În tinerețe am fost cinefil. Mergeam des la cinematograf, dar urmăream zeci de filme pe lună și acasă. Erau nopți când urmăream trei filme, unul după altul. Îmi permitea și jobul, intram la 11, astfel că de pe la orele 20 până dimineața după 2 mă uitam în continuu la filme. A fost o perioadă plăcută, mă abonasem legal la HBO (subliniez faptul că legal, pentru că în acele vremuri erau la modă decodoarele pirat și nu era de ici de colo să plătești cam 4 dolari pe lună pentru un singur post tv), dar era și vremea haiduciei pe internet și găseai mii de filme, din toate timpurile și pentru toate gusturile. Deobicei urmăream singur filmele, chiar și la cinematograf mergeam singur, îmi plăcea să fiu doar eu cu gândurile mele și să mă bucur de spectacol. Dar au fost cazuri când am mers însoțit la cinema, ori chemam fete tinere la mine acasă pentru a urmări filme împreună. Odată am urmărit pelicula Pulp Fiction cu o fată de clasa a XII a, iar la final m-a întrebat, referindu-se la personajul interpretat de John Travolta: „Dar ăsta cum a înviat?”. Desigur, am dat-o afară din casă în secunda doi. Zilele trecute am găsit filmele mele din tinerețe, intacte, într-o cutie. M-am bucurat mult și am urmărit două dintre ele. Am constatat că le uitasem complet. Probabil domnul Petru Șerban, superiorul meu de la Fundație, are dreptate, iar whiskyul chiar este genocid pentru creier. Două pelicule mari de tot, repere ale cinematografiei. După cum urmează...
Mosocova nu crede în lacrimi (Москва слезам не верит. Uniunea Sovietică, 1980). Povestea filmului începe în 1958, cu trei prietene care locuiesc într-o cameră a unui cămin muncitoresc de nefamiliști. Venite de la țară în capitala URSS. Una dintre ele tocmai picase la mustață examenul de admitere la facultate, lucra în uzină la strung, dar își dorea să fie inginer. Alta, lucrătoare la o fabrică de pâine, își dorea tare mult un soț intelectual care să o ducă către o viață mai bună, iar cea dea treia avea o relație cu un proletar, om al muncii ca și ea. Vom urmări destinele acestor trei fete în anul 1958, dar și 20 de ani mai târziu, pe fundalul societății sovietice, cunoscând diverse tipologii de personaje și mentalități, cu siguranță emblematice pentru comunism, ce s-au regăsit și în societatea noastră de odinioară. Prețuirea omului cu carte (Ai carte, ai parte!), a celui care a făcut o facultate. Nu era pentru oricine atunci, trebuia să muncești ca să faci o facultate. Am observat mândria asta la tatăl meu și la cei din generația lui. Unchiul meu spunea: “Eu pot vedea din primele secunde care-i omul cu facultate și care nu.”. Asta era mândria lor. Așa și în filmul sovietic, cine are facultate ajunge departe. Apoi mai avem tipologia omului de perspectivă care se ratează din pricina alcoolului, dar asta probabil nu e numai la comuniști, ci pretutindeni. O scenă care mie mi-a plăcut mult, aducându-mi aminte de unchiul Angheluș, care lucra pe vremuri la Uzinele Republica, a fost cea în care directorul de producție al unei intreprinderi, poftit la o petrecere într-un apartament, merge în bucătăria gazdelor și scoate din servietă câteva cutii de conserve, spunând aproape șoptit: “Contribuția.”. Așa era și unchiul Angheluș, fratele bunicii. Îl pofteai pe la tine, te trezeai că îți dă în dar niște becuri, ori câteva bucăți de săpun, chibrituri sau baterii, spunând cu simplitate: „Am adus pentru regia casei.”. Scena din finalul filmului, mi s-a părut absolut fenomenală. Bărbatul, chiar dacă câștigă mai puțin decât femeia, tot bărbat rămâne în casă și întreabă: „Ai pregătit masa?”, iar femeia cu mare dragoste îi pune ciorba în farfurie, privindu-l cum mănâncă. Muzica filmului este foarte frumoasă, piese mai noi sau mai vechi din perioada modernă a URSS. Să ascultăm de pildă Татьяна Никитина и Сергей Никитин – Александра. De asemenea, să mai amintim că pelicula a luat Oscar pentru film străin în 1980. În URSS a fost un film foarte popular, statisticile spunând că peste 93 de milioane de sovietici au urmărit filmul la cinematograf. Titlul, Moscova nu crede în lacrimi, este un proverb rusesc, tradus oarecum prin „Nu te plânge, rezolvă-ți singur problemele!”.
Oldboy (올드보이, Coreea de Sud, 2003). Un film năucitor. Un bărbat este răpit pur și simplu și închis într-o cameră de hotel, unde va petrece 15 ani în deplină singurătate, fără să știe care a fost motivul răpirii sau cine ar fi putut să fie autorul. Pelicula este inspirată din celebrele manga japonze. Combinația Coreea-Japonia este pur și simplu letală, a ieșit un film unic, un incredibil thriller violent combinat cu un romantism duios, totul amplificat de gândirea bolnavă care va contura povestea la final. Eliberat după 15 ani, omul caută răzbunarea și va porni în căutarea celor ce l-au ținut ostatic, ajutat de o superbă (dar absolut superbă!) bucătăreasă dintr-un restaurant de sushi. Scena mâncatului de caracatiță devine absolut antologică, o fază memorabilă care va rămâne în istoria cinematografiei universale. Se spune că Oldboy este filmul care a pus Coreea de Sud pe harta mondială a cinematografiei moderne, de atunci industria lor pur și simplu explodând. Soundtrack-ul filmului încadrează foarte bine toată atmosfera. Conține chiar și bucăți clasice, ori prelucrări, iar majoritatea pieselor au titluri ale unor filme celebre: The Big Sleep, Kiss Me Deadly, Cries and Whispers, Somewhere in the Night etc. Finalul plin de tristețe, te sensibilizează într-un alt fel decât o fac 99% dintre filme. Nu știu, e greu de explicat, nu e pentru europeni. E film cult asiatic.
