Hipopotami all around the world

Un prieten îmi atrăgea atenţia pe facebook referitor la condiţiile mizere în care trăieşte hipopotamul de la Călăraşi. Nu este chiar aşa. Am urmărit cu atenţie hipopotami în alte câteva parcuri zoologice de talie mondială şi nu pot spune că trăiau mai bine. Singura chestia tristă este că hipopotamul de la Călăraşi este singur. Restul aveau neveste, iar cel de la Praga chiar şi copil. Dar să vedem ce poze am făcut. De sus în jos: Barcelona, Belgrad, Praga, Riga.
 

Hipopotamul de la Zoo Călăraşi

Zoo Călăraşi, a treia cea mai mare grădină zoologică din România şi casa singurului hipopotam din ţara noastră. Am mai scris pe blog despre Zoo Călăraşi. Hipopotamul, mândria oraşului Călăraşi, foarte bine ascuns de ochii vizitatorului, încă o dovadă că turismul românesc se face cu curul. Păi edilii oraşului trebuiau să afişeze în fiecare intersecţie din oraş semne care să indice drumul către hipopotam, să facă o reclamă nemaiîntâlnită, să aducă turişti în oraş. Ce altceva poţi vedea în Călăraşi? Poate doar ruinele fostului combinat, unde am impresia că s-a filmat pelicula "Sunt o babă comunistă". Iar ei ţin închis hipopotamul. Am mai fost de trei ori la Zoo Călăraşi şi de fiecare dată ni s-a spus: "A, păi nu iese acum hipopotamul. Nu-l puteţi vedea. Când o ieşi. Nu ştim nici noi când." Camera unde stă nu are ferestre, se poate vedea doar când iese afară. Este undeva la periferia parcului zoologic, de parcă ar fi un câine maidanez, nu un hipopotam.

Suntem a patra oară la Zoo Călăraşi. Nici acum nu vedem hipopotamul. Suntem resemnaţi. Lângă noi apare o ceată de 5-6 puşti de 12-13 ani, golănaşi în devenire. Îi întrebăm dacă ei au văzut hipopotamul şi spun că l-au văzut anul trecut. Ne propun să mergem şi acum să-l vedem. Locul este împrejmuit cu un gard. Dau ei 3 picioare în poartă şi rup sforile. Pătrundem spre un pâlc de copaci şi ce să vezi? Într-o groapă, fix sub nasul nostru sta liniştit hipopotamul, parcă aşteptându-ne. Un exemplar foarte frumos. Se spune că are 33 de ani. Totuşi nu-i înţeleg pe cei de la Zoo. De ce îl ţin ascuns? Chiar trebuie să intre vizitatorii cu forţa să vadă hipopotamul?

Până la Fetești și înapoi

Pe 3 ianuarie 2012 scriam despre vechiul drum de mare, evocând călătoria pe această rută făcută cu 4 zile înainte, venind de la Constanța. Pe atunci nu aveam copii, acum avem doi. A doua zi de Paște, anul 2015. Este după-amiază și nevastă'mea propune să plecăm undeva cu mașina, ca să nu mai țipe bebelușul. Hai pe drumul vechi de mare! Hai până la Fetești! Bebelușul doarme liniștit, iar noi ne bucurăm de peisajul acestei lumi triste peste care apune soarele. Am oprit într-o parcare ca să pozez un vechi han, unde odinioară poposeau drumeții, delectându-se cu o scăricică de porc. Ruină, care amintește omului că nimic nu este veșnic pe pământ. Cad imperii, se schimbă conducători, sisteme economice despre care credeam că vor dura pentru totdeauna sunt înlocuite cu altele. Progresul pe unii îi ridică, pe alții îi îngroapă. Unii se îmbogățesc, alții sărăcesc. Dacă nu ar fi existat autostrada A2, în locul acestei ruine poate am fi găsit un restaurant renumit.

Puțin mai încolo, după linia ferată, o altă clădire ruinată foarte ciudată. Nu-mi explic la ce ar fi servit. "Pozează ca să-l întrebi pe Ionescu!", îmi sugerează nevasta. Sigur. Pozez. Ionescu este cel mai cult om de pe blogul nostru și el pe toate le știe.

