Julie Otsuka - Buddha din podul casei

Plecând cu premisa că este o carte ce se adresează în mare măsură doamnelor, asta pentru că a fost citită de nevastă'mea dar şi de bloggeriţa fructitza care este recunoscută pentru dragostea ce o poartă romanelor cu autor femeie, am pornit la citul acestui roman fără prea mare tragere de inimă. Am greşit. Interesul mi-a fost stârnit încă de la primele pagini, iar lectura s-a dovedit a fi una extrem de plăcută, aşa că pot trece cartea americano-japonezei Otsuka în rândul marilor capodopere ale literaturii moderne, nicidecum pe lista lecturilor ce fac plăcere reprezentantelor sexului frumos. "Buddha din podul casei" vorbeşte despre exodul femeilor japoneze de la începutul secolului trecut, plecate din Ţara Soarelui Răsare către California pentru căsătorii aranjate cu japonezi deja aflaţi acolo. Asistăm la o incursiune sensibilă în viaţa acestor emigranţi şi la o lecţie de istorie interesantă şi zbuciumată, tinerele japoneze negăsind ceea ce îşi doreau pe Tarâmul Făgăduinţei. Trecem prin perioada marii crize din anii '30 şi sfârşim undeva după atacul de la Pearl Harbour, într-o perioadă în care japonezii au fost duşmanii de moarte ai americanilor, fapt ce s-a reflectat din plin şi asupra paşnicilor locuitori niponi ai Californiei. O carte eminamente tristă, dar care mi-a plăcut foarte mult. Foarte special în acest roman este faptul că personajul principal este un personaj colectiv şi anume japonezii, Otsuka reuşind să creioneze sute de vieţi şi destine pentru a reda cititorului cât mai bine o perioadă importantă din istoria universală.

Oameni de bine

Din nou la Lidl. Vreau să cumpăr o pizza sintetică pentru meciul Costa Rica-Italia. Deschid un frigider şi privesc la o pizza ce pare să aibă în componenţă salam de vară. Din spatele meu se aude o voce: "Nu vă recomand să cumpăraţi aşa ceva!". Mă întorc şi văd o femeie tânără şi frumoasă. Îi mulţumesc. Îmi spune că ea a cumpărat şi nu a fost deloc bună. Femeia miroase a parfum scump şi este îmbrăcată cu haine frumoase. Are bucle blonde şi pantofi cu toc. O cred, aşa că pun pizza la loc. Îmi place mult când oamenii se ajută între ei. Faza asta este asemănătoare cu flashurile şoferilor care te anunţă ca este miliţia puţin mai încolo. Am cumpărat chipsuri şi bere Argus Majestic pentru meci. Costa Rica a învins Italia.

Ray Bradbury - Fahrenheit 451

451 grade Fahrenheit, aproximativ 223 grade Celsius, temperatura la care arde hârtia. O carte scrisă în anul 1953, perioadă în care lumea era foarte preocupată de iminenta izbucnire a unui război nuclear dar de asemenea se realizau tot felul de invenții care ușor-ușor transformau SF-ul în realitate, autorul plecând de la aceste aspecte în crearea unui univers inedit pentru acel timp, însă un pic mai aproape de realitatea post anul 2000. Lumea în care se petrece acțiunea romanului este dominată de mass-media care conduce omul prin plasmele ce ocupă cei patru pereți ai sufrageriilor ori prin radioul de tip scoică ce se află în urechile oamenilor. În prezent cărțile sunt interzise, iar pompierii nu mai au rolul de a stinge incendii, ci acela de a incendia cărțile ori casele care ascund cărți. Un astfel de pompier este și personajul principal al cărții noastre, Guy Montag, om care se schimbă complet după ce întâlnește o tânără de 17 ani și după ce fură o carte din foc (Cine mai fură o carte din foc? Roman la foarte mare modă în zilele astea). Mi-a plăcut cartea. Am crezut că este ceva gen 1984, dar nu este așa. Nu avem de a face cu un regim totalitar impus, ci mai degrabă oamenii cad singuri în plasă, alegând să fie ignoranți, alegând să nu gândească și să distrugă lucruri pe care nu le înțeleg. O carte scrisă acum mai bine de 60 de ani, de mare actualitate și în prezent. Asta nu înseamnă ca Bradbury este un fel de Jules Verne. 

