Mânăstirea Snagov

Deşi foarte aproape de Bucureşti, la Mânăstirea Snagov se ajunge foarte greu, nefiind prea multe indicatoare sau indicii care să ducă spre acest loc. Însă un călător care îşi doreşte cu tot dinadinsul să ajungă acolo, va găsi Mânăsitrea după ce în prealabil va fi întrebat câţiva localnici despre drum. Situată pe o insulă în apropiere de satul Siliştea Snagovului, în prezent Mânăstirea este legată de uscat printr-un pod construit cu câţiva ani în urmă. Pe vremuri aici se ajungea doar cu barca. De pe pod se poate vedea apa, dar şi o casă de bogătaşi care dacă ar veni comunismul iar la putere ar fi transformată în hotel de partid şi câteva rămăşiţe de bărci. Stând pe pod şi uitându-mă la piscina luxoasă a casei de lângă lac, pe lânga mine au trecut doi bărbaţi şi o femeie care vorbeau aşa: "Este inadmisibil să ne vorbească în halul ăsta. Dar pe ce ton.".

M-am îndreptat către Mânăstire, care era delimitată de lumea muritorilor de rând cu o poartă zăvorâtă. De dincolo mă privea un câine mic. Am tras zăvorul şi am intrat, închizând poarta în urma mea. Câinele mic m-a urmat prietenos în timp ce păşeam pe pajiştea verde, uitându-mă către zidurile turnului şi ale Mânăstirii. Deodată, de după un pom fructifer, în faţa mea a răsărit o huidumă de călugăr. Mi-a spus: "Plăteşti taxa de 15 lei sau te întorci" şi mi-a arătat poarta. M-am întors pe pod şi am continuat să privesc spre casa bogătaşului, gândindu-mă că poate în trecut a fost hotel al partidului, iar un fost securist a preluat-o. Uite aşa se învârteşte istoria, iar şmecherii profită în orice regim. Cum stăteam şi mă gândeam, pe lângă mine au trecut patru oameni, cu siguranţă eventuali vizitatori ai Mânăstirii Snagov. I-am urmat, trecând din nou de poarta zăvorâtă. De data asta am înaintat mai mult, iar când călugărul a ieşit după ei, arătându-le poarta, m-am furişat în biserică. Minunată pictura şi nemaiîntâlnită la alte biserici. Am reuşit să fac o singură poză, după care m-am trezit cu călugărul cel nemilos în spatele meu, întinzâdu-mi biletul de intrare în valoare de 15 lei. N-am mai avut ce face şi am plătit. L-am întrebat dacă pot poza şi mi-a arătat ca taxa foto valorează 20 de euro. Poate că nici la marile muzee din Europa de Vest nu este atât de mare.

 Mi-a plăcut de călugăr şi de lucirea inteligentă din ochii săi. A urmat un dialog între mine şi el, iar la un moment dat chiar mi-a oferit câţiva covrigei şi o iconiţă. Cadou.
 - Câţi călugări sunteţi aici?
- Sub 100.
- Păi cam câţi?
- Păi sub 100 am mai rămas.
- E, asta poate însemna şi 99 şi 10 şi 2. De exemplu la Mânăstirea Plătăreşti sunt doar 4 maici.
 - Aici slujim 5 călugări, 4 călugări nevăzuţi şi cu mine.

Până la urmă mi-a explicat că e singur pe întreaga insulă, singur pe o suprafaţă de peste 3 hectare. Mi-a spus că-l dor oasele de la cât a muncit la fân în ziua respectivă. Mi-a mai spus că are cheltuieli mari cu întreţinerea întregului loc. Un loc cu adevărat superb şi bine întreţinut. Pajişte verde, curăţenie, debarcader spre apă. Un loc de reculegere, fără cerşetori şi gunoaie, fără babe pioase care sar la ceartă cu prima ocazie, fără călugări falşi. Doar cu acest călugăr căruia i-am spus că parcă e desprins din operele lui Tolstoi sau din filmul Ostrov. Mi-a mai vorbit despre istoria Mânăstirii, despre pictură, despre presupusul mormânt al lui Vlad Ţepes din faţa altrarului, despre oamenii prezentului. Mi-a făcut o impresie tare bună acest pustnic înconjurat de câţiva câini, capre şi ponei. Mi l-am închipuit cumva ca pe o fiinţă supranaturală care se dezlănţuie atunci când pe insulă nu se află vizitatori.