Sus, în tăriile cerului, avioanele își urmează ruta și nu țin seama la peisajul dezolant din preajma vechiului drum de mare. Noaptea ne împresoară pe negândite, iar în orașul Fetești se zăresc puține luminițe. În preajma orașului trăiesc milioane de oi. Nu ați auzit de fabrica de lactate din Fetești? Aici se produce binecunoscutul cașcaval de oaie Dobrogea. Costă cam pe la jumătate de milion kilogramul. Dar ce? Mai e al nostru cașcavalul? E cumpărat de corporația Five Continents Trading, niște americani am impresia. Nimic nu mai e al nostru. Poate doar regretele de pe vechiul drum de mare.

Drumul de întoarcere îl străbatem pe A2 și ne oprim să respirăm capitalism la benzinăriile de pe margine, străluciri burgheze în pustiul Bărăganului. Este ora 22. Luni seara. Savurez o cutie de Pepsi Cola la benzinăria KazMunayGas. Mănânc chipsuri cu sare și privesc la un grup de motocicliști cu geci de piele. Bebelușul suge liniștit lapte. Mașinile gonesc pe cele două benzi către capitală. Avioanele merg prin cer către destinații exotice. Un tren de noapte urlă prin apropiere. S-a lăsat răcoare. Plecăm și noi către oraș.

Aldous Huxley - Minunata lume nouă

Când eram mici și fără prea multă minte ne spuneam unul altuia: "Bă, da' zici că ești făcut din labă!" sau "Pe tine te-au făcut în eprubetă" și habar nu aveam despre utopia lui Huxley situată în anul 632 din era Ford, când oamenii chiar se fac în eprubete. Dumnezeul acum e Ford, da, inginerul ăla care a produs automobilul de serie cu același nume, iar anul 1908 când a ieșit primul model Ford T este anul Zero, iar T-ul este actuala cruce. Cartea a fost scrisă în 1932, când bietul Ford era în viață. Mă întreb ce o fi zis despre nebunia lui Aldous Huxley. În noua lume oamenii sunt controlați încă de la naștere. Poți scoate din eprubetă orice dorești, oameni de tip alfa, beta, gamma, delta sau epsilon. Epsilon sunt cei mai proști, un fel de gunoieri și îți ies dacă în eprubetă torni peste compozitie și ceva alcool. Oamenii alfa sunt cei mai șmecheri, directori, conducători. Fiecare tip de om este programat astfel încât să fie mulțumit de condiția sa. Programările se fac în timpul somnului când fiecare individ ascultă la un megafon o serie de fraze rostite de zeci de mii de ori. Fiecare individ aparține tuturor. Sexul se face numai pentru plăcere, nicidecum pentru procreere. Fiecare face sex cu cine vrea și nimeni nu se supără, ci chiar este încurajat acest fapt. Oamenii nu îmbătrânesc, nu se îmbolnăvesc, ci doar mor subit pe la 60 de ani făra niciun regret. Nu există sentimente. Toată lumea ia droguri, care se distribuie la locul de muncă. Toată lumea muncește și este încurajat consumatorismul. Nimeni nu este liber, ci condiționat să trăiască doar în folosul societății. Viața este controlată amănunțit, dar nimeni nu realizeză asta. Acesta este fundalul romanului, iar pe acest fundal un tânăr alfa care are ceva trăsături de epsilon (greșeala cu alcoolul în eprubetă pomenită mai sus) și o foarte frumoasă tânără beta pleacă cu racheta super rapidă de la Londra spre New Mexico să viziteze rezervația cu sălbatici, sălbaticii fiind oameni care trăiau ca pe vremuri.

Da. Mi-a plăcut cartea, este foarte bună și te face să realizezi că povestea nu este doar o utopie, ci e chiar ceva real. Nu suntem noi oare controlați zi de zi? Nu ni se pun prafuri în mâncare ca să creeze dependența? Nu mâncăm de fapt prafuri? Nu suntem încurajați să consumăm cât mai mult? Nu există epsiloni care să muncească pentru alfa și să fie mulțumiți cu asta? Undeva, la vreo 30 de ani după ce a scris cartea, Huxley a revenit cu un eseu în care se miră și el că previziunile din roman s-au adeverit. Te și înspăimânți citind această scriere. Nota 9/10 și o dovadă că Eufrosin alege cărți bune pentru cadourile de ziua oamenilor, contrar celor spuse de Falsul Ionescu în postul precedent.

Gabriel García Márquez - Cien años de soledad

(cronică realizată de Falsul Ionescu)

Macondo, satul imaginar din romanele lui Marquez, era numele unei plantaţii de bananieri. „Cuvântul acesta îmi atrăsese atentia din primele călătorii cu bunicul, dar numai când am ajuns om în toata firea am descoperit că îmi plăcea rezonanţa lui poetică. Niciodată nu l-am auzit la nimeni şi nici măcar nu m-am întrebat ce înseamnă.” - am găsit asta astăzi pe net, la 1 an de la moartea lui Garcia*.