Bere la 0,33

- Vreau să scriu pe blog despre berea la 0,33. Tu ce părere ai despre acest produs?
- Mi se pare o hoție. E o prostie. Nu simți că bei bere.
- Pot să scriu asta pe blog?
- Nu.
- De ce?
- O să zică lumea că sunt un dobitoc. Nu vreau să intru în polemici.
- Pot să scriu și asta?
- Scrie,mă, ce vrei.

Majoritatea oamenilor, precum interlocutorul meu, gândesc la fel despre berea la sticlă de 0,33. Preferă oricând un PET la 2,5 litri, preferă cantitatea în detrimentul calității. Consideră berea la 0,33 o joacă, ori o chestiune de snobism. Din punctul meu de vedere nu este așa. Să bei o bere la 0,33 este și o chestiune de respect de sine, dovedind că nu ești un bețiv oarecare ci un cunoscător care savurează o bere bună. Berea la PET este mai degrabă potrivită pentru un zugrav care mai dă câte o bidinea și mai ia o gură de bere, nicidecum pentru un om care să spunem că într-o noapte călduroasă de vară o ascultă pe Astrud Gilberto. Bei bere la PET alături de semințe și te uiți la un meci de fotbal, dacă ești muncitor la uzină sau intelectual în mizerie, dar niciodată un doctor când ajunge acasă nu va deschide frigiderul să scoată un PET la 3 litri de Noroc, ci întotdeauna va băga mâna după o bere rece la 0,33 cu capac twist-off. În sfârșit, după ce faci sex cu iubita/soția/amanta mi se pare penibil să te duci să bei bere la PET. E mult mai finuț și mai frumos să desfaci o sticlă de 0,33 și să-i dai și ei o gură de bere.

Concediul din 2008

În luna august din anul 2008 mi-am luat două săptămâni de concediu pentru a urmări Jocurile Olimpice de la Beijing. Șeful meu a strâmbat din nas, amuzându-se totodată de motivul pentru care mi-am luat concediul de odihnă, dar mi-a semnat cererea. Pe atunci eram la începuturile relației cu o fată, dar încă nu ne vizitaserăm acasă. Ne întâlneam doar în oraș pentru a ne plimba prin parc, iar de câteva ori am fost la câte un Love Hotel. Nimic mai mult, așa că locuiam singur și mă bucuram de această singurătate. Acum aveam în față un spectacol sportiv pe care îl așteptasem de patru ani și doream să-l savurez din plin. Transmisiunile sportive erau programate cu precădere dimineața devreme din cauza fusului orar pe care se afla China. Mă trezeam câteodată la 4 AM pentru a urmări canotaj sau gimnastică. Competițiile se terminau pe la 8-9 dimineața când oamenii normali plecau spre muncă. Îmi amintesc că-i dădeam mereu sms-uri cu rezultatele românilor prietenei mele, care-mi răspundea de la serviciu. Au fost singurele contacte pe care le-am avut cu ea atunci. După terminarea transmisiunilor directe plecam spre magazin și-mi cumpăram întotdeauna o sticlă de kefir, puțină șuncă și două chifle kaiser. Mâncam acasă pe balcon după care începeam să citesc. Îmi amintesc foarte bine cartea pe care o citeam atunci, Eșafodul lui Cinghiz Aitmatov. Am fost marcat de acest roman și a devenit unul din preferatele mele din toate timpurile, poate și pentru că a fost citit în acea perioadă tihnită. O carte ce-și desfășoară acțiunea în imensele stepe ale Uniunii Sovietice și prezintă trei drame de proporții care au reușit să mă impresioneze foarte tare. După ce terminam de citit câte un capitol stăteam minute bune în liniște și mă gândeam la tristețea acestui scriitor kirghiz. Dormeam la prânz, iar după ce mă trezeam citeam sau pur și simplu stăteam singur fără să fac ceva anume. Singurătatea nu mă deranja câtuși de puțin, ba chiar îmi făcea plăcere. Îmi petreceam timpul după cum mă tăia capul, neavând de dat explicații nimănui, neavând nicio îndatorire.

