-o conjunctură fericită pentru el stătea singur. Camelia purta pantofii roşii, însă nu ştia prea bine de ce merge în camera lui Horia. Nu ştia din pricina băuturii, pentru că de dorit îşi dorise asta, dar corectitudinea şi cinstea femeii simple, care de fapt era, o împiedicase întotdeauna. Pentru Horia era momentul decisiv pe care-l aştepta de aproape un an. În câteva mişcări o dezbrăcă pe Camelia, lăsându-i doar pantofii în picioare. Femeia nu se împotrivi atunci când o penetră. Chiar savură întregul moment. După partida de sex mult dorită, Horia îşi scoase aparatul DSLR şi o poză pe Camelia în locurile intime. Una dintre poze, focusată pe talpa roşie a unui pantof Christian Louboutin i-o trimise şi Cameliei pe mail lunea următoare.

La scurt timp după întâmplarea de la Nisipurile de Aur, în drum spre muncă, Camelia Barbu lasă pantofii cu talpă roşie lângă coşul de gunoi de la intrarea în parc. Revenise la balerinii ei absolut banali şi se simţea bine.

Vama Veche 1991

Zilele astea a circulat pe net un articol scris de Septimiu Sărățeanu. Au fost multe păreri pro, dar parcă și mai multe contra, oameni care se duc în prezent în Vama Veche sărindu-i la gât și insistând că fenomenul Vama Veche a rămas neschimbat, cum că în continuare ne putem bucura de soare, mare și libertate, iar că Septimiu Sărățeanu este bătrân și de aia nu-i mai place. Nu e chiar așa. Lumea mai vorbește și în necunoștință de cauză. Nu sunt un mare iubitor al mării și nici hipiot sau nudist, dar am cunoscut Vama Veche în perioada ei de paradis și pot spune că nu are nicio legătură cu Vama Veche de acum 10 ani și cu atât mai mult cu Vama Veche din prezent.

Am fost prima oară la Vama Veche în 1991 și am stat două săptămâni la cort pe plajă, alături de părinții mei. Aveam 12 ani pe atunci, iar ai mei erau mai degrabă dornici să descopere cât mai mult din țara asta decât oameni flower-power sau rockeri. Ascultau și ei Beatles sau Pink Floyd, reminiscențe de prin facultatea pe care o terminaseră cu 15 ani în urmă, într-o perioadă când muzica bună se găsea greu. Ei auziseră de Vama Veche cu mult timp înainte, dar în perioada comunistă nu se putea merge acolo ca turist, fiind punct de graniță. În 1991 Vama Veche era doar un sat, un sat oarecare cum vezi prin toată partea săracă a Dobrogei. Case gen bordei, nicio posibilitate de cazare (doar cort pe plajă), iar pentru cumpărături trebuia să mergi la Mangalia. Ce alcool în Vama Veche? Cred că nu găseai să cumperi nici o pâine.

Oamenii stăteau liniștiți pe plajă, la corturi. Nu se auzea niciun fel de muzică, nu existau comercianți, nu venea nimeni să-ți vândă măcar un știulete de porumb. Porumbul însă era imediat în spatele plajei și acolo era latrina noastră. Deloc confortabil sau igienic, dar astea erau condițiile. De dușuri nu se punea problema, așa că în cele două săptămâni petrecute acolo m-am mulțumit cu baia în mare, ca toți cei prezenți de altfel. Se gătea pe plajă la aragazuri de voiaj, erau mulți oameni cu copii, studenți la medicină, intelectuali. Nu existau scandaluri, nici beții. Șaorma nu era cunoscută în România. Nici berea la pet. Se făcea baie și plajă toată ziua, iar seara oamenii se strângeau liniștiți în fața corturilor și depănau povești, privind stelele. Fără gălăgie, fără muzică tare, fără înjurături, fără fițe, fără pretenții.