Nu mai cred în ceea ce spune şi scrie Gabriel despre cărţi în recenziile lui de pe Nopţi şi zile. Cien años de soledad o pune cu uşurinţă în top 5 cele mai frumoase cărţi. Când am primit-o am fost sfătuit de către Eufrosin că ar fi bine să o citesc cu perseverenţă, ceea ce zic eu că am şi făcut. Aşadar fără alte aprecieri sau comentarii privind acest roman pot spune că nu este ceea ce m-am aşteptat, nu m-a impresionat plăcut, nu am plâns sau râs cu lacrimi, nu urcă pe vreun podium de premiere. Aşteptam cu totul altceva, cum uneori Marele Gabriel îşi cumpără vreo carte doar că îi place titlul, Un veac de singurătate sună extraordinar şi chiar mă gândeam la o poveste tulburătoare dacă nu sfâşietoare, cu pasaje epice memorabile. Găsesc un ciclu al vieţii şi al morţii în care se perindă generaţii de Buendia, personaje tâmpe nu fantasmagorice, care mănâncă ţărână, acum mor iar în pagina următoare au înviat, sex între nepoţi şi mătuşi, între fraţi,ce să mai, un fel de maţele încurcate ale copilăriei noastre :)
Verdictul lui Gabriel este clar, probabil majoritatea recenziilor de pe net îi sunt de aceeaşi parte, dar oare găsim păreri şi de partea cealaltă a baricadei, mă întreb sunt şi cititori care au început-o şi au lăsat-o?! pentru că ajungi să te încurci în arborele genealogic al familiei Buendia, cu toate că nu asta contează. Aşadar pentru mine a fost o lectură neutră, de neridicat în slăvi, pur şi simplu diametral opusă faţă de Dragoste în vremea holerei. "Toamna patriarhului" sună foarte frumos! :)

* articolul a fost scris pe 17 aprilie 2015, iar Marquez a murit pe 17 aprilie 2014 în oraşul Ciudad de Mexico (n.r.)

Patrick Modiano - Câinele fantomă

Primăvara lui 1964 în Paris. Francis Jansen este fotograf şi stând la una dintre multele cafenele din zonă îşi scoate Rolleiflex-ul (Un aparat foto de super profesionişti, probabil echivalent cu un Canon EOS-1D C în zilele noastre. Oare Joao Gilberto face referire la un astfel de aparat în piesa Desafinado? Fotografei voc na minha role-flix/Revelou-se a sua enorme ingratid?) şi trage câteva cadre unui cuplu, format din narator şi o gagică a acestuia. De atunci fotograful şi naratorul rămân apropiaţi pentru scurt timp, iar acesta din urmă încearcă să reconstituie viaţa lui Francis. În prezent ne aflăm la vreo 30 de ani depărtare, iar despre fotograful plecat în Mexic nu se mai ştie nimic, romanul (de fapt µ-romanul) reprezentând o încercare de incursiune în trecut şi de aducere aminte prin intermediul pozelor cu oameni dispăruţi sau locuri care nu mai sunt. Cartea este de fapt o elegie în proză, lipsită complet de acţiune şi foarte plicticoasă pentru gustul meu. Se vrea o scriere despre tăcere (Aici se cuvine să cităm un status de pe blogul unei anumite Bleu Ineffable care la rândul ei citează pe Rimbaud: "Notam inexplicabilul, scriam tăcerile"), dar mie mi s-a părut mai degrabă o scriere despre nimic. Mi-a plăcut încercarea de reconstituire a Parisului de demult, dar Modiano (Laureat cu Nobel, nu orişicine) are un stil care nu-mi place şi mă văd obligat să acord 5/10 acestei cărţi. Subţire la propriu şi la figurat. Cred că femeile o gustă mai bine, aşa că puteţi citi ce zice Andreea Toma.