În a doua săptămână a concediului am plecat la Cluj. Cu acceleratul de 7:30, poate printre ultimele trenurile clasice cu vagoane compartimentate, nu lăzile frigorifice comune din timpurile noastre care nu mai au nimic în comun cu trenurile de odinioară. Căldură mare, peste 35 de grade. 8 ore de mers cu trenul, o plăcere. La Mediaș un om mi-a dat o cutie de bere rece. Am băut împreună pe culoar, uitându-ne pe geam și povestind. În gara din Cluj m-a așteptat Piskeshu. Piskeshu este un prieten de-al meu pe care l-am cunoscut pe un forum de socializare, cam prin 2002-2003. După ce am vorbit ceva timp pe internet, ne-am gândit să ne vedem în viața adevărată. Am mers la el la Cluj și m-a primit să dorm la el în casă, deși abia ne văzuserăm. Ba chiar a doua zi, când a plecat la serviciu, mi-a lăsat cheile de la apartament și mi-a spus să-mi petrec cum vreau timpul până la venirea lui. De multe ori citim pe diverse bloguri despre turiști care sunt primiți cu ospitalitate în țări îndepărtate precum Tadjikistan sau Turkmenistan de către oameni simpli. Ori ne amintim de ospitalitatea românilor din povești pe care le citim copiilor. Ne spunem că acum românii sunt răi, că nu ți-ar da un colț de pâine. Nu e chiar așa. Piskeshu m-a primit în casa lui deși eram un necunoscut. Am mâncat și am băut împreună la masă. Asta apropie oamenii. Acum, in 2008, Piskeshu m-a așteptat la gară, după care am mers în Music Pub să bem bere rece la halbă. Într-o zi caniculară am mers pe dealul unde se află luxosul hotel Belvedere. Totul neclintit în jur, iarba arsă, pustietate în inima unui oraș. Odată ne-am întâlnit cu o prietenă de-a lui, îmbrăcată într-o rochie de designer ce-i evidenția foarte frumos corpul. Piskeshu i-a zis: "El este Gabriel, prietenul meu. Îi iei și lui o bere?". "Îi iau" a zis fata respectivă. Am băut cu ei la masă. Piskeshu este un om singuratic, dar are mulți prieteni cu care socializează. În altă zi am vizitat Grădina Botanică, iar în altă zi am fost cu Piskeshu în casa unei viitoare vedete de televiziune unde am mâncat clătite și am băut bere. A doua săptămână din concediu a fost în totală antiteză cu prima. Singurătatea și liniștea au fost înlocuite cu dezmăț și gălăgie plăcută. Eu prefer ambele aspecte ale vieții. M-am întors acasă cu un inter-city și am mâncat la vagonul restaurant, un vis de-al meu. Friptură de porc, cartofi, salată și bere. Am făcut poză, bineînțeles. Până acasă, în tren, am început și am terminat o carte. Se numește "Iubita mea Sputnik" și este scrisă de un autor din Țara Soarelui Răsare, în speță Haruki Murakami. Țin minte și acum pățania femeii din roata parcului de distracții. Am ajuns acasă cu bine, iar a doua zi m-am întors la muncă, la corporație. Concediul se terminase.

Barbara Demick - Nimic de invidiat. Vieţi obişnuite din Coreea de Nord

Iată că pe nesimţite am devenit pasionat de Coreea de Nord, fiind la a patra carte din 2014 care are ca subiect această ţară (mi-am permis să pun la socoteală şi Prinţesa Bari). Citind cartea acestei ziariste americane, cartea lui Adelin Petrişor, "Ţara cu un singur gras" pare o simplă compunere a unui elev de clasa a IV a care a fost şi el în vacanţă într-o ţară străină. Barbara Demick a stat şapte ani în Coreea de Sud unde a discutat cu mulţi refugiaţi nord-coreeni, dar a făcut câteva vizite şi peste graniţa de la Nord de Paralela 38. Cartea pleacă de la poveştile adevărate a şase nord-coreeni şi deşi avem în faţă o carte non-ficţiune, cu siguranţă autoarea a nuanţat mult poveştile, astfel că avem în faţă un roman excelent. Mi-a plăcut foarte mult cartea şi-i mulţumesc cititorului Andrei care mi-a făcut această recomandare printr-un comentariu la recenzia mea despre cartea lui Adelin Petrişor. Sigur, cu toţii cunoaştem viaţa pe care o duc nord-coreenii, iar cartea de faţă subliniază aceste aspecte şi aduce în faţa cititorului şi alte fapte imposibil de închipuit pentru un om normal, însă foarte interesante mi s-au părut rândurile care arată integrarea refugiaţilor în Coreea de Sud. Seamănă cu ceea ce ne arată filmul Shawshank Redemption cu cei întemniţaţi zeci de ani care nu se mai pot descurca într-o societate liberă. Oamenii au fost atât de spălaţi pe creier în Coreea de Nord încât ajunşi într-un stat liber, doresc să se întoarcă înapoi la comunismul lor, unde guvernul chipurile are grijă de ei şi le dirijează viaţa. Capitalismul se învaţă foarte greu după ce toată viaţa ai trăit în comunism. Vreau să amintesc şi pasajele care vorbesc despre istoria Coreei dinainte de Al Doilea Război Mondial. Se spune că nu a fost precum în cazul Germaniei, Coreea nu a atacat pe nimeni. Au avut doar neşansa să fie sub dominaţie japoneză, iar Japonia pierzând războiul, Coreea a fost împărţită ca pradă de război între americani şi ruşi. Iată de unde provine răul. Kim Ir-Sen până la urmă n-a făcut nimic de capul lui la început, fiind omul lui Stalin, şcolit la Moscova desigur.

