Ivan Sergheevici Turgheniev - Povestirile unui vânător

O carte scrisă înainte de anul 1850 pe care am ajuns să o citesc pentru că am găsit o referire la ea într-o altă carte, Amurgul lui Osamu Dazai. Îmi place să fac astfel de chestii, punându-mă în pielea personajelor din cărţi, care citesc la rândul lor alte cărţi. Turgheniev. Multă lume nu l-ar mai citi în zilele noastre, considerându-l pur şi simplu expirat, sau cel mult material didactic pentru copiii din ciclul gimnazial. Nu este aşa deloc. Am întâlnit în acest scriitor o mare forţă artistică, acea sensibilitate caracteristică numai omului dur, care iubeşte natura, care merge prin ploaie şi doarme sub cerul liber, care cutreieră nopţile prin stepe şi păduri. Un mare talent al descrierilor şi al portretelor. În literatura modernă nu prea se mai pune accent pe aşa ceva, iar Turgheniev lasă impresia că pictează prin cuvintele sale. Echivalentul său în pictură cu siguranţă este Ivan Ivanovici Şişkin.

O carte de povestiri, uneori amuzante, alteori triste, în care nu se vorbeşte mai deloc despre vânătoarea propriu-zisă. Scriitorul mai degrabă prezintă personaje deosebit de interesante, situaţii specifice acelor vremuri cu boieri, mujici sau megieşi, dar mai ales omagiază natura. O să prezint pe scurt doar două din momentele care mi-au plăcut. Au fost foarte multe astfel de momente încântătoare. Un preot citeşte molifta unei babe care trage să moară, iar baba caută ceva sub pernă, însă îşi dă ultima suflare şi moare. Se descoperă că sub pernă avea o rublă pe care dorea să o ofere preotului pentru propria-i moliftă. O altă fază minunată, în povestea Cântăreţii, când doi oameni se iau la întrecere de cântat şi cei prezenţi îi ascultă cu lacrimi în ochi. O carte ce mi-a plăcut mult şi care se încheie ca marile cărţi de odinioară: "Cu bine cititorule; fii pururi fericit!". Numai de bine şi despre traducere, făcută de o anume Denisa Fejes.