Graham Greene - Omul nostru din Havana

Personajul cărţii este un vânzător de aspiratoare (un fel de Kirby probabil din câte observăm pe copertă) în Havana anilor '50, un oraş plin de baruri, de prostituţie şi pornografie. Un obicei al locului şi probabil nu numai, reprezintă vânzarea de poze porno, cu siguranţă un substituent al siteurilor de specialitate din zilele noastre. Omul nostru colecţionează sticle de whisky în miniatură (d'alea de se dau pe avion) şi este un băutor de daiquiri (o băutură de care am aflat prima oară în cartea Sputnik Sweetheart şi pe care am consumat-o într-un bar bucureştean, părându-mi-se cam feminină). E divorţat şi are o fată de 17 ani, care îl cam rupe de bani, astfel încât bietul om este în căutare de un venit suplimentar, treaba cu aspiratoarele nemergând prea grozav. La ţanc este racolat de Serviciile Secrete Britanice şi devine spion, într-o acţiune care respectă şablonul scrierilor amuzante cu spioni destul de tălâmbi care nu au nimic în comun cu această meserie. Uşoară, de citit în tren, amuzantă pe alocuri, nu ceva ieşit din comun. Potrivită pentru un foileton dintr-un ziar ce apare duminica. Mult dialog, ce dă impresia de scheci TVR de acum 50 de ani. Nu e o carte rea şi îi dau aşa cum anticipam pe blogul Cafea cu Taifas nota 7/10. ps: Mi-a plăcut mult faza în care Wormold şi căpitanul Segura joacă dame cu sticlele de whisky şi cele de bourbon.

Muzică cultă. Lapte. Spania.

Este marţi seara şi ascult Brahms, Hungarian Dance No. 1 in G minor. Habar nu am ce înseamnă G minor, dar muzica sună foarte bine în interpretarea Filarmonicii de Stat din Viena. Eufrosin Potecă îmi suflă în cască că asta nu e muzică de pus la botez. Este marţi seara şi totul în jur este liniştit. Nevastă'mea îmi spune că muzica simfonică merge bine la peşte. Este marţi seara, orele 21:30. Încet, încet lumea merge la culcare cu gândul la o nouă zi de muncă. Luminile caselor se sting una câte una, iar pe cer se aprind stelele. Firea pare împietrită. În jur răsună doar muzica purtându-ne cu paşii ei magici spre alte lumi. "Nu mai este lapte" se aude în spatele meu abia desluşit, pe acordurile celebrului dans ungar numărul 5, ale cărui acorduri le recunoşti chiar dacă nu eşti o somitate în muzică. Nu mai este lapte? Din nou la Lidl. Şoseaua pustie este luminată electric. Drumul trece peste o cale ferată. În depărtări se aud câinii lătrând. Tic-tic se aude ecoul de la închiderea centralizată a maşinii. Parcarea este aproape goală. Trecut de ora 22. Ce nebun mai vine la Lidl acum? Intru în magazin. Oare mai este penurie de lapte? Colegul meu de la corporaţie, Daniel, povestea mai demult că într-o seară la Lidl nu a găsit lapte. Nu, acele vremuri sunt demult apuse. Este belşug de lapte. Albastru de 1,5% sau roşu de 3%. Făcut în România sau Polonia. Iau din cel românesc. 6 litri. Cineva cântă Oda bucuriei în magazinul Lidl. Atras de sunete ajung lângă un bărbat cu barbă neagră care loveşte xilofonul cu mare îndemânare. Un xilofon pentru copii, o jucărie, însă omul bate cu atâta pricepere cântând Oda bucuriei care se aude în tot magazinul. Mi-am dorit să fie Eufrosin Potecă cu mine în magazinul Lidl. Ar fi luat beţele xilofonului din mâna bărbosului şi ar fi interpretat cu mare pricepere Simfonia a 8 a neterminată a lui Schubert. Şi ar fi cântat pe rând câte o melodie bărbosul şi apoi Eufrosin, iar angajaţii Lidl ar fi aranjat marfa în rafturi vrăjiţi de muzică până dimineaţa.

Ajung la casă cu laptele. A trecut de ora închiderii. "Aţi fost în Spania?", mă întreabă casiera, o femeie între două vârste, însă atrăgătoare. "Da. De unde ştiţi?". "Păi văd că aveţi şapcă şi astfel de şapcă numai acolo se găseşte.". Nu vreau să par burghez şi îi spun: "Da. Am fost să-mi caut de muncă în Spania.", la care femeia: "Aaaa, eu am fost în concediu.". Înghit în sec, plătesc, iau laptele şi plec spre casă. Ionescu îmi suflă în cască ca Dvorak cu ale sale Slovanske tance cu siguranţă reprezintă o opţiune bună pentru botez.