Ne împrieteniserăm cu un student la medicină care stătea lângă noi într-un cort, alături de prietena sa și un câine dalmațian. Povestea câinelui era tristă. Paralizase în urmă cu ceva ani și nu se putea mișca. În fiecare dimineață câinele era cărat din cort pe un cearceaf, iar când venea soare puternic era dus la umbră și tot așa. Se chinuiau cu el bieții oameni, dar îl iubeau prea mult. Studentul la medicină ne-a spus că din cauza câinelui nu-și poate petrece concediile decât la cort, nefiind primit în hoteluri. Mi-a rămas în minte acest băiat. Cu siguranță câinele a murit demult, iar tânărul de atunci e acum medic primar.

Erau mulți nudiști pe atunci și stăteaua laolaltă cu ceilalți cetățeni pe plajă. Eu, un copil de 12 ani, muream de bucurie văzând femei goale complet. Mergeam departe de ai mei, într-o altă parte a plajei și mă holbam ore în șir între picioarele femeilor întinse pe cearceafuri. Pe atunci femeile nu se rădeau la păsărică. Majoritatea aveau păr între picioare.

Îmi amintesc cu plăcere de acea vară a lui 1991. Au fost două săptămâni liniștite petrecute într-o sălbăticie totală, aproape de natură, fără prea multe posibilități. Am revenit în Vama Veche în anul 2007, cu ocazia unui team building făcut de corporația pentru care am lucrat. Am avut senzația de paradis pierdut. Răsăriseră peste tot pensiuni și restaurante. Puteai cumpăra alcool din cel mai fin fie de la supermarket, fie de la barurile amenajate în jurul plajei. Muzică toată noaptea, gălăgie, beție, distracție, pseudo-rockeri și pseudo-hipioți, futaiuri pe plajă. Aglomerație și zarvă. Nu mai era nimic din ce găsisem acolo în 1991. Cei care zic că Vama e la fel nu știu ce vorbesc și râd degeaba de cei nostalgici. Eu nu mă pronunț să zic că era mai bine înainte, sau că acum e nașpa, că s-a schimbat totul. Doar că acum e mult comercialism, multă gălăgie. Acum e altfel și poate unora le place așa, depinde de ce caută fiecare. Dar vă zic clar, Vama Veche nu mai e ce a fost, dacă ne referim la anul 1991. Acum e doar o stațiune obișnuită la mare, unde vin turiștii. În 1991 era un sat pe a cărui plajă stăteau niște oameni în sânul naturii. Am mai fost și în 2013 în Vama Veche cu soția și băiatul. Așa in trecere. Am mâncat o pizza și am băut un suc.

Hwang Sok-yong - Prinţesa Bari

Prinţesa Bari, o eroină din folclor, a şaptea fiică a unui rege care pleacă în căutarea apei vii, dă numele personajului principal al romanului, o fată născută în Coreea de Nord undeva după anul 1980. Pe tânăra nord-coreeană o aşteaptă o călătorie lungă. Trece graniţa în China, iar de acolo destinul o poartă spre Londra. Cartea scrisă într-un limbaj foarte simplu şi accesibil o urmăreşte pe Bari atât în drumul ei prin lume, cât şi într-un alt plan, în care fata călătoreşte prin Lumea de Dincolo, pentru că eroina noastră este un şaman cu puteri destul de mari. Nu este tocmai pe placul meu această filozofie pe care, recunosc, nu o înţeleg, dar cartea până la urmă vorbeşte despre răul din lumea asta la nivel mondial. Despre sărăcia din Coreea de Nord, despre traficul de persoane, despre emigranţii plecaţi de acasă în condiţii grele şi deosebit de periculoase pentru o viaţă mai bună, despre războaie şi conflicte. Foarte surprinzător acest Hwang Sok-yong, care este un scriitor sud-coreean, şi spun asta pentru că dă foarte-foarte multe informaţii şi detalii despre cultura islamică. Dacă n-aş fi ştiut ce citesc, a doua parte a cărţii m-ar fi făcut să pariez că este scrisă de un pakistanez sau iranian. Pe coperta cărţii avem cuvintele lui Kenzaburo Oe, care-l numeşte pe Hwang cea mai puternică voce de prozator a momentului din Asia de Est. Păi după cum stau lucrurile în carte mai degrabă coreeanul e o voce puternică în Asia de Vest. O carte interesantă, deşi mi s-a părut cam simplistă atât prin faptele descrise cât şi prin modul de expunere. N-a avut acel ceva care să mă ungă la inimă.