miercuri, 8 iulie 2015

Nea Gică Stoian

Stau pe un scaun, care are cel puţin vârsta mea, în sala de aşteptare, la medicul de familie. Am persoane berechet în faţa mea, timp de citit un micro-roman, însă am venit cu mâinile goale, aşa că nu-mi rămâne decât să trag cu urechea în stânga şi dreapta pentru a vedea ce mai discută lumea, aceşti oameni săriţi demult de 70 de ani care aşteaptă şi ei să intre la doctor, unii mai beteşugiţi şi mai morocănoşi, alţii din contră, înfloritori.

În faţa mea o femeie bătrână îmbrăcată în negru, cu părul alb dar făcut permanent, în baston, îşi roteşte ochii prin sală, mai dă câte o replică celor ce trec, mai mângăie pe cap câte un copil, mai vorbeşte singură. La un moment dat intră un cuplu, de asemenea oameni vârstnici. Nu-şi găsesc locuri unul lângă celălalt, aşa că femeia se aşează lângă bătrâna în negru, iar bărbatul la celălalt capăt al sălii. Femeia în negru, văzând-o pe cea aşezată lângă ea, face ochii cât cepele şi începe vorba:
- Auzi? Mă mai ţii minte?
- Nu, vine răspunsul prompt al celeilalte babe.
- Cum nu? Sunt doamna Stoian. (Când cineva se prezintă pe sine cu "domnul/doamna" e cu siguranţă un ţăran plecat de la muncile câmpului şi adus de Ceauşescu la oraş pentru a clădi socialismul.)
- Nu vă ştiu.
- Cum nu? Ia gândeşte-te! De la uzină. Am lucrat fix deasupra matale, la matriţerie. 35 de ani am lucrat acolo.
- Eu nu mai ştiu.
- Poate mă ştie soţul. Eşti cu soţul, nu?
- Da.
Se repede la soţul femeii, în cealaltă parte a sălii şi acum putem observa că bastonul îl ţine după sine doar din răsfăţ.
- Bună ziua! Uite, soţia dumitale nu mă mai cunoaşte. Eu şi pe matale te ştiu. Ai lucrat tot la uzină la noi. Păi nu ştii cine sunt eu?
- Nu, spune bărbatul încurcat, care dă şi semne de ceva dureri.
- Păi sunt soţia lui nea Gică Stoian, care a fost maistru la noi. (E interesant că ei îşi spune "doamna", iar lui bărba'su îi spune "nea". Oricum bietul nea Gică Stoian e demult oale şi ulcele. A prins doar doi ani de pensie. Doamna Stoian e genul de femeie care poartă negru şi la 20 de ani de la moartea soţului.).

Se deschide uşa de la cabinetul doctorului, iar energica femeie ţâşneşte înspre acolo, dar nu, doar a ieşit asistenta, nu e rândul ei. Între timp bătrânul care ar fi trebuit să fie coleg cu nea Gică Stoian discută cu nevastă'sa:
- O cunoşti?
- Nu. Tu?
- Nu. Zice că a lucrat la uzină cu noi.
- O fi lucrat, dar nu o mai ştiu.
Doamna Stoian se întoarce şi începe un monolog cu cei doi:
- Am doi copii, fată şi băiat. De la fată am un nepot, iar de la băiat două nepoţele. De la una dintre nepoţele am o strănepoată. Suntem toţi bine....

Mă întâlnesc mai târziu cu baba la farmacie. La fel de volubilă. Îi spune farmacistei că are 84 de ani şi comandă câteva medicamente uşoare pentru hipertensiune. Sunt sigur că are dreptate. Chiar este soţia lui nea Gică Stoian, care a fost şi maistru. Ceilalţi doi bătrâni sunt senili.

De ce povestesc întâmplarea asta? Pentru că o să vină o vreme când ne vom uita prietenii, colegii de muncă, oamenii cu care am petrecut viaţa împreună, rudele, copiii. Îmbătrânim, uităm, nu rămânem cu nimic. Bietul nea Gică Stoian. A fost şi el om, poate mai bea câte un pahar, poate era meseriaş bun la uzină, poate la sfârşit de săptămână mergea la ţară să ducă câte o pâine albă de la oraş. L-a uitat lumea de tot.

2 comentarii:

  1. Li se intampla si celor mai buni: https://www.youtube.com/watch?v=VU0gyiFAJrs

    RăspundețiȘtergere
  2. Pe mine n-o sa ma uiti niciodata :D

    RăspundețiȘtergere