Anya von Bremzen - Arta bucătăriei sovietice

Nu catalogaţi cartea după titlu! Nu este o carte de bucate, ci o foarte frumoasă poveste de familie cât se poate de reală care pleacă de la mâncare şi de fapt sfârşeşte prin a evoca istoria Uniunii Sovietice. Structurată în 10 capitole, fiecare cuprinzând un deceniu, povestea acestei femei cu nume de baroneasă, o sovietică din tată rus şi mamă evreică sovietizată, porneşte din 1910 cu ultimele zile ale ţarilor şi se termină dincolo de 2010, cu Rusia din vremea lui Putin. În prezent autoarea este un cunoscut Master Chef în USA, unde a emigrat în anii '70 alături de mama sa. Le puterm urmări pe amândouă în acest filmuleţ. La sfârşitul cărţii avem 10 reţete sovietice clasice, câte una pentru fiecare zece ani. În rest întâmplări cu Lenin, Stalin, Brejnev, Hruşciov, Gorbaciov, etc, poveşti de pe la cozi ori din timpul foametei din Al Doilea Război Mondial, crâmpeie din viaţa oamenilor simpli, locuitori ai vastului imperiu, glume şi bancuri, nostalgie după comunism, capitalismul din prezent, dar, bineînţeles, şi multe referiri la mâncare, la cum mâncau sovieticii, la ce mâncau sovieticii, la cum îşi procurau şi preparau hrana. Cartea mi-a fost foarte pe plac, pentru că este o istorie spusă de cineva din popor, fără nimic sofisticat, scrisă pe înţelesul tuturor. Istoria Uniunii Sovietice cu bune şi rele. Şi desigur, nu putem uita nici factorul gastronomic, evidenţiat în stilul lui Radu Anton Roman, ori poate în stilul Mircea Dinescu care are la televiziune o emisiune în care amestecă gastronomia şi politica. Să încheiem cu două dintre bancurile care mi-au plăcut cel mai mult. Sunt o grămadă în carte.

- Îmi feliaţi 100 de grame de kolbasa?, întreabă un bărbat într-un magazin.
- Aduceţi kolbasa şi feliem, îi răspunde vânzătoarea.
(kolbasa este un mezel fiert, un fel de parizer)

Gorbaciov în vizită la uzină, stă de vorbă cu muncitorii.
- Ei, tovarăşi, aţi putea munci la fel după o sticlă de vodcă?
- Sigur, răspund muncitorii.
- Dar după două?
- Mda.
- Bun, dar după cinci?
- Păi nu ne vezi că muncim? Ce mai întrebi?

Nebunii de lângă noi

de Eufrosin Potecă

Este ora două fără douăzeci a mî sau ei em. O ambulanță poposește sinistru în fața scării blocului. Mă uit la imaginea reflectată în oglindă. Sunt în regulă, deci n-au venit pentru mine. Mai sunt trei beri pe masă în bucătărie. Și e întuneric. Cui îi este frică? Lor sau mie? N-am citit mare lucru în luna martie, n-am citit tot anul mare lucru. Acum citesc Tarzan mai marele maimuțelor sau cam așa ceva scrisă de unu’ Bărăus. Prostii! Engleji cu imaginație copilărească și norocoși. Face unu’ film după mâzgâlitura ta și intri în posteritate! Nu posterior! Posteritate!! Căcat. Este ora două fără un sfert și berea stă singură în întuneric.

E o duminică ca toate celelalte doar că plouă mărunt. Copilu’ n-a mai ieșit afară de vreo două zile. În părculețul din intersecție, plin de noxe, fum și praf transformat în noroi, se joacă cel mic în nisipul cu urme de căcat de câine. Ce să faci.... tre’ să ia aer… Lângă  părculeț există  un mare teren viran, retrocedat probabil unor parveniți, unor Dinu Păturici. Ăștia nu fac altceva decât să îți vâneze apartamentul! Pe terenul respectiv se înființează din când în când câte un cort uriaș ce adăpostește târgul producătorilor români iar de câteva ori pe an poposește circul ambulant beluci, orlando, marlon brando... E duminică, sunt cu copilul la locul de joacă iar pe terenul alăturat se ridică cortul mare și roșu al circului. Lângă gardul părculețului a fost tras tir-ul ce adăpostește cuștile tigrilor și leilor. Vai de mama lor! Cei doi tigri stau în cuști separate, de câte doi metri pătrați, iar într-o altă cușcă puțin mai mare stau înghesuite trei leoaice. Panourile laterale ale tir-ului sunt ridicate astfel încât copii din parc să poată vedea animalele și să-i tragă pe părinți de mânecă:

- Mami, tati hai la circ!