Să încheiem cu ceea ce li s-a spus nord-coreenilor la moartea lui Kim Ir-Sen: "La moartea Mareşalului, mii de cocori au coborât din ceruri să-l ridice. Păsările nu l-au putut lua, pentru ca au văzut nord-coreeni care plângeau, ţipau, îşi loveau piepturile, îşi smulgeau părul şi izbeau cu pumnii în pământ."

Octav Pancu-Iași - Tartine cu vară și vînt

Când auzeam acest nume îmi imaginam că aparține unui scriitor de teatru de pe la 1900, dar apoi mi-am amintit de o poveste ce se află în manualul de limba română din clasa a III a parcă, "Fetița care l-a luat pe nu în brațe". De fapt Octav Pancu-Iași a scris literatură pentru copii undeva prin anii '60-'70, murind destul de tânăr în 1975. Uitându-mă pe wikipedia la poza sa mi se pare că seamănă cu Moise Guran, realizatorul emisiunii Ora de business de la TVR. Tartine cu vară și vînt este o colecție de povești ce-l are în centru pe Ducu, fiul unui maistru de la uzină, copil în anii de construcție ai socialismului, dar trebuie specificat că politica nu are niciun rol în această carte, copilăria fiind descrisă extrem de frumos, cu multe glume din partea tatălui, cu jocuri și învățăminte specifice vârstei, cu pozne și lucruri mărunte încântătoare. Să dăm un exemplu. Când am început cartea nu știam ce fel de carte este. Debutează cu doi bărbați ce ies din compartiment într-un vagon de tren. Unul dintre ei își bagă un creion în gură și-i cere celuilalt un foc, iar apoi îl întreabă de unde are frumoasa brichetă. Aflam că este straină, poate din papagalia sau hipopotamia. De aici începe amuzamentul. Trebuie citită neapărat această carte și va fi cu atât mai frumoasă dacă cel care o citește este tată de băiat, așa ca mine. După cum spunea un prieten al acestui blog, cartea se citește cu alți ochi atunci când ești tată. Da, cuplul tată-fiu este personaj principal, dar eu zic să citiți cartea și dacă sunteți mamă ori aveți fată.

Filozofie la o shaorma

Melissa Shaorma sunt doua shaormerii aflate de o parte şi de alta a străzii la intersecţia Căii Rahova cu Şoseaua Sebastian. Cum nu mâncasem acasă m-am oprit la una dintre ele pentru a încerca shaorma căreia i se făcuse multă reclamă pe net şi nu numai. Bineînţeles că am găsit-o la fel de banală ca orice altă shaormă, nimic special. Până la urmă shaorma este doar o mâncare de umplut maţul şi degeaba am alte aşteptări. Nu poţi face din căcat bici. Totuşi mâncând shaorma la Melissa, la masa de tablă ruginită de pe trotuar, în timp ce priveam tramvaiele care duceau oamenii spre cartiere sărăcăcioase ale oraşului, la stânga spre Ferentari ori în faţă spre Depoul Alexandria, mă aud strigat de vânzător care nu mai avea clienţi.
- Ia uitaţi-vă pe partea cealaltă! (se referea la cealaltă shaormerie Melissa).
- Da, ce să văd?
- Sunt numai femei la coadă. Numai şi numai femei. Numai astea cumpără shaorma.
- Păi şi care este explicaţia?
- Femeile mănâncă mult şi muncesc puţin. Bagă în ele ca proastele. Şi la McDonald's la coadă dacă te duci numai femei vezi.
- Şi bărbaţii nu?
- Nu, că n-au timp de aşa ceva.

M-am simţit ruşinat în faţa vânzătorului că am timp de stat la shaorma, care chiar nu e bună. Am să fac un alt studiu de caz (după cel cu preţurile din hypermarket) şi am să stau 60 de minute într-un local McDonald's pentru a număra câte femei şi câţi bărbaţi stau la coadă în acest timp.