O Warszawa 223 puţin pătată de Pepsi Cola

Stau la birou. Ascult Nick Cave. Cu jumătate de minte mă concentrez asupra muncii pe care trebuie să o fac, iar cu cealaltă jumătate mă gândesc la forma pe care o va avea următoarea mea nuvelă. Sunt un nuvelist foarte slab, cele două nuvele scrise până acum atrăgând atenţia şi laudele mai degrabă unor oameni care nu au nimic în comun cu literatura. Dintre cei care au mai citit cărţi la viaţa lor, unii mi-au spus că scrierile mele nu au final, alţii că sunt un pervers incorigibil care stă cu o mână pe pulă atunci când scrie. În birou este foarte cald, iar aerul este închis. Îmi amintesc de o întâmplare din clasa a VII a, când tovarăşa profesoară de matematică,  Malciu Teodora, le-a spus tuturor băieţilor să iasă din clasă pentru o oră, păstrându-le doar pe fete. Noi, băieţii, ne-am bucurat de oră liberă şi am încins o miuţă, iar în pauza următoare, curioşi fiind, am întrebat-o pe şefa clasei despre cele întâmplate. Şefa clasei, care totodată era şi comandantă de detaşament cu şnur galben, ne-a povestit despre ce era vorba: "Profa ne-a spus că în clasă miroase a chiloţi de fată şi că trebuie să ne schimbăm zilnic chiloţii.". Oare ce nas avea profesoara? Am vorbit între noi băieţii şi niciunul nu simţise vre'un miros ciudat şi nici nu ne imaginam cum trebuie să miroasă chiloţii de fată. Au trecut mulţi ani de atunci, iar acum doar stau la birou amintindu-mi de această scenă. Aerul este închis şi poate dacă profesoara Malciu Teodora ar mai trăi şi s-ar afla cu noi în birou, ar spune că miroase a chiloţi de fată.

Outlook-ul clipeşte în taskbar, semn că am primit un mail. E chiar de la şef. Inima mi se strânge pentru că niciodată mailurile de la el nu prevestesc ceva bun. Acum îmi spune să opresc muzica, că-i de handicapaţi. Nick Cave, muzică de handicapaţi, aşa crede el. Tocmai ascultam piesa "Do you love me?" de pe albumul "Let love in" din 1994. Îmi pun căştile şi ascult mai departe tot albumul. Extraordinar. Până la terminarea programului nu mai dau atenţie nici şefului, nici mailurilor. Ascult Nick Cave şi mă gândesc cum să aştern o poveste pe hârtie, sau mă rog, cum să o scriu la computer.

S-a lăsat seara şi e linişte. Parcarea institutului este plină de frunze galbene care foşnesc sub paşii mei. Deşi sunt înconjurat de câteva clădiri din beton şi sticlă, aerul mi se pare proaspăt în comparaţie cu cel din birou. Lumina galbenă a unui felinar bate chiar pe maşina mea. Deschid portiera, mă urc şi las geanta diplomat pe bancheta din spate. Anul trecut mi-am cumpărat maşină nouă printr-un credit la bancă pe cinci ani. Sunt foarte mândru de maşina mea, o Warszawa 223 de culoare crem. Multă lume întoarce capul după maşină şi asta îmi dă prilej de a mă umfla în pene deşi mi-e destul de greu cu rata lunară pe care o plătesc. Adevărul este că şi eu o şterg de praf zilnic, iar la sfârşitul fiecărei săptămâni o spăl şi o lustruiesc atât în interior cât şi pe afară. Într-un cuvânt maşina arată impecabil cu o mică excepţie, textura scaunului din dreapta faţă fiind pătată de Pepsi Cola.

Oraşul este pustiu. Conduc liniştit. Deschid aparatul de radio din Warszawa. Slim Harpo interpretează melodia Strange love. Îmi unge sufletul şi îmi aminteşte de o întâmplare petrecută în timpul verii ce tocmai a trecut. Opresc în faţă la Penguin Point, intru şi cer coaste de porc, cartofi prăjiţi şi două beri, totul la pachet. Asta îmi va constitui cina, afundat în fotoliu cu ochii la obişnuitul serial de vineri seară. Poate cea mai frumoasă parte din săptămână.