Copilul meu e mic și nu pare interesat de animale. Caută pietricele pe lângă gardul ce separă circul de locul de joacă. Deodată văd o femeie cu aspect de Ada-Milea-la-50-de-ani ce se apropie cu pași repezi și siguri de gardul circului. În mână are o sacoșă albă voluminoasă. Foarte sprintenă, sare gardul și scoate din sacoșă o pâine pe care încearcă să strecoare printre gratiile cuștii tigrului. Nu poate din poziția în care se află drept pentru care sare și un al doilea gard, ocolește tir-ul prin spate și reușește să ajungă chiar în fața cuștilor. Animalele încep să se agite. Din sacoșă apar mai multe pâini pe care femeia le strecoară pe sub gratii. Tigrii devin agitați iar femeia se teme să se apropie deși pe fața ei se poate zări un zâmbet copilăresc. Scoate din sacoșă un borcănel de plastic cu un rest de smântână pe care îl aruncă spre cușca leilor. Borcănelul se lovește de gratii mânjindu-le cu smântână și cade lângă tir. Răgetele animalelor îți dau senzația de junglă. Iar ca desert, femeia scoate un os mare de vită, mult prea mare pentru a încăpea printre gratiile cuștilor. Îl aruncă înspre tigri, se lovește de gratii și cade de asemenea  lângă tir. Alarmată de hărmălaia produsă, apare o femeie tânără, blondă, ce într-o nemțească agresivă aruncă invective către hrănitoarea de ocazie. Se repede la ea, o apucă de mână și o trage printre rulotele parcate în jurul cortului bodogănind în aceeași nemțească agresivă. Femeia o urmează zâmbind. Dinspre rulote apare un domn de statură mijlocie, cu figură de german sau austriac, ce se îndreaptă către cuștile sălbăticiunilor. Când îl văd, animalele se potolesc instant fără ca el să le adreseze măcar un cuvânt. Bodogăne și el ceva pe nemțește și băgând pur și simplu mâna printre gratii, ia pâinile distribuite de femeia darnică de care nu se atinseseră nici leii nici tigrii. Le strânge pe toate într-o roabă împreună cu resturile căzute la baza cuștilor. Femeia cu hrana reapare undeva în spatele meu zâmbind poznaș. Dinspre rulote apare un băiat tânăr ce vine să-l ajute pe nemțoi la curățenie. Vede femeia în parc și îi zice cu un puternic accent moldovenesc:

 - Du-te bre d-aici! N-ai făcut destule belele? Nu mai râde și du-te repejor d-aici!

Femeia nu se urnește. Zâmbește în continuare și bânguie ceva cum că merită și animalele alea ceva hrană... Pare genul de persoană care are acasă, într-un apartament de bloc comunist cu două camere, 13 pisici și 5 câini. Îmi iau copilul ce se juca cu pietricelele lui, nepăsător la toată zarva din jur, și mergem către casă. E ora mesei. E duminică și plouă mărunt.

Vecina de la 6, de la garsonieră, e singură. N-a fost măritată niciodată, n-are frați n-are surori. Are cam 66 de ani, e mică, uscată și slabă ca o ulucă de gard. Are niște ochelari mari cu dioptrii multe, fumează extrem de mult și bea tot felul de vinuri dubioase, gen Babanu, sau băuturi spirtoase cu aromă de coniac sau aromă de vodcă. Are o voce răgușită, ca o cioară veșnic pusă pe harță. Mă cheamă din când în când să-i schimb câte un bec, să-i potrivesc canalele la televizor sau să repar câte ceva ce a stricat făcând curățenie. O ajut pentru că îmi e milă de ea.

E duminică seara și vecina mă sună și mă roagă să o ajut să-și sorteze posturile pe unul din cele două televizoare. Mă duc. Intru în casa ei care miroase a bodegă și mă așez pe un fotoliu vechi. Începe să-mi povestească ultima ei pățanie. Pe masă are o ceașcă cu cafea, o scrumieră plină cu mucuri de țigară și un pahar cu un vin alb spălăcit. Sticla de 1,5 litri este sub masă. Îmi spune cum cu o oră în urmă, pe când voia să iasă din casă să arunce gunoiul, din lift s-a repezit la ea câinele vecinei de la apartamentul alăturat, ce tocmai se întorcea de la plimbare. A sărit pe ea cu labele din față lătrând zgomotos. Nu a mușcat-o dar s-a speriat îngrozitor. Stăpâna câinelui n-a zis nimic, l-a tras în casă și a închis ușa. După ce și-a revenit din spaimă, uscățiva, s-a dus și a sunat la ușa vecinilor cu câinele. I-a deschis soțul vecinei care a luat-o tare din prima, făcând-o bețivă și nebună. Vecina s-a întors la ea acasă, a plâns de ciudă și s-a hotărât să sune la Poliție. Zis și făcut! Sună la 112 și cei de acolo, foarte politicoși, o anunță că vor trimite un echipaj. Chiar în clipa în care îmi povestea acestea se aude soneria. Sosise echipajul de poliție. O rog frumos să nu mă amestece în scandalul cu vecinii, ea iese din cameră, închizând ușa după ea. E o ușa cu geam mat. Văd cum aprinde lumina pe hol și le deschide agenților de Poliție. După voci îmi dau seama că sunt un bărbat și o femeie. Vecina le povestește pe scurt pățania, îi roagă să nu le facă rău celor cu câinele, se plânge că e singură și n-are pe nimeni. Agenții îi cer un act de identitate. Ea își dă seama ca nu e pe hol ci undeva într-un sertar în cameră. Deschide ușa astfel încât agenta mă zărește în penumbra camerei pline de fum de țigară.

- Nepoțelul? întreabă ea în timp ce privirea ironică îi cade pe masa cu pahare și cu sticla dedesubt.

- Nu. Un vecin care mă mai ajută din când în când.

Agenta zâmbește indulgent și mă privește cu un ușor dispreț, așa cum ai privi un bețiv ordinar într-o speluncă. Probabil că se gândește că sunt genul de om care se dă bine pe lângă babă ca să-i ia banii, casa.... Vecina se întoarce cu buletinul și închide ușa din nou. Agenta de poliție o întreabă ce meserie a avut la viața ei.

- Proiectant la nu-știu-ce-institut-de-proiectări ce nu mai există în prezent, răspunde vecina.

Îi roagă din nou să nu le facă rău celor cu câinele, o aud cum le indică apartamentul acestora și se întoarce satisfăcută în cameră.

- Îți dai seama că de acum încolo o să o ții într-o ceartă permanentă și în șicane cu vecinii reclamați? o întreb eu.

- Nu contează! Dă-i încolo cu javra lor!

Îi setez canalele la televizor și mă întorc acasă. E duminică seara și hainele mele miros de parcă vin de la bodegă.

E ora trei și șase minute. Ambulanța a plecat demult în tăcere. Probabil pacientul a murit. Cele trei beri blonde par brune în întunericul bucătăriei. E timpul să mă retrag.

Ce am citit în Martie

de Ionescu

Este duminică seara. Citeşti un text semnat de Cosmin Ciotloş. Te relaxezi în faţa televizorului, cu diagonală. E miercuri seara şi savurezi un pahar de apă şi o linguriţă de şerbet de trandafiri. Asculţi muzică rock din anii '10. E marţi seara, ora 21 şi te bagi în pat cu gândul la câteva ore de somn. Adormi. Sună telefonul şi-l auzi dureros. Nu e alarma de dimineaţă. Ceasul de lângă pat arată 21:25. Sună telefonul. O să-l laşi să sune? Cine e acolo? Nu, nu este Malone muistul. Este un v-bulletin-bloagăr cu voce precipitată care-ţi spune că trebuie să-i trimiţi articolul. În cât timp? În 34 minute, după ceas. Îi spui să ia un Xanax, dar el te anunţă că a luat deja. Două. Îi rânjeşti, întrebând :"N-ai mai putut să aştepţi?" Nu ai voie să greşeşti. Până la 22 e totul gata. Oare cum pot face faţă la un asemenea program? Nu simt şi eu oboseala? Totuşi lucrez cu litere, cu vorbe, cu diacritice, ba chiar cu idei, nu repar o gaură în pădure. Sunt oare supraom? E posibil, deşi nu cred că asta e explicaţia.

Sebastian Faulks- Amprenta O.M.-ului. O carte recomandată de Dilema. Veche. Şi nu de oricine, ci de M Chivu. Era recomandată ca lectură de vară. Eu am citit-o iarna. Am terminat-o în primele zile ale lui Martie. 800 de pagini bune pentru un serial BBC ca pe vremuri, dragi colegi de generaţie. Viaţa a doi flăcăi care devin doftori neurologi-psihiatri în epoca victoriană. Povestea se întinde până dupa primul război mondial. Lungi conferinţe medicale (zeci de pagini adică), sex inocent şi sex sălbatic, jurnal de călătorie în Africa, în US of A, jurnal de război, fluxul conştiinţei unui schizofrenic (şocant, pentru că după ce ai citit sute de pagini cuminţi, apar dintr-o dată cuvinte d-alea scurte)- un fel de varză. Nota 6 din zece.
 
Cristian Popescu- Cuvînt înainte. De mult aştept să se reediteze opera regretatului mare poet (trecut-au douăzeci de ani de la mult-prea-prematurul deces, deja!) întrucât biblioteca mea, altfel foarte bogată în poezie contemporană (începând cu anii 60) nu conţine şi cărţile lui. Dar se pare ca moştenitorii drepturilor de autor nu au chef să publice nimic, drept pentru care m-am mulţumit cu textele din antologii sau pagini de web. Un link spre un site de file sharing ginit pe o populară reţea de socializare mi-a făcut însă bucuria acum câteva zile. Superb. Am vărsat câteva lacrimi, vezi bine. Sunt şi eu o.m. Mai plâng din când în când de prea multă amărăciune sau de prea multă durere.

În locul pozei, la mormântul tău, am pus o oglinjoară din poşeta mamei şi ea vine acolo s-aducă ceva flori şi înainte să plece îşi aranjează părul şi se rujează în oglinjoara aia.
La-nmormîntare, cînd noi, familia, ne aplecam pe rînd şi sărutam pentru ultima dată fruntea rece a lui tata, asistenţa, foarte numeroasă, a fost impresionată de cît de tandre şi dulci erau sărutările noastre şi a început să aplaude.
Tu ai murit de zece ani. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc tare de pereţi. Să sune ca un clopot.  (Despre tata şi noi- fragment)

Nota 10 din zece.  (unde e rima, unde e ritmul în poeziile astea? sper că nu aveţi asemenea dileme)

A.S. Byatt- Natură Moartă. Doamna Byatt este cu siguranţă o mare scriitoare. Suntem la a treia carte a d-sale, sau chiar a patra, depinde cum numărăm Îngeri & Insecte. Ne-a placut Pasiune, aşa că atunci când am găsit într-un defunct hypermarket un volum de-al doamnei contra a numai cinci lei, nu am ezitat. Mult a fost până i-a venit rândul. Avem de-a face de astă dată cu păţaniile unei ambiţioase tinere, studentă la umanioare prin anii 50 ai secolului ce se duse mai adineauri şi ale surorii ei, nevastă de popă, ba chiar şi ale fratelui ei uşor bolnav psihic. Foarte multe referinţe livreşti au aceste 700 de pagini. E o carte pentru oameni deştepţi, aşa ca a fost destul de greu să o citesc. Nu ştiu dacă am înţeles cu adevărat despre ce e vorba de fapt. (Poate fiindcă e volumul doi dintr-o tetralogie & nu am citit restul. Nici nu-s traduse, cred. Dar se poate citi independent, zice-se). Nu îi dăm notă, pentru că trebuie să ne mai deşteptăm ca să facem asta. Dur finalul, pot să vă şi spun, că oricum nu citiţi voi d-astea. dar...m.b.l.

Gabriela Adameşteanu- Anii romantici. Eu, spre deosebire de Ozzy, îmi amintesc multe din anii 90. Când şi cînd mai aflu de câte o poveste care mi-a scăpat, sau poate am uitat-o. Cum ar fi: asediul de la Waco, sordida istorie a lui Mătăsăreanu, meciul Barbados-Grenada din 94, accidentul de maşină din 91 al Gabrielei Adameşteanu. Amintirile autoarei din această carte nu se rezumă însă numai la anii 90, aflăm multe despre familia ei, câte ceva despre studenţie şi anii imediat de după. Insistă mult pe călătoria ei în USA in 90, mai ales pe întâlnirea cu IP Culianu. O lectură extrem de placută. Nostalgie la maxx. Şi frustrare. Saul Brugner and stuff. Partea mai interesantă pentru mine e spre final. Candidatura lui Emil, naşterea GDS, candidatura lui Nicolae Manolescu, câte ceva despre domnul Coposu etc. Nu mai dăm note, ne-am plictisit, cine-s eu să dau note?

Şi de-o fi totul OK, ne vedem peste o lună cu o colecţie de romane româneşti noi & relativ noi.